ICCJ. Decizia nr. 4812/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4812
Dosar nr. 1482/2003
Şedinţa publică din 3 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3108/2002, Tribunalul Braşov, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. V.P. SRL Braşov şi a obligat pârâta S.C. A. 97 Braşov să-i plătească reclamantei 2.166.687.365 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi a obligat-o la plata sumei de 46.311.873 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în baza înscrisurilor de la dosar şi a textelor de lege incidente cauzei că între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat înscrisul intitulat „convenţie" din data de 22 septembrie 1999 prin care s-a convenit la livrarea de către reclamantă a cantităţii de 11.640 litri alcool cu plata la livrare şi totodată s-au stabilit prin aceeaşi convenţie penalităţi de 5% pe zi întârziere în îndeplinirea obligaţiilor la plată ale pârâtei. Cum marfa a fost primită la 6 aprilie 1999 iar plata s-a făcut în perioada 4 octombrie 1999-29 decembrie 1999 pârâta datorează penalităţi pretinse prin acţiune.
Recursul declarat de pârâtă prin care susţinea nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei cu motivarea că a fost obligată la plata penalităţilor în lipsa unei convenţii de clauză penală valabilă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 96 din 6 februarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 2003/2002.
Împotriva acestei ultime hotărâri Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare.
Prin recursul în anulare se susţine că în mod nelegal şi netemeinic cele două instanţe au reţinut că între părţile în litigiu s-ar fi convenit clauză penală cu 5% penalităţi de întârziere, convenţie care a stat la baza obligării pârâtei prin sentinţa instanţei de fond, obligare menţinută prin Decizia Curţii de Apel Braşov.
Se arată în acest sens că menţiunea făcută pe factura emisă de reclamantă nu întruneşte elementele convenţiei deoarece exprimă voinţa unilaterală a reclamantei pe de o parte. Pe de altă parte, factura a fost semnată din partea pârâtei de o persoană care nu avea calitatea să reprezinte societatea.
În ce priveşte înscrisul intitulat convenţie acesta nu se referă la raportul juridic din care reclamanta susţine că ar deriva în subsidiar obligaţia de plată a penalităţilor la care respectivul înscris se referă.
Criticile sunt întemeiate iar recursul se va admite pentru considerentele ce urmează.
Conform art. 969 C. civ., „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".
În speţă între reprezentanţii celor două societăţi a avut loc o înţelegere verbală prin care reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei o cantitate de alcool, plata urmând să se efectueze la vânzare, fără penalităţi.
Prin acţiunea introductivă reclamanta arată că prin factura fiscală nr. 1878172 din 27 septembrie 1999 a livrat pârâtei alcool etilic de 45,5 grade în valoare de 580.544.222 lei cu plata la livrare. Totodată afirmă reclamanta, marfa a fost primită fără obiecţiuni de către pârâtă care şi-a însuşit clauza privind penalităţi de 5% inserată în factură.
Ori este cunoscut că penalităţile constituie o sancţiune contractuală prestabilită prin acordul de voinţă al părţilor contractante, astfel că în lipsa unei astfel de clauze în contract, partea care nu-şi îndeplineşte ori îşi îndeplineşte cu întârziere obligaţiile asumate, nu poate fi obligată la penalităţi de întârziere.
Ori este necontestat că în cauza de faţă livrarea produselor s-a făcut în baza unei înţelegeri verbale iar nu a unui contract scris în care să se fi stabilit răspunderea prin plata de penalităţi de întârziere în decontare, astfel că pârâta nu poate fi ţinută la plata acestora cum greşit au considerat cele două instanţe prin hotărârile pronunţate.
Totodată menţiunea făcută de reclamantă unilateral pe factură privind plata unei penalităţi de întârziere, nu constituie o convenţie legal încheiată între părţi întrucât persoana care a semnat de primirea mărfii având calitatea de magazioner nu era abilitat să negocieze pentru pârâtă şi în numele acesteia clauzele unui contract.
În ce priveşte înscrisul intitulat convenţie se reţine că acesta este o copie a unui pretins înscris care se referă la un alt raport dintre părţi, împrejurare ce rezultă din conţinutul său (o livrare viitoare a unei alte cantităţi decât cea la care se referă factura în litigiu).
Prin urmare nici acest înscris nu întruneşte elementele unei convenţii valabil întocmită cu privire la raportul juridic dedus judecăţii aşa încât în totalitate concluziile instanţelor privind existenţa unei clauze penale nu se sprijină pe dovezile care duc la concluzia celor susţinute prin recursul în anulare şi anume inexistenţa unei astfel de convenţii generatoare de consecinţe juridice.
Faţă de considerentele ce preced, Curtea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 3108 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi deciziei nr. 96 din 6 februarie 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică Decizia atacată în sensul că admite recursul pârâtei S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3108/C din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Braşov.
Schimbă, în tot, sentinţa sus menţionată în sensul că respinge acţiunea reclamantei S.C. V.P. SRL Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 481/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 482/2003. Comercial → |
|---|
