CSJ. Decizia nr. 3818/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3818/2003
Dosar nr. 201/2002
Şedinţa publică din 7 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 21 martie 2000, reclamanta SC S.B. SRL Satu Mare a chemat în judecată pârâta SC C.M. SRL Baia Mare, solicitând ca, în baza sentinţei ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 84.184.459 lei rest din contravaloarea produselor livrate, 245.846.820 lei penalităţi de întârziere, precum şi cheltuieli de judecată.
În susţinerea pretenţiilor, reclamanta a arătat că, în baza raporturilor comerciale, intervenite între părţi, a livrat pârâtei diferite cantităţi de bere, pe care aceasta refuză să o achite, deşi a confirmat debitul prin procesul-verbal de punctaj din 19 noiembrie 1999.
Pârâta a depus întâmpinare prin care ridică excepţia de necompetenţă teritorială, iar pe fond, respingerea acţiunii, motivat de faptul că procesul-verbal din 19 noiembrie 1999 nu poate constitui o dovadă reală a neachitării facturilor în litigiu.
Ulterior, reclamanta, prin lichidator, şi-a precizat acţiunea, solicitând dobânda comercială, în sumă de 58.935.882 lei, şi renunţă la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 217 din 18 aprilie 2001, Tribunalul Satu Mare a respins excepţie de necompetenţă teritorială, invocată de pârâtă, iar pe fond, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, obligând pârâta la plata sumei de 84.184.460 lei preţ produse livrate şi 58.935.882 lei dobândă comercială, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada livrărilor, fapt confirmat de pârâtă prin procesul-verbal din 19 noiembrie 1999, iar în privinţa competenţei, a respins excepţia, motivat de faptul că, în materie comercială, competenţa este alternativă, iar contractul a luat naştere în localitatea sediului instanţei alese.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta, criticile vizând, pe de o parte, încălcarea normelor privind competenţa materială, iar pe de altă parte, greşita apreciere a probelor administrate.
Se susţine că suma solicitată nu a fost dovedită, instanţa dând o interpretare greşită procesului verbal din 19 noiembrie 1999, ignorându-se faptul că s-a mai efectuat o plată de 30.000.000 lei cu biletul la ordin din 15 februarie 1998.
Totodată, apreciază apelanta, că în mod greşit instanţa de fond a stabilit că valabilitatea contractului nr. 132/1996 s-a prelungit şi în anul 1997, în condiţiile în care nu există un act în acest sens, şi că a fost obligată la dobândă comercială, în lipsa existenţei unor clauze contractuale penalizatoare şi fără punere în întârziere.
Sub aspect procedural, apelanta consideră că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 10 pct. 4 C. com.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 520 din 15 mai 2001 a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei date, instanţa de control judiciar a reţinut pe fondul cauzei că art. 21 din contractul comercial prevedea posibilitatea prelungirii valabilităţii acestuia şi după data de 31 decembrie 1996, prin acordul părţilor, acord exprimat tacit în urma livrărilor intervenite ulterior acestei date şi plăţilor efectuate.
De asemenea, s-a reţinut că, prin procesul-verbal de confruntare, încheiat la data de 19 noiembrie 1999, semnat de părţi, s-a stabilit existenţa unui sold de 84.217.460 lei.
Cum la acea dată, din cauza situaţiei contabile necorespunzătoare a apelantei, soldul nu a putut fi nici confirmat, nici infirmat, părţile au stabilit un termen de graţie de 15 zile la dispoziţia apelantei, pentru ca aceasta să facă verificările contabile necesare, urmând a pune la dispoziţia furnizorului datele obţinute, termen în care beneficiara nu a reuşit să facă dovada contrarie, situaţie în care instanţa de fond corect a stabilit realitatea debitului.
Cum suma de 84.184.460 lei, la care a fost obligată, reprezentă o datorie comercială, instanţa de fond, justificat, a acordat dobânda comercială, conform art. 43 C. com., punând de drept în întârziere debitorul de la data când datoria este exigibilă.
Pe aspectele procedurale, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu are nici o relevanţă data la care reclamanta intimată a formulat precizarea la acţiune, câtă vreme aceasta a fost făcută în termen procedural, respectiv, instanţa s-a considerat legal sesizată, având în vedere că, în urma casării sentinţei primei instanţe, s-a dispus rejudecarea cauzei, fiind respectate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
Soluţia primei instanţe a fost apreciată corect şi sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială, considerând că au fost respectate dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., în raport cu locul unde a luat naştere obligaţia, izvorul acesteia fiind contractul comercial încheiat între părţi la sediul reclamantei, respectiv Satu Mare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen şi legal timbrat pârâta, criticile vizând aspectele de nelegalitate, conform art. 304 pct. 3, 5, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine că, în speţă, locul de unde s-a produs faptul de comerţ între cele două societăţi, este sediul pârâtei, reclamanta transportând marfa cu mijloacele proprii de transport, iar locul plăţii, conform facturilor emise, s-a făcut tot la sediul pârâtei, situaţie în care în mod eronat au fost aplicate dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ.
De asemenea, se invocă încălcarea formelor de procedură, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul invocării lipsei calităţii de reprezentant, întrucât delegaţia de reprezentare a lichidatorului trebuia dată în numele acestuia şi nu al reclamantei.
Totodată, recurenta susţine că, deşi a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta-intimată nu a achitat taxa judiciară de timbru, scutirea de plată operând până la data de 8 februarie 2001.
Recurenta consideră că instanţele au interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv, procesul-verbal încheiat la data de 19 noiembrie 1999, şi a ignorat probele administrate, respectiv, situaţia achitărilor intervenite din conţinutul cărora rezultă că, la finele anului 1997, a rămas o datorie de 67.654.097 lei din care cu Biletul la ordin din 9 ianuarie 1998 a achitat suma de 30.000.000 lei, rămânând cu un debit de 37.654.097 lei, reprezentând ambalaj nereturnat.
Hotărârea instanţei de apel, consideră recurenta, este lipsită de temei legal, întrucât s-a admis capătul de cerere cu privire la dobânda comercială, atâta timp, cât, între părţi, nu s-a prevăzut o clauză privind plata acesteia în cazul achitării cu întârziere a produselor.
Recursul este nefondat.
Pe aspectul încălcării normelor de procedură cu privire la competenţa teritorială, Curtea reţine că articolul 10 pct. 4 C. proc. civ. stabileşte că, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.
În speţă, izvorul obligaţiei comerciale este contractul comercial încheiat la sediul reclamantei, fapt necontestat de pârâta-apelantă, contract ale cărui clauze s-au prelungit prin acordul părţilor, care au continuat raporturile de vânzare-cumpărare de bere, iar plata preţului are loc în contul furnizoarei la Satu Mare.
În aceste condiţii, criticile formulate pe acest aspect urmează a fi înlăturate, ştiut fiind că, în cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, reclamantul are dreptul a alege între instanţele competente, iar odată alegerea făcută, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.
Cu privire la încălcarea formelor de procedură de la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, invocarea lipsei calităţii de reprezentant, întrucât delegaţia de reprezentare a lichidatorului trebuia dată în numele acestuia şi nu al reclamantei-intimate, aşa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depusă de lichidatorul SC S.D.C.E. SRL Baia Mare, domnul C.O. şi doamna Ş.R. au avut calitatea de colaboratori, cu contract de prestări servicii, având mandatul să acţioneze pentru încasarea debitelor restante, inclusiv pentru introducerea şi susţinerea acţiunilor la instanţele judecătoreşti.
Totodată, susţine că, în calitate de dizolvantă a reclamantei-intimate, îşi însuşeşte acţiunile acestora, considerându-le valabile, de vreme ce au fost împuterniciţi să reprezinte societatea în lichidare.
De altfel, precizarea la acţiune a fost făcută de chiar expertul lichidator numit prin sentinţa civilă nr. 668 din 23 decembrie 1998, astfel că nu se poate considera că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 68 C. proc. civ.
În ce priveşte taxa de timbru, Curtea urmează a înlătura criticile formulate, având în vedere că la data formulării precizărilor la acţiune, 7 martie 2001, reclamanta-intimată, beneficia de amânarea la plată a taxei de timbru, conform adresei nr. 1047 din 6 martie 2000 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Satu Mare, iar pe de altă parte, potrivit art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, există şi posibilitatea dării în debit la organele financiare.
Criticile, privind soluţionarea pe fond a cauzei, urmează a fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a făcut o analiză aprofundată a conţinutului procesului-verbal de confruntare, încheiat la data de 19 noiembrie 1999.
Astfel, s-a susţinut de către recurentă că a primit în anul 1997 marfă în valoare de 797.136.680 lei şi că ar fi făcut plăţi în valoare de 820.432.217 lei, sumă ce include şi contravaloarea biletului la ordin, fără a motiva surplusul pretins achitat, chiar dacă în recurs a depus extrasul de cont eliberat de Banca Transilvania.
Cu privire la dobânda comercială, instanţa supremă reţine legalitatea acordării acesteia faţă de dispoziţiile imperative ale art. 43 C. com., nefiind necesară inserarea în contract a unei clauze în acest sens.
În ce priveşte susţinerea potrivită căreia s-au aplicat cu efect retroactiv prevederile OG nr. 9/2000, urmează a fi înlăturată.
Este adevărat că s-a făcut referire la acest act normativ pentru o perioadă anterioară, dar OG nr. 9/2000 a stabilit cuantumul dobânzilor în cazul obligaţiilor comerciale, cu trimitere la taxa de scont a B.N.R. în condiţiile în care, în practică, s-a stabilit că acest mod de determinare a dobânzilor comerciale, mai precis în lipsa unei reglementări care să stabilească dobânda legală, este echilibrat şi suficient de împovărător pentru a-i determina pe debitorii obligaţiilor comerciale să-şi execute dispoziţiile la scadenţă.
Faţă de cele arătate, Curtea urmează a confirma soluţia instanţei prin respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.M. SRL Baia Mare, împotriva deciziei nr. 520/C din 15 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3813/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 381/2003. Comercial → |
|---|
