Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1076/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1076
Ședința publică de la 22 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Camelia Gheorghiu
JUDECĂTOR 2: Cipriana Poiană
JUDECĂTOR 3: Geta Sandu
Grefier - -
La ordine fiind pronunțarea în recursurile formulate de I, de, de și de Autoritatea pentru valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței comerciale numărul 385/S din 10 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează:
- dezbaterile în recursurile de față au avut loc în ședința publică din 15 iunie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărîre;
- din lipsă de timp pentru deliberări, instanța a amînat pronunțarea pentru azi, 22 iunie 2009, cînd
INSTANȚA
Asupra recursurilor comerciale de față, reține următoarele:
Prin sentința comercială nr. 385 / S din data de 10 septembrie 2008 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr- al Tribunalului Iașis -a admis excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei și s- respins contestația formulată de aceasta la raportul final.
Totodată, s-a admis acțiunea formulată de către lichidatorul judiciar Cabinet, privind stabilirea răspunderii personale a pârâtelor și, stabilindu-se răspunderea personală a acestora pentru pasivul rămas neacoperit a debitoarei Com Serv
S-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei și radierea acesteia din evidențele Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași și cele ale J
Lichidatorul judiciar a fost descărcat de orice îndatoriri și responsabilități și s-a aprobat decontul de cheltuieli prezentat de către acesta.
S-a dispus notificarea prezentei sentințe debitorului, creditorilor Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicarea în buletinul procedurilor de insolvență.
S-a arătat că executarea silită a sentinței se va efectua în condițiile art. 142 alin 2 la cererea creditorilor, de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului modificat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator, conform Codului d e procedură civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond reținut următoarele:
Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale active a, judecătorul sindic apreciat că potrivit art.3 alin. 1 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a respingerii cererii de creanță formulată de creditoarea și a definitivării tabelului de creanță, aceasta nu este creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, motiv pentru care nu putea formula cereri și contestații în cadrul procedurii.
În ceea ce privește atragerea răspunderii personale patrimoniale a administratorilor și a închiderii procedurii insolvenței judecătorul sindic a avut în vedere următoarele:
În fapt, potrivit mențiunilor din registrul comerțului, societatea SC SERV SRL I s-a înființat în anul 1992, având ca asociat și administrator inițial pe pârâta, iar începând cu data de 03.07.2000, asociați și administratori cu puteri depline pe cele două pârâte, și.
Societatea a desfășurat activitate atât la sediul social, din mun. I,-, parter, jud. I, cât și la punctul de lucru din mun. I,-, jud. I, activitatea fiind gestionată alternativ de către cele două pârâte.
În anul 2003 între cele două asociate pârâte au apărut neînțelegeri ce au determinat-o pe pârâta ca la data de 25.09.2003 să promoveze o acțiune în pronunțarea dizolvării judiciare pentru neînțelegeri grave între asociați, întemeiată pe dispozițiile art. 222 lit. b și e din Legea nr. 31/1990, acțiune admisă prin sentința nr. 206/E/18.02.2004 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr. 12264/2003, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5847/06 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 11232/2004. Potrivit considerentelor sentinței nr. 206/E/18.02.2004 a Tribunalului Iași, începând cu anul 2003 colaborarea celor două asociate s-a redus la notificări scrise, iar din anul 2003 acestea și-au desfășurat separat activitatea, la sediul principal, iar la punctul de lucru, deciziile fiind luate în mod unilateral, fără consultarea celuilalt administrator, aspect ce s-a reflectat în indicatorii financiari de la finele semestrului I al anului 2003, când s-au înregistrat pierderi în sumă de 130.631.532 lei vechi, după ce la finele anului 2002 se înregistrase profit.
Instanța de fond a arătat că faptul desfășurării de activități comerciale în mod separat, preluării activelor societății de fiecare din cele două pârâte și transferării dreptului de proprietate asupra acestora către noile societăți înființate, fără să existe o hotărâre valabilă a adunării generale a acționarilor în acest sens, neevidențierea în contabilitatea societății a tuturor operațiunilor efectuate, sunt fapte imputabile ambelor pârâte, în calitate de administratori cu puteri depline, care puteau lua decizii valabile cu privire la administrare numai cu unanimitate, iar acțiunile promovate în justiție de către pârâta în vederea excluderii celeilalte pârâte, respectiv de către pârâta în vederea dizolvării societății, nu justifică față de creditori continuarea activității cu consecința acumulării de datorii și creării unui pasiv rămas neacoperit.
Totodată arată judecătorul sindic, neînțelegerile dintre asociați manifestate prin neparticiparea la adunările generale și crearea de grupuri de interese au împiedicat funcționarea societății, acest aspect fiind reflectat în rezultatele financiare, imposibilitatea conservării patrimoniului, activitatea discordantă a organelor de administrare, lipsa raporturilor dintre asociați și dintre aceștia și administratori, fiind practic paralizată atât activitatea organelor statutare cât și situația patrimonială a societății.
În drept, precizează instanța de fond n reglementarea art.138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, răspunderea administratorilor devine operantă în toate cazurile când aceștia au cauzat starea de insolvență a societății prin săvârșirea vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la lit. a - g ale alin. 1 al articolului menționat, iar prejudiciul constând în pasivul social rămas neacoperit a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.
Rezultă așadar că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 și prin săvârșirea acestora să fi determinat starea de insolvență a debitoarei, iar în cauză administratorii pârâți au avut puteri depline și prin preluarea activelor debitoarei în patrimoniul noilor societăți înființate, SC SRL, respectiv SC SRL, au determinat starea de insolvență a debitoarei falite și imposibilitatea acoperirii pasivului existent.
Este adevărat că răspunderea persoanelor enumerate în alin. 1 al art. 138 este condiționată, printre altele, de existența legăturii de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvență, însă această formă specială de răspundere, arată judecătorul sindic, este instituită exclusiv în favoarea debitorului falit, care se vede nevoit în această etapă, prin reprezentantul său care în procedura de față este lichidatorul judiciar, să readucă în patrimoniul său contravaloarea prejudiciilor care i-au determinat starea de insolvență, astfel încât, în condițiile în care apare cu evidență faptul că neînțelegerile dintre cele două asociate administratore care au determinat dizolvarea judiciară au determinat, în același timp, și starea de insolvență a debitoarei, precum și pasivul rămas neacoperit, legătura de cauzalitate este evidentă.
Susținerea pârâtei referitoare la lipsa capacității procesuale a debitoarei - arată instanța de fond - nu poate fi reținută atâta vreme cât din relațiile furnizate de ORC I rezultă că radierea debitoarei nu a fost menționată în registrul comerțului, indiferent cui îi poate fi imputată această omisiune, și nici lichidarea de fapt voluntară ce a intervenit între cele două pârâte nu este de natură să le absolve pe acestea de răspunderea față de datoriile acumulate sub mandatul lor de către societatea debitoare.
Pârâta nu poate invoca necunoașterea dispozițiilor legii referitoare la cererea pe care trebuia să o formuleze în vederea numirii unui lichidator care să realizeze operațiunile de lichidare ca urmare a pronunțării dizolvării judiciare a debitoarei și nu se poate baza pe propria culpă pentru a eluda dispozițiile legale referitoare la obligațiile achitării creanțelor acumulate pe parcursul existenței societății comerciale.
Faptele celor două administratore de a prelua activele societății debitoare în condiții de nestaturitate se încadrează în dispozițiile de la lit. a) ("au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane ") și e) teza I ("au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice") ale art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, astfel încât va fi admisă acțiunea lichidatorului judiciar și se va stabili răspunderea personală a pârâtelor și pentru pasivul debitorului falit SC SERV SRL I în sensul că le va obliga pe pârâte în solidar să acopere întreg pasivul rămas neacoperit al debitoarei, în cuantum de 76.840,53 lei, potrivit tabelului definitiv modificat al creanțelor întocmit de către lichidatorul judiciar.
Judecătorul-sindic reține că ambele pârâte erau responsabile, în mod solidar, față de creditori de buna funcționare a societății, iar în măsura în care au determinat obligații ale societății au făcut-o în numele societății, acestora revenindu-le sarcina răsturnării prezumției de solidaritate.
Constatându-se în cadrul procedurii că nu au fost identificate bunuri care să poată fi supuse lichidării, debitorul nu are disponibilități în conturi bancare și nu au fost identificate nici creanțe ce ar fi putut fi încasate în numele acestuia, procedura fiind lipsită de obiect, s-a dispus potrivit art.131 din Legea nr.85/2006 închiderea procedurii și radierea debitorului din evidențele registrului comerțului și cele fiscale.
Totodată, pentru activitatea desfășurată de lichidatorul judiciar, s-a încuviințat decontul depus de acesta, plata urmând să se facă din fondul de lichidare, lipsind disponibilitățile bănești în contul debitorului.
S-a arătat, în temeiul dispozițiilor art. 142 din Legea privind procedura insolvenței, că executarea silită a sentințe se va efectua în condițiile art. 142 alin. 2 la cererea creditorilor, de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv modificat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator, conform Codului d e procedura civilă.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal au declarat recurs L, B, și.
susține în motivarea recursului că raportul final cu privire la tabelul consolidat al creditorilor este lovit de nulitate, că procedura de convocare a Adunării creditorilor din data de 28.05.2007 și procesul verbal au fost efectuate abuziv în afara legii și în dauna intereselor societății.
Recurenta arată că nu a fost convocată să participe la această adunare când s-a întocmit procesul verbal în baza căruia s-a format tabelul consolidat al creditorilor fără includerea sa.
Mai mult, arată recurenta, în mod abuziv și cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale, lichidatorul judiciar, deși a omis convocarea sa la ședința creditorilor din data de 28.05.2007, a remis societății prin intermediul oficiilor poștale prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire respingerea înscrierii creanței în cadrul Tabelului Creditorilor.
În dezvoltarea motivelor de recurs critică sentința recurată pentru nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, considerând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 138 - 140 din Legea nr. 85/2006.
Recurenta arată că analiza hotărârii recurate și a problemei pe care o pune în discuție trebuie să pornească de la interpretarea sistematico a textelor de lege care se aplica cauzei de față și anume Legea 2006:
- Art. 2 - "Scopul legii este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, fie prin reorganizarea activității acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment".
- Art. 5 alin. 1 - "Organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul sindic, administratorul și lichidatorul".
- Art. 138 alin. 1 - "Judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență".
- Art. 140 - "Sumele depuse potrivit art. 138 alin. 1 vor intra în averea debitorului și vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activității debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului".
- Art. 136 - "Prin închiderea procedurii judecătorul sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat, sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați".
- Art. 142 alin. 1 - "Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 137 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă".
Din analiza textelor de lege sus-menționate precizează recurenta că rezultă următoarele concluzii:
Procedura de instituire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale faliților este parte componentă a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 (dovadă și faptul că judecarea acestor cereri este de competența judecătorului sindic) și poate fi aplicată atât în cadrul fazei de reorganizare judiciară, cât și în cadrul fazei de faliment.
Hotărârea prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului, se pronunța în raport cu debitorul, creând astfel un drept de creanța al acestuia față de membrii organelor sale de conducere pentru sumele cu care instanța i-a obligat și nu dă naștere unui drept de creanța al creditorilor față de persoanele sus-menționate.
Sumele recuperate în urma punerii în executare a hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic prin care s-a instituit răspunderea membrilor organelor de conducere ale falitului sunt destinate, în caz de faliment (cum este situația de față), pentru acoperirea pasivului, fiind distribuite de lichidatorul judiciar, conform art. 123 din Legea nr. 85/2006.
Întreaga procedură de valorificare a bunurilor debitorului, de recuperare a creanțelor falitului (cum este și cazul creanței pe care acesta le are față de foștii membrii ai organelor sale de conducere) și de distribuire a sumelor obținute în cadrul acestei lichidări, este în sarcina lichidatorului judiciar.
În acest context legislativi motivația instanței de fond prin care s-a dispus închiderea procedurii de faliment a SERV L, fără a dispune mai întâi punerea în executare de către lichidatorul judiciar a sentinței prin care a dispus atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului falitei este nu numai greșită, ci și nelegală, întrucât din analiza textelor de lege sus-menționate rezultă că executarea silită a membrilor organelor de conducere ale debitorilor aflați sub incidența Legii nr. 85/2006 pentru care s-a instituit - răspunderea patrimonială conform dispozițiilor art. 138, se efectuează de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de lichidare judiciară, prin intermediul executorului judecătoresc.
Prin art. 142 alin. 1 în care se arată că "Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d procedură civilă", legiuitorul nu a făcut decât să precizeze limitarea de competență pe care lichidatorul judiciar o are în valorificarea și recuperarea creanțelor (indiferent de titlul din care rezultă și de natura obligației, inclusiv al creanțelor rezultate din hotărârile pronunțate de judecătorul sindic prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului) de la debitorii falitului și anume faptul că executarea silită a acestor creanțe nu se face de către lichidatorul judiciar (care, de altfel, nu are această competență) ci de către executorul judecătoresc, singurul îndrituit de lege să facă o astfel de procedură.
Aceasta nu înseamnă că judecătorul sindic nu are obligația de a pune în vedere lichidatorului judiciar să execute titlurile de creanță (inclusiv cele rezultate din hotărârile ronunțate p. de judecătorul sindic prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor rganelor de conducere ale falitului) si nu înseamnă că lichidatorul judiciar nu are obligația rezultată din Legea nr. 85/2006) și dreptul procesual (în calitatea sa de reprezentant al falitei) să pună în executare silită titlurile de creanță pe care debitorul le are față de debitorii săi.
În acest context, din analiza gramaticală a dispozițiilor art. 142 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că: "După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator", rezultă că acest text de lege poate fi interpretat în sensul că executarea silită trebuie începută de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvență prevăzute de Legea nr. 85/2006 (întrucât instituirea răspunderii persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 și executarea silită a acestora se realizează atât în faza reorganizării judiciare cât și a falimentului) și că ar putea fi continuată după închiderea procedurii de faliment de creditori în cadrul procedurii de executare silită instrumentată de executorul judecătoresc.
În fapt, recurenta consideră că interpretarea corectă a acestui text de lege trebuie făcută numai n sensul că executarea silită a persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 pentru care s-a institui răspunderea patrimonială, trebuie efectuată de lichidatorul judecătoresc prin intermediul executorului judecătoresc numai în cadrul procedurii de faliment deoarece art. 142 alin. 2 cuprinde dispoziții care nu pot fi puse în aplicare după închiderea procedurii de faliment.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. 2: "După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile acestei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator", situație care este imposibilă după închiderea procedurii de faliment, întrucât potrivit dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006: "Prin închiderea procedurii judecătorul sindic, administratorul sau lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați".
În acest context este evident faptul că, dacă tabelul definitiv consolidat nu a fost pus la dispoziția executorului judecătoresc în timpul procedurii, odată cu începerea executării silite de către lichidator, după închiderea procedurii de faliment acest fapt nu este posibil (dat fiind faptul ca nu se cunoaște la ce executor judecătoresc se va executa hotărârea, data la care se execută - putând fi executată în termenul de prescripție și de către cine).
De asemenea, prin interpretarea art. 142 alin. 2 în sensul că executarea silită trebuie efectuată de creditori după închiderea procedurii, prin intermediul executorului judecătoresc și prin distribuirea sumelor obținute conform tabelului definitiv consolidat și dispozițiilor Legii nr. 85/2006 s-ar ajunge la situația de a se transforma executorul judecătoresc în lichidator judiciar, competență pe care acesta nu o poate avea.
Aceeași concluzie rezultă și din faptul că printr-o astfel de interpretare s-ar nesocoti Legea nr. 85/2006 care cuprinde dispoziții speciale privind judecarea contestațiilor la planurile de distribuire a sumelor obținute și a instanțelor abilitate să le judece (în cazul Legii nr. 85/2006 - judecătorul sindic din cadrul tribunalului d e la sediul debitorului iar în cazul Codului d e procedură civilă - instanța de executare, respectiv judecătoria).
De asemenea, precizează că se află în in cadrul unei proceduri concursuale, menită să acopere întreg pasivul debitoarei. În acest sens-arată că modificările aduse de Legea 85/2006 sunt în sensul promovării cererii de angajare a răspunderii patrimoniale de către administratorul/lichidatorul judiciar sau de către comitetul creditorilor, ca organ reprezentativ, tocmai pentru apărarea intereselor tuturor creditorilor înscriși la masa credală. Având în vedere aceste aspecte, atâta timp cât lichidatorul judiciar este în posesia unui titlu executor, acesta este obligat, în îndeplinirea atribuțiilor sale legale, să-i pună în executare, tocmai pentru acoperirea pasivului debitoarei, procedura insolvenței profitând în mod echitabil tuturor reditorilor înscriși în tabelul creditorilor, conform ordinii de prioritate stabilită de art. 123 din Legea 85/2006.
Având în vedere cele de mai sus relatate recurenta solicită modificarea în parte a hotărârii recurate, constatarea ca prematură a închiderii procedurii de insolvență și obligarea lichidatorului judiciar la angajarea unui executor judecătoresc în vederea executării silite a sentinței comerciale nr. 385/S/10.09.2008.
Motivele de recurs relatate de recurența se referă la atragerea răspunderii patrimoniale a acesteia pentru pasivul debitoarei rămas neacoperit.
Aceasta arată că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește, deoarece activitățile efectuate de ea nu pot fi încadrare în nici unul din cazurile imperative și expres limitative ale Legii nr. 85/2006.
Recurenta mai solicită atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei pe care o consideră răspunzătoare de falimentul societății și cenzurarea onorariului solicitat de către lichidator pe care îl consideră prea mare în raport cu activitatea desfășurată.
Hotărârea instanței de fond a fost recurată și de pârâta.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, aceasta necuprinzând motivele de fapt și de drept pe care s-a sprijinit instanța în luarea deciziei, preferând, în schimb, să se bazeze pe administrarea de probe indirecte și pe preluarea tuturor prezumțiilor legale susținute de administratorul judiciar.
Cu alte cuvinte, recurenta susține că argumentele folosite de instanță au avut un caracter general (art. 304, alin. 7) un exemplu elocvent fiind necenzurarea și asumarea totală a unui raționament juridic emis de către administratorul judiciar cu prilejul întâmpinării depuse la dosar la termenul din 21.05.2008 care afirma: "Nu se poate face o delimitare a răspunderii administratorilor, deoarece este o singură gestiune, o singură evidență a Com Serv cu două puncte de lucru. Pentru aceasta, analiza și răspunderea cuantificată nu se poate face separat. Nici o expertiză contabilă dispusă de organele de poliție nu a putut stabili răspunderea patrimonială a fiecăruia".
Pentru aceste considerente, consideră recurenta că nelegalitatea hotărârii în varianta aplicării greșite a legii de către instanță a însemnat nesocotirea, respectiv interpretarea eronată. a normei juridice aplicabile, ajungându-se la aplicarea unor norme legale aplicabile la situații de fapt care nu au corespuns realității faptelor (art. 304, alin. 9), deoarece nu s-a purces la "cercetarea atentă a fondului" de către instanță, potrivit art. 312 Cod procedură civilă.
Dacă s-ar fi procedat așa, s-ar fi aflat adevărul în această cauză, și anume că persoanele care se fac responsabile pentru intrarea societății în starea de insolvență au fost asociatul-administrator împreuna cu contabilul care și-au însușit patrimoniul punctului de lucru situat în str. -. - nr. 45 începând cu luna iulie 2003.
În ceea ce privește interpretarea greșită a normei legale, jurisprudența în materia procedurii insolvenței relevă o tendință de utilizare a prezumțiilor simple de culpă în sarcina membrilor organelor de conducere.
Astfel, de exemplu, nepredarea evidențelor contabile și a documentelor de gestiune a generat prezumția că în acel caz contabilitatea nu a fost ținută conform legii. Neținerea contabilității conform legii a generat prezumția de raport de cauzalitate între fapta ilicită și insolvența debitorului.
Refuzul conducătorilor debitorului de a dezvălui locul unde se află bunurile debitorului, ca și nepredarea listei bunurilor din averea debitorului generează prezumția că s-au ascuns activele persoanei juridice, faptă prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. e).
De la existența acestor prezumții nu s-a abătut nici lichidatorul judiciar, care asemenea "Patului lui ", a încercat să încadreze faptele imputabile asociatei - administrator folosindu-se de un probatoriu lipsit de consistență faptică și juridică.
Mai exact, potrivit art. 20 alin. 1, lit. b, art. 25 lit. a și art. 59 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, administratorului judiciar sau lichidatorului îi revine atribuția de a întocmi. în urma examinării activității debitorului, un raport amănunțit referitor, între altele, la cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, și la existenta premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138 din lege.
Pe de altă parte consideră recurenta că judecătorul nu va putea doar să preia simplele susțineri din cererea de atragere a răspunderii patrimoniale personale a administratorului asociat, nici să rețină răspunderea numai în baza unor interpretări ale legii sau prezumții exhaustive.
Ca orice acțiune în justiție, sarcina probei incubă, potrivit art. 1169 Cod civil, celui care a sesizat instanța. Titularul cererii va trebui, prin urmare, să dovedească prin probe concludente și pertinente îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 138 alin. 1, lit. a) și e).
În raport cu dispozițiile Codului d e procedură civilă, probele care pot fi administrate în cadrul judecații acțiunii în atragerea răspunderii sunt, practic, acelea prevăzute în dreptul comun: înscrisurile, interogatoriul, martorii, expertizele tehnice, în special cele contabile, cercetarea locală.
Ori instanța, consideră recurenta, nu a administrat nici o probă în acest sens fapt - nu a dispus nicio expertiză contabilă cu scopul de a arăta cine se face vinovat de însușirea frauduloasă a patrimoniului aflat la punctul de lucru situat în Str. -. - și nu a interogat nici persoanele care au ocupat funcția de contabil în cadrul societății - motiv pentru care nu a găsit nici o probă concludentă din care să rezulte, clar și fără echivoc, existenta cumulativă a condițiilor care să antreneze răspunderea membrilor organelor de conducere: fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.
Concluzia la care ajunge instanța prin raportul final și întâmpinarea depusă (sprijinindu-se doar pe declarațiile neconcordante cu realitatea date de către administratorul asociat prin cererea de deschidere a procedurii și prin raportul de expertiză contabilă făcut cu ocazia altui dosar/denunț penal de către expertul contabil, consideră recurenta, este nesusținută de probe concludente care nu pot demonstra acuzația conform căreia nu s-a ținut corect și conform Legii contabilității nr. 82/1990.
Potrivit jurisprudenței Curții de Apel București, invocarea prevederilor art. 138 nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea unor dovezi pertinente, concludente și utile în acest sens,
Tot potrivit jurisprudenței acestei instanțe, pentru a se atrage răspunderea administratorului este necesar ca neținerea contabilității în conformitate cu legea, ceea ce înseamnă lipsa înregistrărilor, a întocmirii actelor contabile, să fi avut drept consecință ajungerea debitoarei în starea de insolvență.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții de Apel Cluj, neplata obligațiilor fiscale de către debitor nu se regăsește ca temei de fapt al răspunderii în niciuna dintre ipotezele prevăzute la art. l38.
În cauză lichidatorul a formulat întâmpinare la recursurile formulate de recurentele și.
În întâmpinarea pe care a formulat-o lichidatorul arată următoarele:
Prin rapoartele depuse la dosarul cauzei, cât și prin raportul final a arătat cauzele și persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență.
Instanța de judecată în mod corect a reținut că administratorii societății debitoare SC SRL, sunt răspunzători de ajungerea societății în stare de insolvență, reținându-se săvârșirea faptelor prevăzute de dispozițiile art. 138 alin 1. lit. a și e din Legea 138/2006.
Așa cum s-a reținut în considerentele sentinței comerciale nr. 385/S/l 0.09.2007 debitoarea SC SRL a fost înființată în anul 1992, unic administrator fiind recurenta. În anul 2000 aceasta a cooptat-o in societate pe, devenind asociat si administrator al SC SRL.
Datorita neînțelegerilor ce au intervenit intre cele doua asociate si administratori ai societății debitoare, prin sentința nr. 206/E/l 8.02.2004 pronunțata de către Tribunalul Iași, s-a dispus dizolvarea societății, fără ca in urma acestei hotărâri judecătorești sa se solicite de către cele doua asociate desemnarea unui lichidator judiciar in vederea lichidării patrimoniului si acoperire creanțelor datorate către creditorii p,e,care societate le avea.
În aceiași perioadă, arată lichidatorul, cele doua"asociate au înființat, separat, doua societăți comercial, SC SRL si SC SRL, având ca sediu social cele doua puncte de lucru pe care societatea debitoare le deținea, desfășurând activitate comerciala in aceste spatii, in detrimentul societății debitoare.
Prin cele doua societăți comerciale înființate, atât recurenta cat si intimata au preluat activele societății debitoare, in condiții nestatutare, fapta ce se încadrează in dispozițiile art. 138 alin 1 lit. a) "au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau a altei persoane" și e) teza I "au deturnat ori au ascuns o parte din activul societății".
Lichidatorul a mai arătat că datorită neînțelegerilor celor două asociate, evidența contabilă și gestionara nu au fost conduse corect pentru care răspunderea le revine administratorilor societății, conform prevederilor art. 11 alin 4 din Legea contabilității nr. 82/1991 - modificată și completată.
Nu a existat o evidență analitică și nu s-a efectuat un inventar anual al bunurilor aflate în patrimoniul societății, asupra mărfurilor deținute atât per total, cât și pe cele două puncte de lucru din str. -. - nr. 45 și din-.
În această perioadă s-au efectuat transferuri din patrimoniul societății debitoare L în patrimoniul, unde administrator este și în patrimoniul, unde administrator este, fără plata contravalorii acestora (mărfuri, mijloace fixe, bunuri de inventar etc.).
Toate aceste aspecte au fost detaliate prin întâmpinarea depusă la dosar, la termenul din data de 21.05.2008, unde lichidatorul judiciar explicat toate aceste operațiuni patrimoniale efectuate de către administratorii societății debitoare, transferuri efectuate către societățile noi înființate de cele două asociate. Dacă s-ar fi respectat sentința dată de către Tribunalul Iași de dizolvare a societății, iar cele două asociate ar fi lichidat creanțele datorate la nivelul anului 2004, fără a efectua acele transferuri patrimoniale și fără a folosi bunurile în interesul personal, societatea ar fi putut să acopere pasivul datorat.
În ceea ce privește recursul formulat de către lichidatorul consideră că în mod corect a reținut instanța de judecată lipsa calității procesuale active a acestei recurente, nefiind parte în dosar, datorită faptului că cererea de creanță formulată de către aceasta a fost respinsă, astfel că nu este îndreptățită de a formula obiecțiuni și de a participa la procedură în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin 1 pct. 8 din Legea nr. 85/2006.
Ulterior a formulat întâmpinare și cu privire la măsurile formulate de și B.
În ceea ce privește întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de relatat aceleași motive pe care le- dezvoltat în întâmpinarea anterioară, iar cu privire la recursul declarat de Bas usținut motivarea instanței de fond considerând că în această situație lichidatorul judiciar are un rol administrativ și anume acela de a înainta executorului judecătoresc tabelul definitiv și consolidat de creanțe.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și având în vedere dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea de apel constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul formulat de
Nemulțumirea recurentei se referă în principal la faptul că nu i-a fost admisă creanța solicitată deși se consideră îndreptățită să obțină de la debitoare suma de 40.000 lei.
Deoarece i-a fost respinsă creanța solicitată, aceasta a formulat contestație la raportul final depus de către lichidator solicitând înscrierea în tabelul consolidat a creanței sale. Criticile recurentei vizează în principal faptul că i-a fost respinsă declarația de creanță și nu hotărârea atacată.
Având în vedere prevederile art. 3 alin. 1 pct. 8 din Legea nr. 85/2006 Curtea costată că instanța de fond în mod corect, ca urmare a respingerii cererii de creanță formulată de recurentă și a definitivării tabelului de creanță a hotărât că aceasta nu este îndreptățită să participe la procedura insolvenței respingându- contestația la raportul final.
Analizând recursurile formulate de pârâtele și și motivele invocate de către acestea, curtea le consideră nefondate.
Cele două recurente invocă faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii prevăzute de art. 138 din Legea insolvenței, că nu s-a dovedit faptul că au comis faptele despre care se face vorbire în sentința recurată considerând fiecare că cealaltă este vinovată de ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Potrivit prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 răspunderea administratorilor devine operantă în toate cazurile când aceștia au cauzat starea de insolvență a societății prin săvârșirea vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la lit. a - g ale alin. 1 al articolului menționat, iar prejudiciul constând în pasivul social rămas neacoperit a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.
Rezultă, așadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și prin săvârșirea acestora să fi determinat starea de insolvență a debitoarei.
În cauză administratorii pârâți au avut puteri depline și prin înființarea noilor societăți, L, respectiv și preluarea activelor debitoarei în patrimoniul acestora au determinat starea de insolvență a debitoarei și imposiblitatea acoperirii pasivului existent.
Din actele și lucrările dosarului rezultă fără echivoc că principalele cauze care au determinat ajungerea debitoarei în stare de insolvență, au fost neînțelegerile dintre cele două pârâte, înființarea celor două societăți despre care au făcut vorbire anterior, prin preluarea activelor debitoarei în condiții de nestaturitate și continuarea activității acestor societăți în condițiile în care creanțele acumulate pe parcursul mandatului nu fuseseră achitate, singurele vinovate de toată această stare de fapt fiind ambele pârâte.
În această situație Curtea consideră a instanța de fond corect a stabilit răspunderea solidară a celor două pârâte, în cauză existând toate condițiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 pentru a antrena răspunderea personală iar onorariul lichidatorului a fost stabilit respectându-se prevederile legale.
Cauza a fost recurată și de către S, critica fiind aceea că judecătorul sindic hotărât închiderea procedurii insolvenței înainte ca lichidatorul judiciar să angajeze un executor judecătoresc în vederea executării silite a hotărârii prin care s-a antrenat răspunderea personală a administratorului debitoarei pentru pasivul rămas nerecuperat.
Problema de drept invocată în acest recurs este aceea de ști dacă închiderea procedurii falimentului debitoarei poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a hotărârii privind angajarea răspunderii instituită de prevederile art. 138 din Legea insolvenței stabilită de judecătorul sindic.
Potrivit prevederilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc conform Codului d e procedură civilă.
De asemenea se poate lesne observa că potrivit art. 142 alin. 2 din lege, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, deoarece după închiderea procedurii lichidatorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați aspect ce rezultă cu claritate din prevederile art. 136 din lege.
La o analiză sumară a textului legal citat s-ar putea trage concluzia că există o contradicție între închiderea procedurii și distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de insolvență a debitorului, deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului și vor fi destinate, în caz de faliment, acoperirii pasivului debitorului, așa cum prevede art. 140 din lege, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire pasivului nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii și nu și după închiderea acesteia.
Cu toate acestea curtea apreciază că o asemenea concluzie nu poate fi primită deoarece prin art. 142 alin. 2 din lege legiuitorul a transferat această obligație executorului judecătoresc, căruia îi revine responsabilitatea de a proceda la repartizarea sumelor în conformitate cu prevederile legii privind procedura insolvenței în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator și aceasta chiar după închiderea procedurii falimentului.
Prin prevederile art. 142 ale Legii nr. 85/2006 legiuitorul nu a instituit în sarcina judecătorului sindic obligația ca anterior închiderii procedurii să desemneze un executor judecătoresc deoarece hotărârea pronunțată de către judecătorul sindic prin care s- admis acțiunea în răspunderea prevăzută de art. 138 din lege, constituie titlul executor și, ca atare, acesta urmează a fi pus în executare potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă, la care face trimitere însuți textul legal analizat.
Practic legiuitorul a înțeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligația de a acoperi pasivul debitorului prin repartizarea sumelor obținute din executarea silită în baza tabelului definitiv consolidat pus la dispoziție de către lichidator.Această obligație a lichidatorului nu reprezintă altceva decât măsură cu caracter administrativ menită să asigure continuarea etapei privind efectuarea plății datoriilor.
Pentru toate considerentele mai sus menționate, curtea consideră că motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate urmând ca în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să respingă recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de recurentele L, B, și, împotriva sentinței comerciale nr. 385/S din 10.09.2008 a Tribunalului Iași, Secția Comercială și de contencios Administrativ Faliment - judecător sindic, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - - - -
Red.
Tehnored.
02 ex.
21.07.2009
Tribunalul Iași
jud. sindic
Președinte:Camelia Gheorghiu
Judecători:Camelia Gheorghiu, Cipriana Poiană, Geta Sandu
| ← Alte cereri. Decizia 29/2009. Curtea de Apel Ploiesti | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
