CSJ. Decizia nr. 514/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 514/2003
Dosar nr. 4575/200.
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 1449/COM din 6 aprilie 2000, reclamanta S.C. H. S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta S.C. H. S.A. Constanţa, solicitând ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 341.956.978,30 lei, reprezentând contravaloare marfă; 66.316.898 lei penalităţi de întârziere şi 21.158.154 lei cheltuieli de judecată.
Motivând acţiunea, reclamanta susţine în esenţă că, în baza contractului nr. 322 din 1 octombrie 1999 a livrat marfă pârâtei, pentru a cărei contravaloare nu s-a achitat vreo sumă de bani, nici chiar în urma notificării nr. 747 din 18 februarie 2000.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat instanţei să se dispună respingerea primului capăt de cerere din acţiune ca rămas fără obiect, deoarece cu ordinul de plată nr. 384 din 1 aprilie 2000 a achitat suma de 341.956.974,43 lei reprezentând contravaloarea mărfii livrate, iar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere a susţinut că, acestea au fost greşit calculate. Ulterior, pârâta S.C. H. S.A. a invocat în apărare o împrejurare despre care a susţinut că ar trebui asimilată „forţei majore", care a împiedicat-o să-şi îndeplinească obligaţia plăţii medicamentelor livrate, respectiv blocarea bugetului casei de sănătate, care nu a decontat la timp medicamentele compensate şi gratuite şi pe cele livrate spitalelor.
Prin sentinţa civilă nr. 2724/COM din 3 noiembrie 2000, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă dispunându-se obligarea pârâtei la plata sumei de 66.316.898 lei reprezentând penalităţi de întârziere către reclamantă; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii ca rămas fără obiect; s-a obligat pârâta la plata sumei de 17.860.477 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa sus menţionata sentinţă, reţine instanţa de fond în esenţă că, reclamanta a livrat medicamente pârâtei în lunile noiembrie – decembrie 1999, în baza contractului nr. 322 din 1 octombrie 1999, emiţând facturi ce urmau a fi decontate de pârâtă în termen de 30 zile de la emiterea lor, conform art. 9 alin. (1) din contract.
Faţă de dispoziţiile art. 15 din contract, se reţine că, s-au calculat penalităţi de întârziere pentru suma datorată, şi deoarece, ulterior investirii instanţei cu acţiunea s-a achitat contravaloarea medicamentelor livrate, instanţa a dispus respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect.
A apreciat instanţa de fond că, blocajul financiar nu reprezintă un caz de forţă majoră, iar excepţia de neexecutare invocată de pârâtă în apărare, a constatat a fi nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul nereţinerii în cauză a unei situaţii acumulate forţei majore, în condiţiile art. 1082 şi art. 1083 C. civ., instanţa refuzând pârâtei a-şi formula apărările, chiar dacă ar fi existat posibilitatea realizării unui punctaj între părţi.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin Decizia nr. 193/COM din 15 martie 2001a respins, ca nefondat apelul pârâtei.
Pentru a pronunţa astfel curtea de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract, potrivit căruia reclamanta a livrat pârâtei marfă, ce a fost achitată după 30 de zile de la data emiterii facturilor, cu încălcarea art. 9 alin. (1) din contract, reţinându-se că blocajul financiar nu constituie un caz de forţă majoră şi o îmbogăţire fără justă cauză, atâta timp cât părţile au încheiat un contract cu clauză penală, potrivit căruia se pot solicita penalităţi de întârziere.
Împotriva ultimei hotărâri a declarat recurs pârâta criticând soluţia pronunţată în apel şi susţinând în esenţă în cauză:
1- subzistă situaţia asimilată cazului fortuit împrejurare ce rezultă din adresa Ministerului Sănătăţii nr. GH/5891 din 9 august 2000, în sensul că au fost evenimente neprevăzute, ce au condus la întârzieri în decontare;
2- instanţa nu a analizat adresa nr. 2266 din 1 noiembrie 1999 potrivit căreia a făcut obiecţiuni la contract şi prin care a solicitat o scadenţă bancară de 60 de zile;
3- în cauză există starea de necesitate determinată de sănătatea şi viaţa bolnavilor, situaţie, în care nu a sistat livrările de medicamente către spitale şi unităţi sanitare, achitarea facturilor reprezentând contravaloarea reţetelor gratuite şi compensate. În acest sens, recurenta a arătat că şi-a asumat riscul de a livra medicamente fără a primi contravaloarea lor, acţiune ce o consideră în opinia sa că înlătură ilicit al faptei, ca o cauză exoneratoare de răspundere contractuală;
4- instanţa a apreciat greşit în cauză, blocajul financiar, când în realitate este o situaţie specială, pe care a dovedit-o cu actele depuse la dosar;
5 şi 6- instanţa a omis să examineze împrejurarea că acţiunea reclamantei a fost introdusă la 3 aprilie 2000, iar notificarea S.C. B. S.A. Bucureşti a fost făcută la 19 aprilie 2000 şi nu a examinat modalităţile de calcul al penalităţilor pe care le-a făcut în apărare şi, pe cale de consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Examinând global motivele de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a livrat pârâtei medicamente în lunile noiembrie – decembrie 1999, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 322 din 1 octombrie 1999, pârâta urmând să achite contravaloarea acestora în termen de 30 de zile de la emiterea facturilor, conform clauzei stipulate la art. 9 din contract, însă, pârâta nu a achitat în termen sumele datorate, aşa încât, potrivit art. 15 din contract, pârâta datorează penalităţi de întârziere, calculate la suma de 66.316.898 lei.
Ulterior introducerii acţiunii, la 14 aprilie 2000, pârâta a achitat contravaloarea medicamentelor livrate în sumă de 341.956.978,30 lei cu O.P. nr. 384.
Susţinerile recurentei că a formulat obiecţiuni la contractul încheiat de părţi referitoare la stabilirea unor penalităţi în cuantum mai mici şi a scadenţei de plată a facturilor la 60 zile, sunt nefondate aşa cum corect au apreciat cele două instanţe, deoarece obiecţiunile formulate de pârâtă la contractul ce formează prezentei cauze, nu au fost însuşite de reclamantă, situaţie adusă la cunoştinţa pârâtei prin adresa nr. 3904 din 12 noiembrie 1999.
Faţă de această situaţie, corect au constatat cele două instanţe, că părţile au perfectat contractul, în condiţiile stabilite de reclamantă, pârâta semnând fără obiecţiuni la data de 17 decembrie 1999 actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, potrivit căruia acesta s-a prelungit până în trimestrul I 2000.
În ce priveşte critica recurentei, că blocajul financiar constituie caz fortuit, Curtea apreciază că, acesta nu poate fi asimilat cu cazul fortuit întrucât, prin cazul fortuit se înţelege un eveniment imprevizibil şi de neînlăturat, care îl pune pe debitor în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, ori, blocajul financiar nu îndeplineşte aceste condiţii.
Astfel, în speţă, analizând cazul fortuit invocat de pârâtă, respectiv adresa menţionată de pârâtă nr. GH 5891 din 9 august 2000 nu rezultă un eveniment imprevizibil şi de neînlăturat, deoarece chiar în cuprinsul acesteia, rezultă că puterea de cumpărare este cotată în funcţie de indicatorii financiari ai societăţii, iar cumpărarea nu reprezintă o obligaţie ci o opţiune a cumpărătorului, cu consecinţele de curg din aceasta.
Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi la 1 octombrie 1998, la art. 16 au prevăzut expres modalitatea în care poate fi avută în vedere forţa majoră, şi, la acelaşi articol din contract se stipulează expres cu privire la blocajul financiar că nu constituie caz de forţă majoră, împrejurări cunoscute de pârâtă, care, a achiesat la obligaţiile ce-i reveneau prin semnarea contractului şi a actului adiţional, luându-şi obligaţia să achite contravaloarea medicamentelor livrate.
Faţă de cele ce preced, se constată că instanţe de apel a făcut o corectă apreciere a probelor de la dosar, considerând că nu există motive legale de exonerare a pârâtei pentru răspunderea rezultată în întârzierea la plată a preţului datorat, a pronunţat o decizie legală şi temeinică.
Referitor la cuantumul penalităţilor, Curtea constată că au fost corect calculate, motivat de faptul că pârâta a achitat preţul după introducerea acţiunii formulate de reclamantă, şi, de altfel, pârâta prin art. 15 din contract a consimţit la plata penalităţilor de întârziere de 0,25% pentru fiecare zi de întârziere, iar, conform art. 969 C. civ. consacră principiul forţei obligatorii a contractului, convenţiile legal făcute de părţi având putere de lege, aşa încât culpa procesuală aparţine în exclusivitate pârâtei, situaţie, faţă de care, legal şi temeinic a fost obligată la plata sumei de 66.316.898 lei cu titlu de penalităţi.
Aşa fiind, Curtea
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. F.H. S.A. Constanţa împotriva deciziei nr. 193/COM din 15 martie 200l a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 31 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 512/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 515/2003. Comercial → |
|---|
