Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 909/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 909/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-06-2015 în dosarul nr. 26877/3/2013/a2
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1063/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR. 909/A
Ședința publică de la 02.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE M. P.
Judecător C. G. I.
Grefier M. LACATUSU
********
Pe rol soluționarea apelului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1642/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât B. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, după care
Nefiind cereri prealabile formulate sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art.223 alin.3) Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a solicitat.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2486/ 05.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă judecătorul sindic a dispus în temeiul art. 33 alin. 6 din Legea nr 85/2006 din legea 85/2006 deschiderea procedurii generale împotriva debitorului ..
În prezentul dosar creditorul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 1 București a formulat cerere pentru atragerea răspunderii materiale împotriva administratorului societății debitoare B. M. întemeiată pe dispozițiile art.138 lit. c) din Legea 85/2006, prin care a învederat instanței, că societatea debitoare datorează o creanță în cuantum de 678.053 lei către subscrisul.
În motivarea cererii creditorul a arătat, că pârâtul a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridica la încetare de plăți nerespectând obligația de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciara și faliment în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa, manifestând dezinteres pentru buna funcționare a societății, culpa pârâtului fiind prezumată.
Prin sentința civilă nr. 1642/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul D.G.R.F.P. BUCUREȘTI.
Pentru a pronunța această sentință judecătorul sindic a reținut că, conform datelor furnizate de O.R.C.B. rezulta că pârâtul B. M. a deținut calitatea de asociat unic și funcția de administrator în cadrul societății debitoare.
Răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății în încetare de plăți este strict limitată de art. 138 din legea insolvenței la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.
Potrivit dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere, care au cauzat starea de insolventa a societății prin aceea că au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți. Textul de lege impune îndeplinirea a două condiții: existența interesului personal al organului de conducere și caracterul evident al iminentei insolvabilității societății.
Astfel, nu este suficient ca administratori societății debitoare să fi dispus continuarea activității societății, ci trebuia probată și împrejurarea că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare.
În cauza nu s-a probat faptul că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă, prin care să se poată aprecia incidenta dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolventei .
Creditorul ar fi avut posibilitatea administrării de probe suplimentare pentru a dovedi că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității care au condus în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți. Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit. c) nu au fost probate, deși sarcina probei incumba celui care face o afirmație în fața judecății.
Legiuitorul nu a înțeles, să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății, numai pentru că ar fi dispus continuarea activității societății care aducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Pentru nerespectarea obligației debitorului aflat în încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară si faliment în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituită o sancțiune, care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din legea 85/2006. Aceasta din urmă prevedere legală încriminează o faptă distinctă de obligația stabilită prin art. 27 din lege, impunând condiția continuării activității de către membrii organelor de conducere în interes propriu.
Răspunderea reglementată de art. 138 din legea 85/2006 are o natură juridică delictuală, cu un caracter special. Și această formă a răspunderii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 1357 – 1371 Cod civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția, numai că sunt circumscrise situației speciale avute în vedere de legea 85/2006.
Afirmația creditorului, că potrivit art. 1350 cod civil este prezumată culpa pârâtului, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-ne pe tărâmul răspunderii contractuale nu poate fi primita întrucât natura juridică a răspunderii administratorului societății atrasă în conformitate cu art. 138 din lege poate fi una contractuală atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, mandatul este cuprins în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului, ceea ce nu s-a probat în speță.
D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator sa o reprezinte si sa o angajeze în relațiile cu terți.
Fără a se face dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru aceasta răspundere, în speță a legăturii de cauzalitate nu se poate atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării.
Reținând, că angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere este o măsura lăsată la aprecierea judecătorului sindic, în cazul de față se constată că nu se impune această măsură, cât timp nu există indiciile săvârșirii unei fapte din categoria celor enumerate în art.138 lit. c) din lege, astfel, că instanța a respins cererea formulată de creditorul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 1 București, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1 susținând că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind data cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept (art. 488 pct. 8 Cod Procedura Civilă), instanța de apel urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 488 Cod Procedura Civilă.
Astfel, în motivarea hotărârii, instanța de fond a considerat că nu s-a stabilit legătură de cauzalitate între faptele invocate și starea de insolvență a debitoarei.
Apreciem că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c în sensul că reprezentantul societății debitoare avea obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arata că "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arata că "debitorul aflat în stare de insolventa este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Rezulta că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Răspunderea persoanelor vizate de dispozițiile art. 138 din Lege poate interveni, numai atunci când este dovedită legătură de cauzalitate între fapta și prejudiciul cauzat creditorului.
Astfel, în cauza de față este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a pârâtului B. M., constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Fapta ilicită consta tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speță, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
Față de cele învederate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți datorită conduitei culpabile a administratorului societății debitoare, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr. 1642/18.02.2015, admiterea cererii formulată în temeiul art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2005 și dispunerea că numitul B. M. să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate în tabelul definitiv consolidat.
În drept, au fost menționate dispozițiile art. 466, 470 și următoarele Codul de Procedura Civilă, art. 138 lit. c) din Legea 85/2006, Legea 31/1990, republicata.
A solicitat judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu prevederile art. 223 alin. 2 Cod Procedura Civilă.
Intimatul pârât, legal citat nu a formulat întâmpinare .
Analizând apelul formulat de către Direcția G. Regională a Finanțelor Publice a Municipiului Bucuresti în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1 Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenței,” În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte(…)
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
Potrivit art. 10 alin.1 C.proc.civ. teza finală, părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, (…) să își probeze pretențiile și apărările.
Astfel, conform textului legal menționat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială; pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale,: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În aceste condiții Tribunalul a reținut în mod corect că în cauză nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006, acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe acest text de lege având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale a societății cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor.
Sub aspectul faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, se constată că apelanta, deși a invocat aceste prevederi nu a indicat în concret prin care fapte săvârșite de către administrator - pârâta în cauză - s-ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Curtea reține că prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
În speță, cum s-a arătat, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâte de administrator al debitoarei nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor, în lipsa unor probe certe.
De asemenea, dezinteresul și pasivitatea administratorului, aspecte invocate de către apelantă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c a art. 138, având în vedere că acestea sunt simple afirmații nesusținute de nici un alt mijloc de probă.
Faptul că, într-adevăr, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență " nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății.
De asemenea, nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de apelantă în justificarea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 138 lit. d poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această faptă, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să ducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunsă în stare de insolvență.
Pentru acestea considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 460 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de către reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 a FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1642/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât B. M., cu domiciliul în București, ., ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 Iunie 2015.
Președinte, M. P. | Judecător, C. G. I. | |
Grefier, M. L. |
Red. M.P.
Dact.M.P./ A.A.
Ex.4
.>
Judecător sindic: D. G.
Tribunalul Bucuresti Sectia a VII-a - dosar nr._
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
