Practica judiciara insolventa. Decizia 1295/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1295
Ședința publică de la 16 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 2: Claudia Antoanela Susanu
JUDECĂTOR 3: Liliana
Grefier
Pe rol judecarea cauzei Faliment privind pe recurent AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, recurent ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE.I și pe intimat SC" G 92"SRL, lichidator ACORD - ÎN CALITATE DE LICHIDATOR PENTRU SOCIETATEA DEBITOARE SC" G 92"SRL, intimat, intimat, având ca obiect procedura insolvenței stabilire răspundere personală, recurs declarat împotriva sentinței nr. 273/S/12.05.2009 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că recursul se află la al 2 lea termen de judecată iar recurenta AVAS a depus precizări și înscrisuri.
Având în vedere că recurentele ai solicitat judecata în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Asupra recursului comercial d e față:
Prin sentința comercială nr.273/S/12 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, judecător sindic a fost respinsă acțiunea formulată de către Administrația Finanțelor Publice a municipiului I, în calitate de președinte al comitetului creditorilor, în contradictor cu pârâții cu domiciliul in I,- si domiciliată in Bârlad- -. A. 4 25, județul V.
În temeiul dispozițiilor art.131 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței s-a ispus închiderea procedurii insolvenței debitorului SC G 92 SRL, cu sediul social în mun. I,-, număr de ordine în Registrul comerțului J-, cod unic de înregistrare -.
S-a dispus radierea debitorului din registrul comerțului.
În temeiul dispozițiilor art.136 din Legea privind procedura insolvenței, a fost escărcat lichidatorul judiciar ACORD I, cu sediul în mun. I,-, -. A,. 2,. 10, jud. I, cod de identificare fiscală -, număr de ordine în 193, număr de înregistrare în Registrul societăților profesionale - 0246.
A fost aprobat decontul de cheltuieli prezentat de lichidatorul judiciar și s-a dispus plata către acesta a sumei de 1250 lei, din fondul de lichidare (468 lei cheltuieli materiale și 782 lei remunerație).
În temeiul dispozițiilor art.135 din Legea privind procedura insolvenței, s-a dispus notificarea prezentei sentințe debitorului, creditorilor, Direcției Generale a Finanțelor Publice I și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași pentru efectuarea mențiunii de radiere, prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a se pronunța în acest sens, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Analizând actele și lucrările dosarului, judecătorul-sindic a apreciat că cererea promovată de către președintele comitetului creditorilor având ca obiect stabilirea răspunderii personale a pârâților și, este neîntemeiată.
Răspunderea instituită de dispozițiile art. 138 este o formă specială de răspundere delictuală, derogatorie de la dreptul comun (art. 998-999 din Codul civil), instituită în favoarea debitorului aflat în stare de insolvență, în vederea acoperirii pasivului rămas neacoperit prin lichidare.
În reglementarea art.138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvență a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la lit. a - g ale alin. 1 al articolului menționat, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită, cu condiția ca acest prejudiciu să se regăsească în pasivul rămas neacoperit sau ce va rămâne neacoperit la închiderea procedurii.
Rezultă așadar că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 și săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea debitoarei în stare de insolvență, elemente care nu pot fi reținute în persoana administratorilor - pârâții și -.
Reclamanta s-a limitat la a susține prin cererea sa că din studiul documentelor financiare rezultă că în perioada când activitatea debitorului era administrată de, societatea a acumulat datorii, fapt cert din care trage o serie de concluzii în sensul că pârâtul și-a creat venituri și obligații de plată prin activitatea debitoarei, însă veniturile le-a folosit în interes personal, acumulând astfel datorii, concluzii care nu reprezintă decât prezumții simple ce nu au niciun fundament, în condițiile în care de esența activității comerciale țin operațiunile de creare de venituri și obligații de plată, ca fapte de comerț. Reclamanta nu face o analiză a situațiilor contabile și a situației încasărilor și plăților efectuate în perioada de desfășurare efectivă a activității, din care să rețină că, la anumite date, cu anumite acte contabile ori operațiuni contabile, pârâta și-ar fi însușit din veniturile obținute din activitatea debitoarei, sume în mod nejustificat sau necuvenite. De asemenea, în lipsa oricăror alte date ulterioare bilanțului depus în anul 2004 supus analizei și până la sfârșitul anului 2006, când s-a deschis procedura insolvenței, susținerile reclamantei referitoare la însușirea activelor de către pârât apar ca nejustificate. Faptul că debitoarea a acumulat datorii se poate datora unui management defectuos, unor condiții economice sau de piață defavorabile, aspecte care țin de riscul activității comerciale. Ceea ce i se poate imputa administratorului pârât este nedeclararea stării de insolvență în termen, faptă ce ar putea constitui, în condițiile art. 143 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, infracțiunea de bancrută simplă, însă nu se încadrează în situațiile limitativ enumerate la alin. 1 al art. 138. De asemenea, dacă din documentele fiscale și cele contabile rezultă că administratorul pârât ar fi reținut sumele datorate cu titlu de impozit pe veniturile din salarii, respectiv contribuții cu reținere la sursă datorate bugetului de stat, fără a le vărsa către bugetul statului, fapta ar putea constitui infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care de asemenea nu se încadrează în situațiile limitativ enumerate la alin. 1 al art. 138 pentru stabilirea răspunderii personale.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâta a "folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane ", nu s-a dovedit faptul că din activitatea societății debitoarei s-a realizat profitul necesar achitării datoriilor independente de activitatea comercială propriu-zisă, simpla existență a datoriilor nefiind suficientă pentru a se reține incidența alin. 1 lit. a) al art. 138.
Mai mult, în decursul celor doi ani pentru care reclamanta nu deține documente contabile pentru a le supune analizei, respectiv între data ultimului bilanț depus - 31.12.2004 - și deschiderea procedurii - 11.10.2006 -, era firesc să existe schimbări în structura patrimoniului debitoarei, astfel încât susținerile lichidatorului judiciar referitoare la prezumția de folosire de către pârât a activelor ce figurau în bilanțul contabil din 31.12.2004 nu pot fi primite în lipsa oricărui alt element probator sau măcar a unui început de dovadă scrisă, altul decât atitudinea pârâtei de a nu se prezenta personal la interogatoriu.
La fel, nu s-a demonstrat faptul că pârâtul ar fi "efectuat acte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice" (art. 138 alin. 1 lit. b), nefiind nici măcar identificate astfel de acte de comerț ce i se impută, generic, pârâtului.
De asemenea, nici chiar susținerile reclamantei referitoare la pasivitatea pârâtei nu sunt de natură a reține în sarcina acestuia că a"dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți"(art. 138 alin. 1 lit. c), în condițiile în care textul normativ impune o acțiune din partea subiectului activ, de continuare a unei anumite activități, si nu o inacțiune.
In privința răspunderii instituita de art. 138 lit. d, retine instanța că reclamanta s-a limitat la a susține prin cererea sa că administratorul statutar notificat nu a predat actele contabile si nu a înregistrat la organele fiscale bilanțurile contabile începând cu anul 2005.
Un prim aspect ce trebuie menționat este faptul ca parata - a dobândit calitatea de asociat si administrator începând cu data de 29.06.2005.
Mai mult, nu s-a probat de către reclamant că pârâta ar fi ținut " o contabilitate fictivă" sau că "nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea" în condițiile în care nici reclamanta si nici administratorul judiciar nu au putut intra în posesia documentelor contabile, pentru a putea verifica acest aspect. Chiar dacă lipsa de colaborare din partea pârâtei a îngreunat sarcina lichidatorului judiciar de a identifica documentele contabile și eventualele bunuri existente în patrimoniul debitoarei, nu s-a făcut dovada ca această conduită ar fi generat insolvența debitoarei. Mai mult faptul că acesta nu a mai depus indicatorii financiari începând cu anul 2005, nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși și necoroborată cu alte mijloace de probă, nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit.
În condițiile expuse, instanța urmează a respinge cererea reclamantului,nefiind probată în sarcina pârâților vreo activitate delictuală de natura celor enumerate în art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006.
În condițiile în care debitorul falit, după cum s-a constatat, nu deține bunuri sau elemente de patrimoniu valorificabile, nu are disponibilități în conturi bancare și nu au fost identificate nici creanțe ce ar fi putut fi încasate în numele acestuia care să asigure acoperirea creanțelor creditorilor, procedura este lipsită de obiect, în cauză fiind incidente disp art.131 din Legea nr.85/2006, astfel încât instanța a hotărât închiderea procedurii și radierea debitorului din evidențele registrului comerțului și cele fiscale, continuarea procedurii neavând ca finalitate decât majorarea nejustificată a cheltuielilor de procedură.
In baza disp art. 135 din lege, instanța a dispus notificarea închiderii procedurii debitorului, creditorilor, Direcției Generale a Finanțelor Publice I și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași pentru efectuarea mențiunii de radiere, prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență, iar in temeiul disp art. 136 descărcat lichidatorul de orice îndatoriri si responsabilități. Pentru activitatea desfășurată, s-a aprobat în parte decontul de cheltuieli prezentat de către lichidatorul judiciar, sumele urmând a fi suportate din fondul de lichidare.
Împotriva sentinței comerciale nr. 273/S/12 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic, au declarat recurs a municipiului I în calitate de președinte al comitetului creditorilor și creditoarea AVAS.
Administrația Finanțelor Publice a municipiului I critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru maniera greșită de interpretare a documentelor depuse la dosarul cauzei.
Astfel, creditorul-reclamant a indicat instanței actele și faptele săvârșite de către administratorii-pârâți în perioadele de timp în care au administrat societatea, s-a arătat faptul că firma a înregistrat profit însă, totodată, a generat creanțe, acestea nefiind achitate la termenele scadente, așa cum rezultă din actele existente la dosar, precum și din tabelul definitiv care indică un cuantum foarte mare al creanțelor generat de un volum mare al activității desfășurate.
Acest cuantum al creanțelor rezultă din activitatea desfășurată sub administrarea numitei și a asociatului, care, la momentul înregistrării datoriilor, potrivit cererii de mențiuni 42752/2005, existente la ORC I, au cesionat părțile sociale către -.
, în perioada în care a îndeplinit funcția de administrator, a angajat societatea în relații economice cu ceilalți creditori, actele care stau la baza cererilor de creanță demonstrând pe deplin faptul că aceasta a lucrat în detrimentul firmei, ceea ce conduce la prezumția că veniturile realizate au fost însușite sau folosite în interesul propriu sau al altor persoane.
Ulterior cesionării părților sociale, debitoarea nu a mai desfășurat activitate, acest fapt fiind demonstrat și de neîndeplinirea obligației de întocmire și de depunere a declarațiilor, bilanțurilor, situațiilor financiare, aspect ce intră sub incidența disp. art. 138 alin. 1 lit. d din lege.
Netemeinicia soluției instanței de fond prin care a apreciat că nu s-a demonstrat că a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, rezultă din faptul că a analizat cererile de creanță care demonstrează că s-a continuat activitatea, administratorul cunoștea împrejurarea că nu avea posibilitatea de a-și achita creditorii.
Prin urmare, creanțele cuprinse în tabelul definitiv reprezintă rezultatul activității desfășurată cu precădere de către care, pentru a scăpa de creditorii urmăritori a înțeles să cesioneze părțile sociale către, iar acesta către -, culpa acesteia din urmă constând în faptul că nu a reglementat situația debitoarei la momentul preluării funcției de administrator, precum și că nu a redresat activitatea și nu a achitat creanțele înregistrate.
Prejudiciul creat creditorilor este cert, rezultă din activitatea organelor de conducere care au folosit patrimoniul firmei în vederea obținerii de venituri și nu au achitat creanțele către creditorii societății, după cum a constatat și instanța prin Încheierea care a definitivat tabelul creditorilor.
Instanța a apreciat că nu a fost făcută o analiză a situațiilor contabile și a situației încasărilor și plăților efectuate în perioada de desfășurare a activității din care să se rețină că, la anumite date administratorul pârât și-ar fi însușit din veniturile obținute din activitatea debitoare.
sideră că instanța nu a interpretat corect documentele depuse în susținerea acțiunii, întrucât prin adresa nr. 57304/26.05.2008 inspectorii de specialitate tocmai acest lucru l-au evidențiat și anume, creșterea activelor, a înzecirii cifrei de afaceri precum și a plăților efectuate în perioada 2001-2004, într-o pondere foarte mică.
Totodată, s-a făcut și o analiză a modului cum a fost ținută evidența contabilă de către debitoare, organul de control fiscal constatând împrejurarea că debitoarea -prin reprezentanți legali - a înregistrat sume de plată iar către organul fiscal teritorial aceasta a declarat ca având TVA de recuperat.
Prin urmare, societatea a desfășurat activitate, cu generarea implicită și a obligațiilor corelative de plată la buget precum și față de ceilalți creditori, însă administratorul statutar care a înțeles să adopte o altă strategie pentru a scăpa de creditorii societății, nu și-a îndeplinit și obligația de plată a creanțelor.
De asemenea, instanța nu a interpretat și raportul administratorului judiciar care menționează că, potrivit unei declarații date organelor de poliție a municipiului Bârlad, - infirmă calitatea de asociat și/sau administrator la vreo societate comercială, menționând că și-a pierdut cartea de identitate din anul 2005.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței comerciale nr. 273/S/12.05.2009, și, în subsidiar, admiterea acțiunii în răspunderea patrimonială în contradictoriu cu și - pentru a suporta pasivul societății G 92 SRL I rămas nerecuperat în cadrul procedurii.
Creditoarea AVAS critică sentința pentru nelegalitate, judecătorul sindic pronunțând închiderea procedurii falimentului înainte de a pronunța o hotărâre definitivă și irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei.
Astfel, conform art. 142(2) din Legea nr-: "După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat pus la dispoziția sa de către lichidator". Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile anterior citate, înainte de închiderea procedurii, judecătorul sindic trebuie să desemneze un executor judecătoresc, căruia lichidatorul judiciar să-i pun ă la dispoziție tabelul creditorilor și, în baza acestuia, să procedeze la distribuirea către toți creditorii a sumelor rezultate din executarea silită a bunurilor fostului administrator al debitoarei.
În cazul de față, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a fostei conduceri a SC G 92 SRL, nu a fost soluționată printr-o hotărâre irevocabilă.
În acest context consideră AVAS că măsura închiderii procedurii falimentului nu este legală, deoarece această procedură poate fi închisă numai după soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și după executarea silită a administratorului societății debitoare așa cum prevăd art. 140-142 din Legea 85/2006.
În cauza de față, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii de faliment înainte de a se pronunța o hotărâre definitivă și irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorilor debitoarei.
Prin închiderea procedurii de faliment lichidatorul judiciar este descărcat de sarcini, astfel încât în sarcina sa nu subzistă obligația de a contacta un executor judecătoresc.
Este adevărat faptul că sentința de respingere se bucură de autoritate relativă de lucru judecat, fiind executorie, dispozițiile Legii nr. 85/2006, nestatuând asupra obligativității că aprobarea raportului final și închiderea procedurii judiciare să nu poată fi dispusă, câtă vreme nu s-a statuat cu caracter irevocabil asupra cererilor formulate în temeiul prevederilor art. 138,140 și 142 din lege. Însă, în ipoteza în care hotărârea ar fi reformată pe cale extraordinară de atac, în sensul admiterii cererii, punerea în executare acestui virtual titlu executoriu nu ar putea fi asigurată raportat la dispozițiile art. 142 din lege.
În recurs nu au fost administrate alte probe și nici depuse întâmpinări.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate cât și a dispozițiilor legale operante în cauză, Curtea reține următoarele:
Analizând recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a municipiului I, Curtea pleacă de la natura juridică a răspunderii administratorului, care, potrivit art. 138 Legea 85/2006 este aceea a unei răspunderi speciale, ce împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale care reies din art. 998-999 cod civil -faptă ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția - condiții ce în această situație unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoriafaptelor(art. 138 alin. 1 lit. a-g) considerente nelegitime,prejudiciul- care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în starea de insolvență - și cere o cauzalitate tipică între fapta administratorului și prejudiciul cauzat, culpa persoanelor chemate a răspunde fiind apreciabilă in concreto.
Curtea reține nefondată prima critică din recurs referitoare la săvârșirea de către pârâta a faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea 85/2006 ce a constat în angajarea societății în relații economice cu numeroși creditori, actele ce au stat la baza cererilor de creanță demonstrând pe deplin faptul că aceasta a lucrat în detrimentul firmei ceea ce ar conduce -în viziunea recurentei - la prezumția că veniturile rezultate au fost însușite sau folosite în interesul propriu sau al altor persoane.
Curtea reține că aspectele relevate anterior de recurentă nu reprezintă dovada prejudiciului, a legăturii cauzale și nu prezumă culpa de vreme ce legea nu prezumă niciunul din elementele răspunderii persoanelor ce pot sta în judecată în calitate de pârâte. Mai mult, prejudiciul pretinsei fapte trebuie să fie ajungerea în insolvență a debitoarei, el neconstând în întinderea creanțelor sau în cauza întinderii creanțelor patrimoniului debitoarei.
în care a fost gestionată activitatea societății debitoare de către pârâta poate fi consecința unui management defectuos sau a unei conjuncturi economice nefaste, activitatea comercială implicând și factorul risc.
Nereglementarea situației debitoare de către pârâta, la momentul preluării funcției de administrator și neachitarea creanțelor înregistrate nu pot constitui fapte ce să antreneze una din formele de răspundere specială instituite de art. 138 alin. 1 Legea 85/2006 în lipsa probării întrunirii cumulative a condițiilor impuse de reglementările în discuție.
Creșterea activelor, înzecirea cifrei de afaceri precum și efectuarea plăților într-o pondere mică, în perioada 2001-2004, aspecte evidențiate de inspectorii de specialitate ai recurentei, prin adresa nr. 57304/26.05.2008 constituie prezumții simple ale săvârșirii faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit. a Legea 85/2006 nefiind probate prejudiciul - ajungerea debitoarei în stare de insolvență - și nici legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Nici critica privitoare la nereținerea săvârșirii faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit. d Legea 85/2006 constând în neîndeplinirea obligației de a depune declarațiile, bilanțurile și situațiile financiare, ulterior cesionării părților sociale către pârâta -, nu poate fi incidentă în cauză.
Potrivit regulii de drept actori incumbit probatio, reglementată de art. 1169 Cod civil, curtea subliniază că punctul de plecare în analiza de temeinicie a unei astfel de petiții trebuie considerat de la prezentarea conținutului obiectiv al faptelor, acțiuni sau inacțiuni plasate în domeniul autoratului pârâtei - culpa acesteia și legătura cauzală între acestea și provocarea stării de insolvență.
Descrierea generică a faptei prin reiterarea conținutului textului de lege care incriminează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa unor dovezi care să permită verificarea acestor aspecte întrucât nici recurenta nici administratorul judiciar nu au intrat în posesia documentelor contabile nu poate genera reținerea săvârșirii faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit. d Legea 85/2006.
Nici săvârșirea faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea 86/2006 nu poate fi reținută, judecătorul sindic apreciind corect că textul în discuție impune o acțiune din partea subiectului activ și nu o inacțiune.
Față de cele anterior expuse urmează ca în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să fie respins recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a municipiului I în calitate de președinte al comitetului creditorilor falitei.
În ceea ce privește recursul declarat de creditoarea-recurentă B, Curtea reține că și acesta este nefondat.
Astfel, punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă nu este incident, atât timp cât judecătorul sindic a interpretat și aplicat corect dispozițiile relevante din Legea nr. 85/2006. De asemenea, verificarea criticilor care exced cadrului art. 304 Cod procedură civilă, verificare făcută în aplicarea art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, relevă că prima instanță a stabilit judicios situația de fapt, cele reținute de judecătorul-sindic având pe deplin corespondent în dovezile administrate.
Curtea de apel constată că Legea insolvenței nu instituie obligația, dar nici posibilitatea ca judecătorul-sindic să desemneze executorul judecătoresc care să execute silit bunurile aflate în patrimoniul persoanelor a căror răspundere personală, prevăzută la alin. (1) al art. 138, fost instituită, pentru acoperirea datoriilor societății pe care au condus-
Potrivit prevederilor art. 142, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) se efectuează de executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator.
Ca atare, textul de mai sus are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de instanță a acțiunii în răspundere întemeiate pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvență a debitorului persoană juridică refuză să execute, de bunăvoie, hotărârea pronunțată de judecătorul-sindic, astfel că - pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent - este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligați la suportarea unei părți din pasiv. În această situație, legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se va face de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului d e procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite față de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispozițiilor din dreptul comun, fiind reglementată - deci - de art. 373 și următoarele Cod procedură civilă, judecătorul-sindic neavând posibilitatea legală de a stabili - prin hotărârea de închidere a procedurii - modalitatea de punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Susținerile contrare ale creditoarei-recurente B - privitoare la acest aspect - nu au nici o bază legală.
În cazul în care obligația (stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu) nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, debitorul neînțelegând să execute benevol obligația sa, potrivit art. 3711Cod procedură civilă, ea se aduce la îndeplinire prin executare silită, în conformitate cu dispozițiile Cărții V, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc, în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
Dreptul de a porni executarea silită împotriva unui debitor este recunoscut oricărui creditor care deține un titlu executoriu, conform dispozițiilor Codului d e procedură civilă, fără ca instanța (în speță, judecătorul-sindic) să indice în hotărâre procedura de executare.
Având în vedere norma cuprinsă în alin. (2) al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca - după închiderea procedurii falimentului - să își recupereze creanțele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitorului, în urma repartizării sumelor de executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de lichidator, fiind lipsite de fundament juridic afirmațiile recurentei, în sensul că prin aceasta s-ar ajunge în situația ca executorul să se transforme în lichidator judiciar. De asemenea, se poate observa că, potrivit aceleiași reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai pentru că - după închiderea procedurii - practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, așa cum statuează articolul 136 din legea menționată. Aceasta nu înseamnă, în niciun caz, că creditorii vor fi puși în imposibilitatea de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestor persoane, nemaiavând posibilitatea legală să execute silit - individual - bunurile lor.
Numai la o analiză sumară a textului menționat s-ar putea trage concluzia că există o contradicție - între închiderea procedurii și distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de cauzarea stării de insolvență - deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului și vor fi destinate, în caz de faliment, acoperirii pasivului persoanei juridice, așa cum prevede art. 140, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire de pasiv nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii, nu și după închiderea acesteia. O asemenea concluzie nu poate fi primită tocmai pentru că - prin art. 142 alin. (2) - legiuitorul a transferat această obligație executorului judecătoresc, care are datoria să procedeze la repartizarea sumelor, în conformitate cu tabelul definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de lichidator, și aceasta chiar după pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii. De aceea, obligația lichidatorului - de a pune la dispoziția executorului judecătoresc tabelul definitiv de creanțe - nu este de natură să intre în contradicție cu prevederile art. 136, obligația instituită prin art. 142 neurmărind altceva decât să asigure finalizarea acestei etape procedurale, desigur, cu respectarea legii speciale privind efectuarea plăților.
Curtea de apel mai reține că prin Legea nr. 85/2006 nu s-a instituit în sarcina judecătorului-sindic obligația ca, anterior închiderii procedurii, să desemneze un executor judecătoresc, motivat de împrejurarea că hotărârea pronunțată în temeiul art. 138 constituie titlu executoriu și, ca atare, aceasta urmează a fi pusă în executare ca orice alt titlu, potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă, la care face trimitere însuși textul art. 142. Practic, legiuitorul a înțeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligația de a acoperi pasivul debitorului, prin repartizarea sumelor obținute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat pus la dispoziție de lichidator, această obligație a practicianului nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ, menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plății datoriilor.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea art. 312 alineat (1) teza a II-a Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul declarat de creditoarea-recurentă B și va menține sentința comercială nr.273/S/12 mai 2009 pronunțată de Tribunalului Iași -judecător sindic.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de creditoarele Administrația Finanțelor Publice a municipiului I și împotriva sentinței comerciale nr.273/S/12.05.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, judecător sindic, hotărâre pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
12.12.2009
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Anca GhideanuJudecători:Anca Ghideanu, Claudia Antoanela Susanu, Liliana
| ← Insolventa societati comerciale pe actiuni. Decizia 1434/2009.... | Practica judiciara insolventa. Decizia 37/2010. Curtea de Apel... → |
|---|
