Obligatia de a face. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 4263/100/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 154
Ședința publică din data de 28 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. S.
JUDECĂTOR: L. D. S.
GREFIER: M. N.
Componența prezentului complet de judecată a fost
modificată prin Hotărârea nr. 19/27.03.2014
a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Cluj
S-a luat în examinare apelul declarat de apelantele . și ., împotriva sentinței civile nr. 357, pronunțată la data de 05.02.2014 în dosarul nr._ al Tribunalului Maramureș cauza privind și pe intimata AC V. F. INTERNATIONAL R. IFN SA, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă av. D. I. P. pentru apelanta . și avocat H. C. pentru apelanta V. R. SRL și pentru intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, pentru care procedura de citare este legal îndeplinită. Nu au fost achitate taxele judiciare de timbru datorate pentru apelurile declarate.
La data de 18.04.2014, apelanta V. R. SRL a formulat întâmpinare la apelul declarat de M. solicitând respingerea acestuia. De asemenea, intimata VFS International R. IFN SA a depus întâmpinare la apelul declarat de M. . că nu are calitate procesuală în cauză, iar in subsidiar menționând că își menține poziția exprimată în scris cu ocazia judecării cauzei în fond.
La data de 25.04.2014, apelanta . a formulat întâmpinare la apelul declarat de V. România SRL solicitând respingerea lui.
Reprezentantul apelantei . depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru de 2805,5 lei și timbru judiciar de 5 lei, la fel procedând și reprezentantul apelantei ..
Se comunică între părțile prezente câte un exemplar din actele depuse la dosar acestea arătând că nu mai au de formulat alte cereri în cauză.
Curtea în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 1591 alin. 4 C.pr.civ., constată că fundamentat pe dispozițiile art. 3 alin. 2 C.pr.civ. este competentă general, material și teritorial în soluționarea prezentului apel și, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru soluționarea cauzei și, nemaifiind alte cereri de formulat, declară închisă etapa cercetării judecătorești, deschise dezbaterile și acordă cuvântul părților prezente, prin avocat, cu privire la apelurile declarate.
Reprezentantul apelantei . solicită admiterea apelului declarat, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii cu consecința predării către M. a echipamentelor, pentru motivele arătate pe larg în scris. Menționează că au fost invocate excepțiile prematurității și lipsei calității procesuale pasive a VFS International, însă aceste aspecte au fost deja tratate de către instanța de fond și soluționate. Este evident că reclamanta înțelege să se judece doar cu V. România SRL întrucât ea este cea care deține echipamentele proprietatea reclamantei pe care le revendică. La întrebarea instanței, arată că dreptul de proprietate asupra acestor echipamente a fost transferat anterior inițierii prezentului litigiu, reclamanta fiind proprietar pe aceste bunuri.
Reprezentantul apelantei V. România SRL solicită respingerea apelului declarat de M. . în speță există două aspecte relevante, respectiv natura raporturilor juridice dintre M. și V. România și natura raporturilor juridice dintre aceasta din urmă si V. Truck. Astfel, așa cum reiese din toate probele administrate în prezenta cauză, nu au fost stabilite raporturi juridice între . și V. România. De asemenea, nu s-a făcut dovada cu privire la raporturile dintre V. și societatea de leasing. În contractele de leasing incheiate de M., sunt părți alături de această societate, alte două societăți suedeze, respectiv V. Truck Corporation și VFS International. Așadar, V. și V. Truck sunt două societăți distincte, prima neavând calitatea de reprezentant legal în România pentru cea de-a doua. Ori, cele două societăți suedeze nu au fost împrocesuate în cauză in lumina respectării principiului disponibilității.
În ceea ce privește apelul formulat de V. România arată că îl susține potrivit motivelor expuse în scris, cu cheltuieli de judecată.
În replică, reprezentantul apelantei . arată că nu a împrocesuat societatea suedeză deoarece contractul încheiat cu aceasta a fost deja executat.
Instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr. 357, din 05.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Maramureș s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii și cea privind lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâta . București. S-a respins ca nefondată acțiunea precizată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta .. S-a luat act că reclamanta renunță la judecarea acțiunii împotriva pârâtei . Internațional România IFN SA.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii concilierii directe nu poate fi primită de instanță având în vedere că prin adresa nr. 39 din 8.02.2012 reclamanta a stabilit termenul de conciliere de 15 zile de la primirea acesteia, urmând ca procedura de conciliere să se desfășoare la sediul reclamantei, obiectul acesteia fiind restituirea documentelor și autovehiculelor care au făcut obiectul contractelor de leasing, în caz contrar urmând ca reclamanta să inițieze acțiune în instanță prin care să solicite și penalități, daunele interese și cheltuieli de judecată (f.31).
Raportat la faptul că adresa a fost trimisă prin poștă cu confirmare de primire semnată și ștampilată de pârâtă în ziua de 16.02.2012, în cauză au fost respectate dispozițiile art. 720 indice 1 Cod pr. civilă.
Nu s-a contestat faptul că societatea reclamantă are încheiate contractele de leasing financiar nr. 314 și 315/2.08.2010 cu V. Truck Corporation și VSF Internațional AB din Suedia (filele 3 și 14) la care s-a încheiat actul addendum ce intră în vigoare la 26.08.2010 prin care perioada de leasing s-a extins până la 29.X.2010.
Este real faptul că între reclamantă și pârâta . nu au existat raporturi contractuale însă procesele verbale de predare – primire din 11.06.2010 și 17.06.2010 au fost semnate de această pârâtă (f.10 – 14 și f.26 – 28), astfel că nu poate fi primită excepția acesteia cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive.
Nu pot fi primite susținerile reclamantei conform cărora pârâta ar deține nejustificat aceste bunuri, atâta vreme cât bunurile au fost predate societății pârâte fără ca în cauză să se facă dovada cu privire la natura raporturilor dintre pârâtă și societatea de leasing, a faptului că predarea ar fi fost sub condiție pentru o perioadă limitată de timp, până la împlinirea vreunei obligații.
Împrejurarea că din adresele aflate la pagina 29 – 30 a rezultat că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile de plată către VFS Internațional AB, nu poate duce la obligarea pârâtei . restituirea vehiculelor dat fiind faptul că la dosar nu s-a probat că obligațiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că societatea de leasing ar fi dat mandat pârâtei în acest sens.
Pe de altă parte, reclamanta a învederat instanței că renunță la judecată față de pârâta . Internațional România IFN SA (f.56).
Potrivit art. 246 Cod pr. civilă, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.
Față de cele arătate, tribunalul a considerat că în litigiul dedus judecății nu pot fi invocate cu succes prevederile art. 1073 cod civil și ca atare acțiunea formulată și precizată de reclamantă este neîntemeiată, situație în care o va respinge, conform dispozitivului.
Ținând seama de dispozițiile art. 246 Cod pr. civilă, s-a luat act de faptul că reclamanta renunță la judecată față de . Internațional România IFN SA.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta . și pârâta ..
Prin apelul formulat, reclamanta . a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței criticate și pe cale de consecință, admiterea acțiunii inițial formulate și obligarea pârâtei-intimate la predarea deplinei posesii și folosințe a autovehiculelor proprietatea reclamantei aflate în depozitul pârâtei-intimate, înțelege să nu mai susțină capetele de cerere privind obligarea pârâtei-intimate la daune-interese compensatorii, daune-interese moratorii, solicitând în schimb obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecata cauzate, în fond și în apel.
În motivele de apel se arată că în fapt, reclamanta este proprietara a patru echipamente, două capete tractor V. FH 42 TB/FH 440, având numere de identificare YV2AS02A86B440376 și YV2AS02A26B440731 respectiv 1 seinii einorei SCIIU1TZ SPR 24, având numerele de identificare WSMOOOOOOO303886 și WSM_7 care sunt în depozitul pârâtei-intimate, iar aceasta refuză sistematic predarea acestora, refuz care produce prejudicii însemnate prin blocarea acestor echipamente și imposibilitatea utilizării lor în scopul pentru care au fost achiziționate.
Aceste echipamente au fost dobândite de societate prin contractele de leasing financiar extern nr. ROM314/02.08.2006 și ROM315/02.09.2006 de la societatea V. TRUCK CORPORATION Suedia, predate pârâtei-intimate la data de 11 și 17 iunie 2010 în baza Notificării de Reziliere nr. 585/07.05.2010. înscrisurile care dovedesc cele mai sus arătate se află depuse la dosarul cauzei.
Ca urmare a achitării tuturor obligațiilor existente către V. TRUCK CORPORATION (aspect dovedit de adeverința emisă de către această societate la data de 17.01.2012) a solicitat restituirea echipamentelor depozitate la pârâta-intimată, însă, la momentul la care s-a deplasat spre a le ridica, pârâta-intimată a refuzat predarea lor și întocmirea de procese verbale care să ateste acest fapt precum și starea în care s-ar fi efectuat predarea echipamentelor. Precizează că pârâta-intimată nu numai ca a refuzat întocmirea unui astfel de proces verbal, dar ulterior, a refuzat și predarea echipamentului, astfel că, au fost nevoiți la a demara acțiune în instanță pentru recuperarea bunurilor proprietatea apelantei.
Având în vedere că nici până la data redactării prezentului apel bunurile nu i-au fost predate, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
Menționează că a făcut dovada faptului ca bunurile au fost depozitate la pârâtă în baza notificării emise de V. IRUCk CORPORXIION prin executor judecătoresc, notificare în cuprinsul căreia sunt individualizate bunurile și menționată adresa și coordonatele depozitarului. La momentul constituirii depozitului au fost întocmite procese verbale prin care bunurile au fost de asemenea individualizate și descrise amănunțit. Aceste procese verbale poartă ștampila și semnătura pârâtei-intimate. Susține că a făcut dovada faptului ca a stins orice fel de datorie către finanțatorul V. TRUCK CORPORATION, adeverința care atestă acest fapt fiind depusă la dosar.
Astfel, din analiza acestor înscrisuri, rezultă fără putință de tăgadă faptul că pârâta-intimată era depozitara acestor bunuri la solicitarea V. TRUCK Corporation, apelanta predând aceste bunuri pârâtei-intimate la solicitarea finanțatorului, ulterior, devenind proprietarii acestor bunuri, dar depozitarul nu i le restituie, iar instanța de fond nu a înțeles aceste aspecte. Afirmă că motivarea dată de instanța de fond, că nu s-a făcut dovada raporturilor dintre pârâta-intimată și finanțator și că nu s-a făcut dovada că depozitul ar fi fost condiționată temporal la o anumită durată de timp nu pot fi primite, din moment ce însuși finanțatorul indică numele și coordonatele depozitarului, iar perioada de timp este determinabilă, până la momentul achitării obligațiilor către societatea de leasing. Susține că exista dovada faptului că societatea de leasing a confirmat faptul că au fost achitate integral toate obligațiile, notificând că a operat transferul dreptului de proprietate iar bunurile trebuie ridicate de la depozitar, în caz contrar putând fi obligați la plata de cheltuieli de depozitare. Ori, tocmai ultima operațiune nu s-a putut realiza datorită refuzului expres al depozitarului de a elibera bunurile din depozit.
Pentru aceste aspecte, consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, solicitând modificarea acesteia in sensul celor de mai sus, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecata cauzate în fond și în apel.
Pârâta S.C. V. România S.R.L. prin apelul formulat solicită admiterea apelului, în sensul schimbării în parte a sentinței atacate și, pe cale de consecință,: admiterea excepției inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea corespunzătoare a procedurii prealabile a concilierii directe în contradictoriu cu V., admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a V., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivele de apel se arată că intimata M., în calitate utilizator, a încheiat cu V. Truck Corporation, o societate de naționalitate suedeză cu sediul în Suedia, 405 08 Gothenburg, înmatriculată sub nr._-9700, reprezentată prin dl. Aders Ryding, în calitate de locator, și cu VFS International AB, o societate de naționalitate suedeză, cu sediul în SE-405 08 Gothenburg Suedia, înmatriculată sub nr._-6064, reprezentată prin G. Ahlback și dl. Magnus Ljun, două contracte de leasing financiar, după cum urmează:
Contractul de leasing financiar ROM314/AR/SS/02.08.2006, modificat prin actele adiționale încheiate la data de 26.08.2010 și respectiv 14.11.2010;
Contractul de leasing financiar ROM315/AR/SS/02.08.2006, modificat prin actele adiționale încheiate la data de 14.12.2010, 03.07.2011 și respectiv 04.11.2010.
în temeiul celor două contracte menționate anterior, locatorul (în speță. V. Truck Corporation) se obliga să dea în leasing utilizatorului (în speță, M.) echipamentele individualizate prin Anexa nr. 1 la contracte, iar utilizatorul se obliga să ia în leasing echipamentele respective.
Totodată, potrivit contractului, utilizatorului M. îi revinea obligația de a achita avansul, taxa administrativă, ratele de leasing, rata reziduală și orice alte obligații de plată menționate în contract, în cuantumul și condițiile agreate prin contract.
Întrucât locatorul V. Truck Corporation a cesionat și transferat către VFS International AB dreptul de încasa toate plățile aferente contractelor de leasing, M. a acceptat și s-a obligat să efectueze plățile asumate către VFS International AB.
La data expirării contractului de leasing, astfel cum este definită la art.1.2 din contracte, dreptul de proprietate asupra echipamentelor date în leasing era transferat de la locator către utilizator, cu condiția ca acesta din urmă să-și fi îndeplinit toate obligațiile asumate în conformitate cu prevederile art. 8 din contracte.
Așadar, persoana căreia îi revenea obligația de a opera transferul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor contractuale este locatorul, adică V. Truck Corporation.
Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, M. a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea pârâților S.C. V. România S.R.L. „reprezentantă legală în România a V. Truck Corporation" și a „S.C. V. F. SERVICES INTERNATIONAL ROMÂNIA IFNS.A. [...], reprezentantă legală în România a diviziei de leasing a grupului suedez V. - VFS International AB" la transferarea dreptului de proprietate și predarea echipamentului ce a făcut obiectul celor două contracte de leasing menționate anterior.
În susținerea cererii introductive de instanță s-a invocat, pe de o parte, executarea integrală a obligațiilor de plată asumate de M. prin contracte, iar, pe de altă parte, refuzul transferului dreptului de proprietate și predării echipamentelor.
Ulterior, prin precizarea de acțiune depusă în septembrie 2013, M. a declarat că înțelege să renunțe la capetele de cerere subsidiare, referitoare la plata daunelor interese compensatorii și moratorii, solicitând în schimb plata sumei de 200.000 lei cu titlu de contravaloare a autovehiculelor, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă.
Prin aceeași cerere precizatoare reclamanta M. a insistat în a se judeca în contradictoriu cu pârâta V. România fără a mai indica în calitate de pârâtă și VFS INT România IFN SA. Aceasta din urmă, ca urmare a acestei cereri precizatoare a încetat a mai avea calitatea de pârâtă, fiind scoasă din cauză.
Susține că prin raportare exclusiv la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii concilierii directe și excepției lipsei calității procesuale pasive invocate, sentința recurată este nelegală și netemeinică, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Cele două excepții formulate au fost respinse în mod greșit de instanța de fond.
Una dintre condițiile pentru ca o persoană să fie parte într-un proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de particularitățile litigiului dedus judecății.
Întrucât codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune. Concepția care s-a impus este cea conform căreia calitatea procesuală presupune, pe de-o parte, existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în art. 112 C.pr.civ. care prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul cererii, precum și motivele de fapt și drept pe care se întemeiază pretenția reclamantului.
Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
În concret, în privința pârâtului, instanța este datoare a verifica, pornind de la același raport juridic supus judecății, dacă el este obligat în acel raport.
V. nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză
Nu există niciun temei legal sau contractual în virtutea căruia V. să fie obligată la transferul dreptului de proprietate și la predarea echipamentelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing.
În motivarea cererii introductive, precum și în cererea precizatoare reclamanta indică ca pârâtă pe S.C. V. România S.R.L. „cu sediul social în . nr.632-649, sector 6 București, [...] reprezentantă legală în ROMÂNIA a societății comerciale V. Truck Corporation".
În primul rând, față de datele de identificare ale V. invocate de M., arată că în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei există o . precizări cu privire la datele de identificare corecte ale apelantei.
În al doilea rând, între V. și reclamanta M. nu au existat niciun fel de relații contractuale. Astfel, părți, alături de M., în contractele de leasing invocate în cererea introductivă de instanță sunt două societăți de naționalitate suedeză: V. Truck Corporation și VFS International AB.
Așadar, V. și V. Truck Corporation sunt două societăți distincte, V. neavând calitatea de „reprezentant legal în România" al V. Truck Corporation. De altfel, în afară de mențiunea din petitul acțiunii, M. nu motivează în niciun fel și nu mai face nicio precizare care să justifice calitatea procesuală a subscrisei, în condițiile în care V. nu este parte semnatară a contractelor de leasing pe care M. își întemeiază pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze.
Aplicarea, în prezenta cauză, a principiilor relativității efectelor convențiilor și a forței obligatorii a contractului
Susține că, reclamantul este dator să justifice calitatea procesuală a pârâtului, demonstrând instanței de judecată faptul că persoana împotriva căreia se îndreaptă cu o acțiune în justiție este cea obligată prin raportul juridic dedus judecății.
Or, în prezenta cauză, reclamanta nu a făcut dovada faptului că între M. și V. ar fi existat un raport juridic în ceea ce privește executarea contractelor de leasing, raport din care să stabilească în sarcina V. existența vreunei obligații de predare a utilajelor ce fac obiectul contractelor de leasing.
Este mai mult decât evident faptul că, neparticipând la încheierea acestor raporturi juridice, V. este terț absolut față de acestea și nu poate fi ținută în niciun mod răspunzătoare.
Dacă s-ar raționa în sens contrar, s-ar aduce o încălcare gravă și nepermisă a principiului relativității efectelor contractelor. O astfel de concluzie este, evident, eronată.
Conform principiului relativității efectelor convențiilor exprimat prin adagiul res inter alias acta aliis neque nocere, neque prodesse potest și consacrat legal de dispozițiile art. 973 din C.civ., „convențiile n-au efecte decât între părțile contractante"; puterea obligatorie, efectele obligatorii ale contractului privesc numai părțile contractante. Rezultă că, în temeiul principiului mai sus amintit, nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane, actul juridic nefiind apt nici să vatăme și nici să profite altor persoane.
Prima latură a principiului relativității convențiilor, respectiv, cea referitoare la faptul că obligațiile asumate privesc numai persoana - parte la contract - care și le-a asumat în mod expres, este foarte strictă, dreptul românesc necunoscând excepții în această materie.
Singurele excepții de la principiul relativității convențiilor se referă strict la situațiile în care părțile contractante stipulează drepturi în folosul unor alte persoane, străine de acel contract.
în concluzie, în materie de contract, putem distinge două tipuri de persoane: pe de o parte, părțile contractante care sunt legate între ele datorită propriei voințe, iar, pe de altă parte, terții absoluți (cum este și cazul V.) care rămân străini de cercul contractual și de efectele obligatorii ale acestuia. Față de aceștia, regula relativității joacă un rol decisiv: terții nu sunt nici creditori, nici debitori ai obligației contractuale. Rezultă așadar că terții, fiind străini de încheierea contractului, rămân străini și de efectele sale.
Chiar Tribunalul Maramureș, prin sentința recurată menționează că „nu s-a contestat faptul că societatea reclamantă are încheiate contractele de leasing financiar nr. 314 și 315/02.08.2010 cu V. Truck Corporation și VFS International AB din Suedia", admițând implicit calitatea de terț a apelantei față de raporturile contractuale din care izvorăsc pretențiile reclamantei.
Având în vedere că nu există niciun raport juridic între V. și M. în ceea ce privește executarea contractelor de leasing, se impunea, pe cale de consecință, singura concluzie logică și în acord cu textele legale și principiile de drept anterior menționate, că V., în calitate terț față de orice raport juridic existent între M. și V. Truck Corporation, nu poate avea calitate de parte în prezenta cauză.
Or instanța, deși în cadrul sentinței recurate admite că „între reclamantă și pârâta . nu au existat raporturi contractuale", respinge în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a subscrisei în considerarea proceselor verbale de predare - primire din 11.06.2010 și 17.06.2010, purtând semnătura reprezentanților V..
În acest sens, urmează ca instanța de control judiciar să constate că semnarea unor procese verbale nu este de natură să probeze existența unor pretinse raporturi contractuale între părți. Procesele verbale invocate au fost semnate de reprezentanții V. în considerarea raporturilor profesionale existente între acesta și V. Truck Corporation. Prin urmare, simpla semnare din partea V. a unor procese verbale de predare primire a bunurilor ce fac obiectul prezentei cauze nu este de natură a transforma apelanta în parte a contractelor de leasing pe care M. își întemeiază pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze.
Având în vedere argumentele anterior expuse, solicită instanței să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a V. și, în consecință, să dispună admiterea apelului formulat, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate.
Potrivit dispozițiilor art. 720/1 C.pr.civ., în cazul cererilor în materie comercială evaluabile în bani, reclamantul are obligația ca, înainte de a sesiza instanța competentă, să convoace în scris pârâtul, comunicându-i: (i) pretențiile sale, (ii) temeiul lor legal și (iii) toate actele doveditoare pe care acestea se sprijină.
În acest sens sunt dispozițiile art. 7201 alin.(i) și (2) Cod pr.civ., potrivit cărora:„Art. 7201 - (1) în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
(2) în scopul arătat la alin. (1), reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretențiile sale și temeiul lor legal, precum și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face și prin în mâna rea înscrisurilor sub semnătură de primire".
Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat transferul dreptului de proprietate si predarea echipamentelor ce au făcut obiectul contractului de leasing. Mai mult, prin cererea precizatoare depusă în septembrie 2013 în subsidiar se solicită obligarea la plata contravalorii utilajelor respective. Solicitările reclamantei au avut un evident caracter patrimonial, astfel încât este îndeplinită ipoteza de la art. 7201 alin. (1) C.pr.civ. care impune parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe anterior formulării cererii de chemare în judecată.
Pornind de la analiza construcției juridice oferite prin textele capitolului XIV din Codul de procedură civilă, în cazul litigiilor comerciale evaluabile în bani, prealabil învestirii instanței competente cu o cerere similară celei ce face obiectul prezentei cauze, este obligatorie parcurgerea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun comercial .
Scopul procedurii este acela ca, prealabil sesizării instanței de judecată, creditorul sau reclamantul să încerce rezolvarea amiabilă a diferendului, în tot sau în parte. Prin aceasta se urmărește asigurarea certitudinii că soluționarea divergențelor dintre părți nu este posibilă în acest fel.
Această procedură trebuie realizată cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale care o reglementează în detaliu în ceea ce privește: conținutul invitației la conciliere, documentele ce trebuiesc atașate acesteia, modalitatea de comunicare a actelor menționate, de stabilire a datei pentru conciliere sau pentru depunerea cererii de chemare în judecată etc. în acest sens sunt dispozițiile art. 109 alin. (2) Cod pr.civ., care stabilesc expres că: „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege".
În interpretarea dispozițiilor art 720/1 C.proc.civ., doctrina de specialitate a reținut de cele mai multe ori, că procedura prealabilă de conciliere în materie comercială instituită prin dispozițiile normei menționate, este o condiție specială a exercițiului dreptului la acțiune, iar prevederile legale care o reglementează au un caracter imperativ. Lipsa sau îndeplinirea concilierii prealabile cu nerespectarea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale, este o excepție de fond, dilatorie și absolută.
În lumina acestor interpretări, neîndeplinirea procedurii concilierii sau îndeplinirea ei în mod defectuos, poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar și de către instanță, din oficiu.
Neîndeplinirea condițiilor legale privind convocarea la conciliere directă
în anexa cererii introductive de instanță, M. depune o notificare adresată V. întemeiată pe dispozițiile art. 720/1 Cod pr.civ. Aceasta însă nu este în concordanță cu prevederile art. 720 întrucât nu îndeplinește multiplele cerințe evidențiate anterior. Prin urmare, astfel cum urmează să detaliem în continuare, este eronată aprecierea instanței care, prin simpla raportare la modalitatea de efectuare a comunicării notificării, concluzionează în sensul respectării în cauză a dispozițiilor art. 720/1 Cod pr.civ.
Astfel, din analiza comparativă a pretențiilor invocate prin notificarea respectivă și a cererii de chemare în judecată rezultă neconcordanțe, prin notificare solicitându-se „restituirea documentelor și autovehiculelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar", iar prin acțiune solicitându-se transferul dreptului de proprietate și predarea echipamentului cumpărat și plătit conform contractelor de leasing. Mai mult, ulterior prin cererea precizatoare se revine și se solicită și plata sumei de 200.000 lei cu titlu de contravaloare a autovehiculelor.
în ceea ce privește temeiul legal al pretențiilor invocate prin notificare, acesta lipsește cu desăvârșire, deși potrivit art. 720/1 C.pr.civ. convocarea la concilierea directă trebuia să cuprindă acest aspect.
în plus, în anexa la notificarea de conciliere nu sunt atașate toate actele doveditoare pe care M. își întemeiază pretențiile formulate față de V.. Acestea erau cu atât mai necesare cu cât între M. și V. nu au existat relații comerciale. De altfel, chiar în cuprinsul notificării se menționează că în anexa la notificare se depune doar o adresă din partea VFS International AB.
Mai mult, cu ocazia concluziilor orale reprezentantul M. a susținut că discuțiile orale avute fac dovada parcurgerii procedurii prealabile. Raportat la aceste susțineri precizăm în primul rând că existenta unor eventuale discuții nu este probată în niciun fel. în lipsa oricăror documentele doveditoare în acest sens nu se pot identifica nici partenerii pretinselor discuții pentru a se verifica dacă la acestea au participat reprezentanți ai subscrisei și nici obiectul acestor pretinse discuții.
În orice caz, chiar și în situația în care pretinsele discuții ar fi avut loc, raportat la condițiile imperative impuse de art. 720/1 C.pr.civ, acestea nu pot echivala cu parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe.
Prin urmare, se remarcă faptul că, în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii formulate pentru lipsa parcurgerii procedurii concilierii directe, instanța de fond s-a limitat la a analiza numai aspectele ce vizau modalitatea de comunicare a notificării, aceasta neprocedând la analiza celorlalte cerințe pe care le presupune această procedură, potrivit prevederilor legale. Simpla transmitere a notificării în modalitatea stabilită de lege nu este de natură a acoperii neîndeplinirea celorlalte condiții pe care le presupune procedura conciliere directe, sens în care se impunea admiterea excepției invocate
Neîndeplinirea cerințelor menționate la art. 720/1 C.pr.civ. de către notificarea emisă de M. are drept efect însăși neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe.
în aceste condiții, invocă dispozițiile art. 109 alin. (2) C.pr.civ., în conformitate cu care „sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege".
Astfel cum s-a exprimat și literatura de specialitate, sancțiunea în acest caz este „respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, întocmai cum trebuie procedat dacă nu s-a încercat deloc concilierea"6.
în concluzie, pentru considerentele mai sus expuse, solicită să se constate că procedura concilierii nu a fost îndeplinită corespunzător, ceea ce echivalează cu lipsa concilierii directe și să se dispună, în consecință, admiterea apelului, dispunând admiterea excepției și respingerea cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, V. ROMÂNIA S.R.L. solicită respingerea apelului M., ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 357/05.02.2014, pronunțate în dosarul nr._, sub aspectul soluției pronunțate pe fondul cauzei și obligarea apelantei-reclamante la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea litigiului de față.
Analizând apelurile declarate de către părți prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor art.292 și urm. C., Curtea reține următoarele:
Reclamanta ., în calitate utilizator, a încheiat cu V. Truck Corporation, societate de naționalitate suedeză cu sediul în Suedia, înmatriculată sub nr._-9700, reprezentată prin dl. Aders Ryding, în calitate de locator, și cu VFS International AB, societate de naționalitate suedeză, înmatriculată sub nr._-6064, reprezentată prin G. Ahlback și dl. Magnus Ljun, două contracte de leasing financiar: contractul de leasing financiar ROM314/AR/SS/02.08.2006, modificat prin actele adiționale încheiate la data de 26.08.2010 și respectiv 14.11.2010 și contractul de leasing financiar ROM315/AR/SS/02.08.2006 modificat prin actele adiționale încheiate la data de 14.12.2010, 03.07.2011 și respectiv 04.11.2010.
În temeiul acestor contracte, locatorul V. Truck Corporation se obliga să dea în leasing utilizatorului . echipamentele individualizate prin Anexa nr. 1 la contracte, iar utilizatorul se obliga să ia în leasing echipamentele respective. De asemenea, potrivit convenției părților, utilizatorului îi revine obligația de a achita avansul, taxa administrativă, ratele de leasing, rata reziduală și orice alte obligații de plată menționate în contract în cuantumul și condițiile agreate prin contract.
Ulterior acestui moment, locatorul V. Truck Corporation a cesionat și transferat către VFS International AB dreptul de încasa toate plățile aferente contractelor de leasing, reclamanta acceptând cesiunea și obligându-se să efectueze plățile asumate către VFS International AB.
La data expirării contractului de leasing, în condițiile art. 1.2 din contracte, dreptul de proprietate asupra echipamentelor date în leasing urma a fi transferat de la locator către utilizator cu condiția ca acesta din urmă să-și fi îndeplinit toate obligațiile asumate contractual, potrivit art. 8 din contracte.
Prin demersul său judiciar, reclamanta a înțeles să cheme în judecată pe pârâtele ..R.L. - reprezentantă legală în România a V. Truck Corporation și S.C. V. F. SERVICES INTERNATIONAL ROMÂNIA IFN S.A. reprezentantă legală în ROMÂNIA a diviziei de leasing a grupului suedez V. - VFS International AB pentru ca instanța să oblige aceste pârâte la transferarea dreptului de proprietate și la predarea echipamentului ce a făcut obiectul celor două contracte de leasing menționate anterior.
Prin precizarea de acțiune depusă la data de 17.09.2013, reclamanta a solicitat restituirea în natură a celor două autoutilitare și două semiremorci, obligarea la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de contravaloare a autovehiculelor, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, și la cheltuieli de judecata, renunțând la capetele de cerere subsidiare, referitoare la plata daunelor interese compensatorii și moratorii.
În susținerea poziției sale procesuale, reclamanta a invocat, pe de o parte, executarea integrală a obligațiilor de plată asumate prin contracte, iar pe de altă parte, refuzul transferului dreptului de proprietate și predării echipamentelor.
Curtea reamintește că potrivit normelor cuprinse în Codul de Procedură civilă calitatea procesuală presupune, pe de-o parte, existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului în concordanță cu prevederile art. 112 C.pr.civ.
În speță, Curtea va achiesa susținerilor pârâtei potrivit cărora nu există niciun temei legal sau contractual în virtutea căruia . să fie obligată la transferul dreptului de proprietate și la predarea echipamentelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing.
Astfel, probele administrate evidențiază împrejurarea că între această pârâtă și reclamantă nu a existat niciun fel de relații contractuale câtă vreme în contractele de leasing afirmate de reclamantă ca temei al cererii de chemare în judecată au calitatea de părți reclamanta și două societăți de naționalitate suedeză: V. Truck Corporation și VFS International AB.
Rezultă așadar că pârâta . și V. Truck Corporation sunt două societăți distincte, nefăcându-se dovada că pârâta . nu are calitatea de „reprezentant legal în România" al V. Truck Corporation.
Curtea reține că aplicarea, în prezenta cauză, a principiilor relativității efectelor convențiilor și a forței obligatorii a contractului presupune ca reclamantul să justifice calitatea procesuală a pârâtului, demonstrând instanței de judecată faptul că persoana împotriva căreia se îndreaptă cu o acțiune în justiție este cea obligată prin raportul juridic dedus judecății.
În speță, însă, reclamanta nu a făcut dovada că între reclamantă și pârâtă ar fi existat un raport juridic în ceea ce privește executarea contractelor de leasing, raport din care să stabilească în sarcina pârâtei existența vreunei obligații de predare a utilajelor ce fac obiectul contractelor de leasing.
Prin urmare, întrucât pârâta nu a participat la încheierea acestor raporturi juridice, pârâta este terț față de acestea și nu poate fi ținută să răspundă.
Așadar, întrucât potrivit art.973 C.civ., convențiile n-au efecte decât între părțile contractante, puterea obligatorie respectiv efectele acestuia privesc numai părțile contractante astfel că nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane, actul juridic nefiind apt nici să vatăme și nici să profite altor persoane.
Curtea achiesează apărărilor formulate conform cărora în ceea ce privesc contractele, se disting două categorii de persoane, pe de o parte, părțile contractante care sunt legate între ele datorită propriei voințe, iar, pe de altă parte, terții care rămân străini de cercul contractual și de efectele obligatorii ale acestuia. Față de aceștia, regula relativității joacă un rol decisiv: terții nu sunt nici creditori, nici debitori ai obligației contractuale astfel că terții, fiind străini de încheierea contractului, rămân străini și de efectele sale.
Prin urmare, în speță, întrucât nu există niciun raport juridic între pârâtă și reclamantă referitoare la executarea contractelor de leasing se poate conchide că pârâta are calitatea de terț față de orice raport juridic existent între reclamantă și V. Truck Corporation, astfel că nu poate avea calitate de parte în prezenta cauză.
Semnarea unor înscrisuri precum procesele verbale depuse nu sunt în măsură să probeze existența unor raporturi contractuale între părți astfel încât să transforme apelanta în parte a contractelor de leasing pe care reclamanta își întemeiază pretențiile de transferare a dreptului de proprietate a echipamentului achiziționat.
De altfel, Curtea constată că reclamanta a susținut în fața instanței de fond că acțiunea acesteia este admisibilă în condițiile art.1073 C.civ., conform cărora creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.
Rezultă o dată în plus că reclamanta dorea să obțină prin demersul său judiciar îndeplinirea exactă a obligației sale aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor, concomitent cu predarea acestora, obligație pe care doar cocontractantul său o poate realiza în condițiile art.1073 C.civ, invocat drept temei al cererii de chemare în judecată formulată.
D. în apel, reclamanta și-a modificat cererea formulată susținând doar predarea bunurilor, transformându-și astfel cererea într-o veritabilă acțiune în revendicare, modificare ce nu este permis a se realiza pentru prima dată în căile de atac.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia apelul declarat de către pârâtă ca fiind fondat iar cel al reclamantei ca nefondat iar în temeiul art.296 și urm. C. va admite apelul pârâtei, va schimba în parte hotărârea apelată în sensul că va respinge acțiunea reclamantei urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ..
În raport de soluția pronunțată, Curtea apreciază că analizarea celorlalte motive nu se impune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de ..
Admite apelul declarat de pârâta . impotriva sentinței civile nr. 357 din 05.02.2014, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Maramureș pe care o schimbă în parte in sensul că respinge acțiunea reclamantei față de pârâta . urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.
Menține celelalte dispoziții.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 28.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
M. S. L. D. S. M. N.
red.M.S./A.C.
5 ex. – 08.05.2014
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 380/2014. Curtea de Apel... | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 684/2014. Curtea de... → |
|---|
