CSJ. Decizia nr. 1429/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1429/2003
Dosar nr. 3932/2001
Şedinţa publică din 6 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 octombrie 1996, reclamanta, Spitalul M.D. Târgovişte, a chemat în judecată pârâta SC Z. SRL Târgovişte, solicitând ca, în baza sentinţei civile, ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 1.533.273 lei, reprezentând o chirie restantă şi majorări de întârziere, precum şi rezilierea contractului nr. 2740 din 31 august 1993.
După parcurgerea unui ciclu procesual, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 809 din 11 noiembrie 1999, constatând nelegală citarea pârâtei, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 218 din 23 martie 1999 şi a trimis cauza spre rejudecare.
În rejudecarea fondului, pârâta, la data de 9 martie 2000, a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la spaţiul închiriat, evaluat provizoriu la suma de 100 milioane lei şi acordarea unui drept de retenţie asupra bunurilor până la plata integrală a sumei datorate.
Soluţionând cauza pe fond, Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 1131 din 6 noiembrie 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 2.212.288 lei contravaloare chirie şi a respins cererea privind majorările de întârziere şi rezilierea contractului, acesta rămânând fără obiect.
Totodată, s-a admis cererea reconvenţională, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 1.528.237.731 lei contravaloare îmbunătăţiri, acordând şi un drept de retenţie asupra bunurilor închiriate până la plata integrală a sumei datorate, compensând în parte cheltuielile de judecată, cu obligarea reclamantei la plata acestora în sumă de 39.345.000 lei.
În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1429 C. civ., locatorul, în speţă, pârâta, trebuie să plătească preţul locaţiunii stabilit în contract şi, atâta timp cât nu s-a procedat la renegociere, nu poate fi obligată la plata unei chirii stabilită unilateral, iar în ce priveşte majorările nu pot fi acordate, întrucât nu au făcut obiectul unei clauze stipulate în convenţia intervenită.
În ce priveşte rezilierea contractului de închiriere, instanţa a reţinut că cererea a rămas fără obiect, deoarece contractul a expirat la data de 1 septembrie 1998.
De asemenea, s-a reţinut că, prin contractul încheiat, părţile au prevăzut posibilitatea unor lucrări de îmbunătăţiri, cu obligaţia locatorului ca, la expirarea contractului, să achite locatarului contravaloarea acestora, îmbunătăţiri efectuate şi recunoscute indirect de reclamantă, prin răspunsul la cererea reconvenţională a căror valoare a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel reclamanta, criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, ce a condus la pronunţarea soluţiei atacate.
Se susţine că, în mod eronat, nu i-au fost acordate majorările de întârziere, având în vedere statutul de instituţie bugetară, iar creanţele bugetare sunt susceptibile de plata majorărilor de întârziere, în funcţie de coeficientul de inflaţie.
De asemenea, se critică şi admiterea cererii reconvenţionale, având în vedere clauzele contractului încheiat, potrivit cărora nu trebuie schimbată destinaţia spaţiului închiriat, existând şi o hotărâre definitivă, prin care s-a dispus evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia să aducă spaţiile în starea preexistentă încheierii contractului.
În consecinţă, susţine apelanta, nu se justifică nici acordarea dreptului de retenţie, nefiind întrunite dispoziţiile art. 1444 C. civ.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 329 din 19 martie 2001, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei date, instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unei clauze în contractul încheiat, care este legea părţilor, nu se puteau acorda majorări de întârziere pentru nedecontarea la termen a chiriei, iar admiterea cererii reconvenţionale se justifică faţă de cele convenite prin contractul încheiat, din conţinutul raportului de expertiză rezultând că pârâta a realizat, la spaţiile închiriate, construcţii noi, lucrări de consolidare şi de reparaţii, necesare pentru buna desfăşurare a activităţii firmei şi nu s-a schimbat destinaţia spaţiului închiriat.
Împotriva soluţiei pronunţate au declarat recurs reclamantul şi intervenientul, Consiliul Local al comunei Aninoasa – Comisia locală de fond funciar.
Recurenta-reclamantă susţine că s-a făcut o apreciere eronată a probelor administrate şi au aplicat în mod greşit dispoziţiile legale, incidente, respectiv art. 1144 C. civ.
Astfel, se susţine că au fost încălcate clauzele contractului încheiat, fiind schimbată destinaţia spaţiilor închiriate, existând hotărâri definitive, prin care s-au dispus sistarea lucrărilor, evacuarea intimatei-pârâte şi readucerea acestora în starea preexistentă contractului, depunându-se înscrisuri în susţinere.
Consiliul Local Aninoasa – Comisia de fond funciar, critică soluţia pronunţată sub aspectul acordării dreptului de retenţie, precizând că reclamanta-recurentă este unitate bugetară şi nu dispune de bani proprii, fiind finanţată de stat, terenul şi grădinile ce au făcut obiectul contractului de închiriere fiind proprietate de stat, prin măsura dispusă fiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 69/1991.
Recursurile sunt fondate sub aspectul admiterii cererii reconvenţionale, iar prin soluţia pronunţată instanţa, interpretând greşit clauzele contractului de închiriere, a aplicat greşit dispoziţiile legale privind dreptul de retenţie.
Astfel, prin contractul de închiriere nr. 2740 din 31 august 1993, recurenta-reclamantă a închiriat pârâtei-intimate folosinţa imobilelor (clădiri şi teren) în suprafaţă totală de 3.630 mp, pentru spaţiu de producţie şi administrativ (birouri, depozite, garaje în punctul sub deal).
Convenţia intervenită stabileşte cu putere de lege, potrivit art. 969 C. civ., drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor.
Locatarul, potrivit art. 10, avea obligaţia să folosească bunurile închiriate după destinaţia stabilită şi să execute la timp şi în bune condiţii lucrările de întreţinere şi reparaţii asupra clădirilor.
Potrivit art. 9 din convenţia încheiată, locatorul avea obligaţia să restituie, în cazul în care renegocierea contractului nu ar mai avea loc din cauza expirării sau rezilierii contractului, contravaloarea îmbunătăţirilor aduse bunurilor.
Din probele administrate cauzei şi înscrisurile depuse de recurenta-reclamantă, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că intimatul-locator a încălcat clauzele contractului încheiat.
Spaţiul închiriat a fost transformat de intimata-pârâtă din depozite, care sunt necesare desfăşurării activităţii comerciale a acesteia, în casă de locuit, fără a avea acordul locatorului.
Că este aşa, rezultă şi din conţinutul sentinţei civile nr. 459 din 2000 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă, prin care s-a dispus sistarea lucrărilor de edificare de construcţii noi fără autorizaţie, încălcând dispoziţiile Legii nr. 50/1991, cu obligarea să aducă imobilele în starea preexistentă întocmirii contractului.
De altfel, din conţinutul raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, rezultă că s-au realizat construcţii noi, în valoare de 1.366.832.003 lei, fără a se face dovada necesităţii acestora, pentru desfăşurarea activităţii, potrivit contractului încheiat.
De altfel, nu s-a făcut dovada necesităţii lucrărilor de amenajare şi îmbunătăţire a construcţiilor existente, întrucât, pe tot parcursul executării acestora, locatorul atenţionând prin notificări şi acţiuni în justiţie de încălcarea clauzelor contractuale, fiind în posesia şi a unei hotărâri de evacuare încă din anul 1999.
Probele administrate în cauză relevă faptul nerespectării de către intimată a clauzelor contractului încheiat, lucrările efectuate nefiind de întreţinere şi reparaţii, iar, potrivit destinaţiei locaţiei, executarea acestora fiind făcută în afara convenţiei, fără acordul locatorului, situaţie în care nu se justifică obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor ocazionate.
În ce priveşte critica referitoare la neacordarea majorărilor de întârziere, Curtea reţine ca fiind justificată soluţia instanţelor inferioare, contractul încheiat nefăcând referire la sancţionarea debitorului obligaţiei neîndeplinite în concret art. 15, făcând referire la legislaţia în vigoare.
Faptul că recurenta este o unitate bugetară nu justifică cererea formulată.
Faţă de cele arătate în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi admise, Decizia criticată modificată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 1131 din 6 noiembrie 2000 a Tribunalului Dâmboviţa, pe care o modifică în parte, în sensul respingerii ca nefondate a cererii reconvenţionale.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul Spitalul de specialitate M.D. Aninoasa, Târgovişte, şi de intervenienţii, Consiliul Local Aninoasa şi Comisia Locală de Fond Funciar Aninoasa, judeţul Dâmboviţa, împotriva deciziei civile nr. 329 din 19 martie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamantul, Spitalul de specialitate M.D. Aninoasa, împotriva sentinţei nr. 1131 din 6 noiembrie 2000 a Tribunalului Dâmboviţa, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge, ca nefondată, cererea reconvenţională a pârâtei, SC Z. SRL Aninoasa.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă pe intimata, SC Z. SRL Aninoasa, la plata cheltuielilor de judecată în recurs şi apel, în sumă de 39.930.867 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1425/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 143/2003. Comercial → |
|---|
