Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1290/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1290
Ședința publică de la 12 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Liliana Palihovici
JUDECĂTOR 2: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 3: Claudia Susanu
Grefier: - -
S-a luat în examinare cererea de recurs comercial formulată de împotriva sentinței nr. 13/S din 15.01.2008 pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că, dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 02 2009, susținerile părților, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și din lipsă de timp pentru deliberare, văzând dispozițiile art. 260 Cod procedură civilă, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 09.11.2009 și apoi pentru data de astăzi, când:
CURTEA DE APEL
Asupra recursului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 13/S/15.01.2008 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de ,cu domiciliul în I, str. - - nr.3.
În temeiulart.138 din Legea privind procedura insolvenței,
A fost admisă acțiunea promovată de creditorul Administrația Finanțelor Publice a Mun. I,cu sediul în I,str. A, - nr.26,însușită de administratorul judiciar SC Lichidatori,cu sediul în I,str. - nr.75 privind stabilirea răspunderii personale a pârâtului,cu domiciliul declarat în B,str. -. - nr.1,.2,.7,sect.3,în calitate de administrator al debitorului SC SRL
A fost stabilită răspunderea personală a pârâtului-administrator pentru pasivul debitorului falit SC SRL I în sensul obligării acestuia să plătească creditorului Administrația Finanțelor Publice a Municipiului I suma de 143.726,38 lei.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul,cu domiciliul declarat în B, str. -.- nr.1,.2,.7,sect.3 în contradictor cu chemații în garanție și,cu domiciliul în Germania,27607, 4.
În temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenței,
S-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului SC SRL, cu sediul declarat în I-- 1-5,. C,.4,.4.
S-a dispus radierea debitorului din evidențele Oficiului Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași și cele ale
În temeiul art.136 din Legea privind procedura insolvenței,
A fost descărcat administratorul judiciar de orice îndatoriri și responsabilități.
În temeiul art.4 alin.4 din Legea privind procedura insolvenței,
A fost aprobat decontul de cheltuieli prezentat de administratorul judiciar SC Lichidatori și s-a dispus plata către acesta a sumei de 1409,6 lei din fondul de lichidare.
În temeiul art.135 din Legea privind procedura insolvenței,
S-a dispus notificarea prezentei sentințe debitorului, creditorilor, Direcției Generale a Finanțelor Publice a Jud. I, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a se pronunța în acest sens, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Este real că potrivit art.149 din Legea nr.85/2006,dispozițiile acestei legi se completează,în măsura compatibilității lor,cu cele ale Codului d e procedură civilă numai că în cauza de față, intervenientul accesoriu nu are nici una din calitățile care să-l îndreptățească să participe la procedură (creditor, debitor, administrator special, administrator judiciar/lichidator judiciar sau persoană de specialitate anume desemnată pentru a-l ajuta pe practician în îndeplinirea atribuțiilor încredințate) și prin urmare, nici nu se poate substitui creditorului bugetar sau reprezenta pe acesta și nici sprijini pe administratorul judiciar în îndeplinirea atribuțiilor specifice astfel încât, intervenția sa apare ca fiind lipsită de interes și fără legătură cu acțiunea în răspundere susținută de administratorul judiciar și respectiv propunerea acestuia de închidere a procedurii.
De aceea, lipsind conexitatea cu cererile principale,cererea de intervenție accesorie a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art.49 alin.1 cod procedură civilă.
Soluția de respinge ca inadmisibilă s-a impus și în cazul cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul-administrator împotriva coasociaților-administratori și pe de o parte pentru că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere directă, personală a administratorului, ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de acesta iar ca temei subiectiv culpa acestei persoane iar pe de altă parte, pentru că cei doi chemați în garanție nu poartă o răspundere de garanție pentru o bună administrare față de pârât în condițiile în care, atât pârâtul cât și chemații în garanție au avut, fiecare, puteri depline de administrare, de a decide și lucra în lipsa celorlalți.
Pe de altă parte, solidaritatea răspunderii administratorilor nu este de esența ci numai de natura acestei răspunderi,dacă se observă prevederile alineatului final al articolului susindicat potrivit cărora,atunci când există o pluralitate de administratori răspunderea acestora este solidară cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția în virtutea căreia puteau să cauzeze insolvența însă,nu poate fi sancționată cu suportarea,în solidar,a pasivului,persoana care s-a opus la actele ori faptele care au cauzat insolvența ori a lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolvența.
Prin urmare,față de aceste prevederi legale și de principiul disponibilității ce acordă doar părților dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată,în speță ale acțiunii în răspundere ce s-a promovat doar împotriva pârâtului,nu poate fi primită apărarea acestuia de a se reține solidaritatea cu chemații în garanție prin extinderea cadrului procesual cu privire persoana pârâților, solidaritate care pentru motivele deja precizate,nu poate fi reținută nici prin intermediul cererii de chemare în garanție.
De aceea,examinând cauza,in limitele investirii din cererea de chemare în judecată îndreptată doar împotriva pârâtului,s-au reținut următoarele:
Societatea debitoare a fost înființată în anul 1992, printre asociați fiind și pârâtul,acesta având și funcția de administrator unic până la data 12.05.1994 când în societate este cooptat și. Cei trei cumulează calitatea de asociați cu aceea de administratori până la data de 20.05.2002 când,datorită neînțelegerilor intervenite între aceștia, și își cesionează părțile sociale și renunță la funcția de administrator în favoarea pârâtului.
După cum rezultă din materialul probator existent în dosar,cu privire specială asupra expertizelor administrate în cauzele penale în care cei trei au fost cercetați urmare plângerilor penale ce și le-au formulat reciproc,s-au constatat nereguli majore atât în ceea ce privește modificarea pactului societar cât și cu privire la operațiunile comerciale derulate de debitor în perioada 1992-1994,reflectate contabil în mod haotic și o gestionarea defectuoasă a întregii afaceri.
În primul rând, se reține că majorările de capital efectuate cu aport în natură constând în importuri de utilaje,autovehicule,materii prime și materiale,ambalaje și materiale publicitare,efectuate în cursul anului 1994,reprezintă,cu mici excepții,subscrieri abuzive atât timp cât s-a constatat că bunurile obiect al aportului nu au reprezentat contribuția proprie a asociaților ci au fost achiziționate din fondurile societății.Aceste operațiuni de majorare a capitalului social,care în contabilitatea debitorului sub aspectul valorii lor sunt reflectate diferit față de actele modificatoare ale actului constitutiv, pe lângă faptul că au avut drept consecință diminuarea fondurilor societății în folosul asociaților,au denaturat și obligațiile fiscale ale debitorului către bugetul de stat,fiind inițial scutite de plata drepturilor vamale,situație asupra căreia organele vamale au revenit prin calcularea de diferențe de drepturi vamale pentru aceste bunuri și sancționând totodată societatea debitoare pentru încălcarea regimului vamal de import și regimului investițiilor străine.
Debitorul și-a agravat starea de insolvență și prin contractarea unor credite care în final s-au dovedit a fi de natură a prejudicia societatea și implicit pe creditori.
Dacă în principiu,asigurarea finanțării capitalului de lucru prin intermediul unor împrumuturi bancare ține de activitatea normală a unei societăți comerciale, contribuind la realizarea obiectului de activitate al acesteia,în cazul debitorului,această operațiune s-a dovedit a fi fatală pentru situația și așa precară a acestuia,evidențiată chiar de pârât în raportul întocmit în calitate de administrator și supus dezbaterii adunării generale a asociaților pentru aprobarea bilanțului aferent exercițiului financiar al anului 1994 (adunare care în fapt a fost reprezentată doar de persoana sa ) dar și prin întâmpinarea formulată.
Deși conform acestui raport și bilanț,societatea debitoare a încheiat activitatea cu pierderi generate de dobânzile plătite la creditele contractate,s-a apreciat totuși că activitatea s-a desfășurat bine,cu excepția angajării creditelor,propunându-se ca pe viitor să se diminueze volumul creditelor bancare și să se recurgă la acestea doar "în cazuri de rentabilitate sigură".
Cu toate că era la curent cu situația economică degradată a societății administrate cunoscând și cauza care a generat-o,cu datoriile societății și implicit cu posibilitatea încetării plăților,administratorul-pârât nu numai că nu a acționat în sensul înlăturării pierderilor dar în mod cu totul neobișnuit și împotriva uzanțelor comerciale,a recurs și în anul 1995 la credite,operațiuni care în final,prin intermediul unei executări silite discutabile din punct de vedere juridic realizate în anul 1996,se soldează cu pierderea tuturor bunurilor societății inclusiv a sediului social,active care în cea mai mare parte,au fost adjudecate de o terță societate comercială al cărui administrator era soția sa. În această situație,lipsirea debitorului de sediul social și de bunuri a însemnat practic lipsirea de posibilitatea de a-și realiza obiectul de activitate astfel că obținerea de împrumuturi nu a avut efectul firesc de finanțare a activității ci de ruinare a acesteia.
În întâmpinarea formulată,administratorul-pârât a evitat să ofere lămuri asupra creditelor contractate,modul în care au fost folosite pentru a se putea determina scopul utilizării lor,limitându-se să afirme doar că neplata împrumuturilor s-a datorat celor doi coasociați-administratori care au încasat în conturile private contravaloarea exporturilor derulate de societate în perioada 1992-1994 și nu au restituit societății valuta încasată.
exporturilor prin plata direct în contul coasociaților și ulterior depunerea sumelor încasate în casieria societății sau folosirea lor pentru importuri de bunuri pentru societate ca și acordarea de avansuri de trezorerie fără a se urmări justificarea avansului primit anterior,au reprezentat o practică constantă în cadrul societății cu impact negativ asupra patrimoniului acesteia în condițiile în care,referitor la aceste operațiuni de repatriere a valutei în modalitatea mai sus precizată,organele fiscale au constatat încălcarea reglementărilor legale în materie și în data de 3.07.1997 au sancționat contravențional societatea cu o amendă substanțială.
Pentru a se apăra de răspundere,pârâtul trebuia să probeze demersurile efectuate pentru a împiedica în mod obiectiv producerea acestor operațiuni prejudiciabile însă așa cum materialul probator relevă,pârâtul nu numai că nu s-a opus acestor practici dar a avut chiar inițiativa și a participat la ele pe de o parte prin indicația dată partenerilor externi de a se plăti aceste exporturi în conturile private ale coasociaților iar pe de altă parte prin acordul de a se folosi valuta încasată pentru importuri de bunuri pentru societate, parte subscrise ulterior ca aport la capitalul social sau încasarea direct în casieria societății de multe ori fără a opera în registrul de casă și fără a depune în contul valutar,sumele în numerar primite de la coasociați.
Apărarea pârâtului în sensul că asociații săi nu au restituit societății valuta aferentă exporturilor efectuate încasată prin conturile personale este contrazisă de probatoriul administrat din care rezultă restituiri de sume încasate cu acest titlu de la partenerii externi fie prin virarea direct a valutei în contul valutar al debitorului,fie prin depunerea în casieria societății sau folosirea lor pentru importuri de bunuri necesare desfășurării activității societății însă,modul haotic în care au fost înregistrare contabil constituirile de capital social,neconcordanța lor cu conținutul actelor modificatoare a actului constitutiv sau omisiunea înregistrării ca și avansurile de trezorerie ridicate, făcut dificilă,chiar și pentru expertizele administrate de către organele de cercetare penală,stabilirea cu exactitate a realității operațiunilor înregistrate și constatarea nefirească a situației ca pârâtul-administrator să fi decontat cu titlu de avansuri de trezorerie,o sumă mai mare decât cea ridicată cu acest titlu.
Situația mai sus expusă echivalează faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit. a,c,d și e din Legea nr.85/2006 și justifică suportarea de către pârât,din averea proprie,a pasivului social reprezentat de creanța creditorului bugetar,creanță ce se constituie într-un prejudiciu cert pentru acesta în condițiile în care,după cum s-a constatat,în patrimoniul debitorului nu se află bunuri sau alte elemente de activ prin a căror valorificare să poată fi acoperită creanța.
Întrucât scopul procedurii este tocmai valorificarea activului în vederea plății pasivului iar în cauză lipsind activul valorificabil,procedura este lipsită de obiect astfel încât urmează a se face aplicarea prevederilor art.131 din Legea nr.85/2006 referitoare la închiderea procedurii și radierea debitorului din evidențele registrului comerțului și cele fiscale.
Pentru activitatea desfășurată se va încuviința administratorului judiciar decontul prezentat,plata urmând să se facă din fondul de lichidare lipsind disponibilitățile în contul debitorului.
Împotriva sentinței nr. 13/S/15.01.2008 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic a formulat recurs pârâtul - criticând soluția pronunțată pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că hotărârea dată reprezintă oglindirea unei interpretări lacunare a unui probatoriu insuficient administrat.
Faptul că societatea a contractat un credit care să acopere contravaloarea sumelor datorate unui terț în derularea activității nu a fost decât de natură să ajute la buna desfășurare a activității acesteia, iar sumele au fost virate direct în conturile persoanei juridice. Prin adresa nr. 2687/27.04.1996 emisă de către -Sucursala I către numiții, se arată faptul că falita " " SRL figurează în evidențele băncii cu sume în valută neîncasate din exporturile efectuate în favoarea firmelor externe, acționarilor majoritari revenindu-le obligația de a face demersurile în vederea repatrierii valutei, existând emisă și o somație din partea băncii către aceștia.
Instanța nu a analizat actele depuse de recurent în apărare.
Astfel, există depus în dosar un proces-verbal încheiat la data de 6 februarie 1997 de către reprezentanții Inspectoratului General al Poliției - Direcția de Combatere a economico-financiare, în care se prevede la punctul 6 citez: "Deși în realizarea exporturilor se prevedea clar, conform declarațiilor de încasare valutară ca plătite urmau să se efectueze prin bancă, asociatul extern a încasat în unele cazuri sumele datorate societății din care o parte le-a depus în numerar, iar pentru o parte nu prezenta documente justificative cu privire la folosința acestora. Din aceste motive în contabilitatea " " SRL apar ca nepatriate unele sume.
Au existat o serie de plângeri penale formulate împotriva recurentului de către chemații în garanție și, finalizate cu neînceperea urmăririi penale, însă nici acestea nu au fost de natură să îi creeze instanței de fond măcar dubiul legitim cu privire la faptul că nu este vinovat de nerepatrierea valutei.
Această valută a fost luată din conturile societății sau virată direct în conturile personale ale chemaților în garanție de către partenerii externi, însă instanța de fond nu a sesizat acest lucru.
Instanța nu motivează care sunt probatoriile ce au stat la baza soluției pronunțate, judecătorul nefăcând referiri la vreun înscris sau act în cuprinsul motivării care să îi fi creat convingerea în raport de soluția pronunțată.
Se reține faptul că administratorul judiciar ar fi achiesat, prin concluziile sale din cuprinsul raportului final, la cererea ANAF I cu privire la atragerea răspunderii sale personale, aspect cu torul și cu totul nereal întrucât la Cap. din acest raport se arată: "respectivii creditori să-și recupereze creanțele, eventual, prin atragerea răspunderii personale a administratorului societății".
Nu se poate desprinde concluzia achiesării din această formulare, cum de altfel nici nu s-a întâmplat, căci în acest caz am fi fost în prezența unui conflict de interese generat de administratorul judiciar.
Creanța pe care o are la bază ANAF I atunci când formulează cererea de atragere a răspunderii personale constă în amenda aplicată de reprezentanții acesteia în data de 3.07.1997 prin procesul-verbal încheiat și atacat în cadrul dosarului civil nr. 14045/1997, amenda stabilită pentru valuta nerepatriată în anul 1994.
Așa cum se arată în textul art. 138 Legea 85/2006 pentru a se putea dispune atragerea răspunderii trebuie să fim în prezența unei fapte ilicite ale cărei condiții sunt coroborate și adoptate de practica în materie, în ceea ce privește întrunirea următoarelor condiții stipulate de art. 998-999 cod civil și anume: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa. Să analizăm existența acestor condiții și îndeplinirea lor în această cauză:
a)în ceea ce privește fapta ilicită - respectiv nerepatrierea valutei de către recurent, nu se dovedește nicăieri prin nici un înscris faptul că obligația de a face acest demers al repatrierii era atributul său exclusiv față de societate în contextul în care cota sa de participare era minoritară, existând trei asociați și trei administratori. În mod evident, săvârșirea faptei ilicite trebuia să fie constatată față de toate organele de conducere ale societății și nu față de unul, context în care cererea de chemare în garanție este justificată. Neexistând dovada analizării acestei condiții și a unei motivări riguroase a instanței de judecată, concluzia este că fapta ilicită nu există ca și condiție esențială.
b)în ceea ce privește prejudiciul -acesta există doar prin actul intitulat proces-verbal de contravenție, restul susținerilor nefiind probate. Regimul juridic al contravențiilor este reglementat prin legi speciale. Dacă ar fi existat premisele conturării unei infracțiuni pornind de la această contravenție, care să susțină existența unei fapte ilicite (punctul a), poate instanța de judecată ar fi avut posibilitatea de a motiva hotărârea pe art. 138 alin. 2 din Legea nr. 85/2006. Neavând această posibilitate, temeiurile invocate nu au corespondent faptic în sarcina persoanei fizice a cărei asumare a răspunderii personale se cere. Nici această condiție nu este dovedită și nici întrunită.
c)în ceea ce privește legătura de cauzalitate neexistând cele două condiții anterioare și nefiind probate, nu putem să vorbim de o cauzalitate directă sau indirectă care să atragă răspunderea.
d)în ceea ce privește culpa nu se face referire la existența unei preterintenții prin care ar fi știut sau ar fi avut posibilitatea de a prevedea consecințele actelor și faptelor coadministratorilor săi. Sumele de bani trebuiau repatriate de persoanele care aveau calitatea de parteneri externi și nu de recurent care era pe teritoriul statului român, iar conturile în valută prin care s-au transferat sumele de bani aparțineau coasociaților majoritari. Toate dispozițiile referitoare la deciziile importante au fost date de către majoritarii de la acel moment, existând confirmarea prin toate faxurile emise de către aceștia către partenerii străini. Nici această condiție nu este dovedită.
În concluzie, solicită admiterea recursului în sensul casării sentinței civile nr. 13/S și reținerea cauzei pentru judecarea fondului cu consecința respingerii acțiunii formulate de AN AF I ca fiind nedovedită și admiterea cererii de chemare în garanție a numiților și, astfel cum aceasta a fost formulată.
În termen procedural au fost formulate întâmpinări de către administratorul judiciar al debitoarei SRL, Lichidatori și de creditorul majoritar -Administrația Finanțelor Publice a municipiului I prin care s-a solicitat respingerea recursului pe considerentul că recurentul a fost cel care, la solicitarea instanței, nu a înțeles să aducă lămuriri în ceea ce privește modalitatea în care au fost folosite creditele contractate, scopul utilizării lor, ci s-a limitat numai la afirmații care ulterior s-au contrazis cu restul probatoriului administrat la dosar de părțile participante la procedură.
Recurentul pârât - a invocat la termenul de 16.06.2998 excepția vizând prescripția extinctivă a răspunderii și a executării față de disp. art. 138 Legea 85/2006 care stabilește un termen de 3 ani pentru promovarea acțiunii în răspunderea administratorului social și disp. art. 139 din aceeași lege care statuează că termenul de prescripție curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana ce a cauzat insolvența, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii care s-a pronunțat la 24.05.2006, cererea de antrenare a răspunderii fiind formulată la 10.11.2006.
La termenul din 5.10.2009, recurentul prin apărător a invocat excepția inadmisibilității cererii de antrenare a răspunderii personale a administratorului, întrucât această cerere trebuia formulată de administratorul sau lichidatorul judiciar și nu de ANAF.
Simpla achiesare a lichidatorului judiciar la cererea ANAF nu este echivalentă cu manifestarea voinței exprese de a introduce o acțiune în instanță.
La termenul de judecată din 3.11.2008 numita a formulat cerere de intervenție în interes alăturat recurentului -.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma excepțiilor invocate a motivelor de recurs formulate cât și a dispozițiilor legale operante în cauză, Curtea reține următoarele:
Prioritar, în respectarea exigențelor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea va analiza cele două excepții de fond invocate de recurentul pârât.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în atragerea răspunderii personale a administratorului Curtea reține că la data de 13.10.2006 Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iaf ormulat cerere de autorizare în vederea promovării acțiunii prev. de art. 138 alin. 3 Legea 85/2006 (filele 13,14 vol. III) iar la data de 10.11.2006 Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iaf ormulat cerere prin care a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâtului - /filele 16-18 vol. III).
La această din urmă cerere a achiesat, tot la data de 10.11.2006 SC Lichidatori SRL în calitate de administrator judiciar al SN SRL (fila 19 vol. III).
La termenul de judecată din data de 28.11.2006 judecătorul sindic a luat act de această manifestare de voință a administratorului judiciar care a devenit astfel titularul cererii de antrenare a răspunderii personale reglementate de art. 138 alin. 1 din Legea 85/2006.
Atât timp cât persoana abilitată conform dispozițiilor legale în materia insolvenței și-a manifestat expres voința în sensul atragerii răspunderii personale a administratorului statutar, voință ce coincide cu cea a creditoarei Administrația Finanțelor Publice a municipiului I este neîntemeiată excepția recurentei vizând inadmisibilitatea acțiunii în antrenarea răspunderii personale a administratorului.
Cu referire la excepția prescripției extinctive a răspunderii și a executării, Curtea reține că termenul de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în răspundere este un termen special de prescripție care nu se confundă cu termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă.
În ceea ce privește începutul cursului termenului de prescripție de 3 ani, legiuitorul a prevăzut în art. 139 Legea 85/2006 că acesta se va socoti de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii.
Acțiunea în răspundere poate fi exercitată doar după deschiderea procedurii insolvenței și până, cel târziu, la data închiderii procedurii.
Până la data deschiderii procedurii nu putem vorbi despre o răspundere a membrilor organelor de conducere care e condiționată de dovedirea, în prealabil, a stării de insolvență, pentru ca numai apoi să se poată pune problema dacă această stare a fost cauzată de aceștia printr-una dintre faptele ilicite enumerate limitativ de prevederile art. 138 alin. 1 din Legea 85/2006.
Prevederile art. 139 din lege sunt redactate destul de confuz, generând ideea eronată potrivit căreia legiuitorul ar fi prevăzut posibilitatea ca persoana vinovată de producerea stării de insolvență să poată fi cunoscută și anterior deschiderii procedurii, caz în care acțiunea în răspundere nu se va putea prescrie mai devreme de împlinirea unui termen de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii.
Față de cele anterior expuse este neîntemeiată excepția prescripției extinctive a răspunderii și a executării în condițiile în care hotărârea prin care s-a dispus deschidere procedurii a fost pronunțată la data de 24.05.2006, în timp ce cererea de atragere a răspunderii personale a fost formulată la data de 10.11.2006.
Pe fondul cauzei, Curtea reține următoarele.
Recursul formulat de pârâtul vizează nelegalitatea și netemeinicia soluției de fond privind angajarea răspunderii sale personale care a fost motivată generic fără ca judecătorul sindic să facă trimiteri concrete la probatoriile administrate ce i-au creat convingerea.
Între garanțiile implicite ale desfășurării procedurii unui proces echitabil, reflectat la art. 6 paragraf 1 din CEDO, alături de egalitatea armelor, principiul contradictorialității se află și obligația tribunalelor de a-și motiva hotărârea.
Curtea a statuat însă că acest text obligă tribunalele să-și motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu are a fi înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului.
Judecătorii trebuie să-și indice cu suficientă claritate motivele pe care-și întemeiază deciziile.
Or, aceste exigențe au fost respectate de judecătorul sindic care a analizat probatoriul administrat examinând efectiv problemele esențiale care i-au fost supuse aprecierii și a prezentat argumentele pe care s-a sprijinit atunci când a tranșat asupra cauzei.
Din expunerea de motive a instanței de fond sunt evidențiate probele considerate de către aceasta respectiv expertizele contabile administrate în cauzele penale în care recurentul și chemații în garanție au fost cercetați ca urmare a plângerilor reciproce care și le-au făcut, experții concluzionând cu privire la neregulile contabile.
Astfel, în perioada 1992-1994 operațiunile comerciale derulate de debitor au fost reflectate haotic din punct de vedere contabil, întreaga afacere fiind gestionată defectuos de unicul administrator-recurentul din cauza de față.
În cursul anului 1994 societatea debitoare și-a majorat capitalul prin aporturi în natură constând în importuri de utilaje, autovehicule, materii prime și materiale, ambalaje și materiale publicitare, procedură abuzivă în condițiile în care s-a constatat că bunurile aduse ca aport au fost achiziționate din fondurile societății în loc să reprezinte contribuția proprie a asociaților.
Aceste operațiuni de majorare a capitalului social au fost inițial scutite de plata taxelor vamale, ulterior organele vamale revenind și calculând diferențe de drepturi vamale pentru aceste bunuri și sancționând, în același timp, societatea debitoare pentru încălcarea regimului vamal de import și regimului investițiilor străine.
Singura persoană culpabilă de faptele anterior expuse este recurentul, aspect tranșat irevocabil prin sentința civilă nr. 372/E/5 martie 2001 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 11265/1999 prin care a fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanta SRL I prin administrator în contradictoriu cu pârâții și -, pârâții nefiind culpabili pentru nerepatrierea valutei din 1993-1994 și nici pentru amenda aplicată societății falite pentru această faptă.
Prin precizările formulate în recurs la termenul de judecată din 16.06.2008 recurentul invocă excepția de nelegalitate a raportului de inspecție fiscală din data de 13.06.2005, a procesului verbal din data de 03.07.1997 și a dispoziției din data de 28.07.1997 susținând că nu a fost urmată și respectată procedura prevăzută de Legea nr. 32/1968 ce reglementează constatarea și sancționarea contravențiilor.
Curtea reține că nelegalitatea raportului de inspecție fiscală din data de 13.06.2005 a procesului verbal din data de 03.07.1997 și a dispoziției din data de 28.07.1997 nu pot constitui obiect de cenzură în calea de atac a recursului declarat împotriva soluției pronunțate de judecătorul sindic în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea 85/2006.
În condițiile în care recurentul nu a uzat de căile de atac pe care legislația specială în materie contravențională i le punea la dispoziție în scopul verificării legalității celor trei acte în discuție, aceste acte au fost însușite implicit ca reflectând adevărul.
Critica recurentului referitoare la neîntrunirea condițiilor pentru a se antrena răspunderea reglementată de art. 138 Legea 85/2006 nu este întemeiată.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că pentru a fi angajată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 Cod civil care în această situație conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al promovării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu.
În contextul datelor de fapt ale speței în discuție, Curtea reține că hotărârea primei instanțe confirmă acest raționament.
Astfel decontarea exporturilor prin plată direct în contul coasociaților urmată de depunerea sumelor încasate în casieria societății sau folosirea lor pentru importuri de bunuri pentru societate ca și acordarea de avansuri de trezorerie fără a se urmări justificarea avansului primit anterior, au reprezentat o practică constantă în cadrul societății cu impact negativ asupra patrimoniului acesteia în condițiile în care referitor la aceste operațiuni de repatriere a valutei în modalitatea mai sus precizată, organele fiscale au constatat încălcarea reglementărilor legale și în data de 03.07.1997 au sancționat contravențional societatea.
Această practică nelegală a fost inițiată chiar de recurent care a dat indicații partenerilor externi de a plăti aceste exporturi în conturile private ale coasociaților. Pe de altă parte, recurentul și-a dat acordul fie pentru a se folosi valuta încasată pentru importuri de bunuri pentru societate- parte subscrise ulterior ca aport la capitalul social - fie pentru a se încasa direct, în casieria societății, de multe ori fără a opera în registrul de casă și fără a depune în contul valutar, sumele în numerar primite de la coasociați.
Plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului, este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.
În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de altă parte, în stare de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificată printr-o expresie pecuniară.
Or în cauză coasociații au depus dovezi ale restituirii sumelor încasate cu titlul de valută aferente exporturilor efectuate fie prin virarea sumelor direct în contul valutar al debitoarei, fie prin depunerea în casieria societății sau folosirea lor pentru importuri de bunuri necesare desfășurării activității societății.
Astfel cum au concluzionat și experții contabili maniera haotică în care recurentul a înregistrat contabil constituirile de capital social, neconcordanța lor cu conținutul actelor modificatoare a actului constitutiv sau omisiunea înregistrării ca și avansuri de trezorerie ridicate, a făcut dificilă, chiar și pentru experți, stabilirea cu exactitate a realității operațiunilor înregistrate și constatarea nefirească a situației că recurentul administrator a decontat cu titlu de avansuri de trezorerie o sumă mai mare decât cea ridicată cu acest titlu.
Față de aceste considerente în mod corect a apreciat judecătorul sindic inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție a numiților și formulată de pârâtul recurent, răspunderea reglementată de art. 138 Legea 85/2006 fiind una directă, personală ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii și ca temei subiectiv culpa persoanei în discuție.
Nici aprecierea vizând oportunitatea creditului contractat în vederea acoperirii contravalorii sumelor datorate unui terț în derularea activității comerciale, care în viziunea recurentului a fost de natură să contribuie la buna desfășurare a activității debitoarei falite nu poate fi reținută, fiind infirmată de probatoriile administrate la fond.
În conținutul raportului întocmit de recurent în calitate de administrator și supus aprobării adunării generale a asociaților în vederea aprobării bilanțului aferent exercițiului financiar al anului 1994, fost evidențiată situația precară a societății care a încheiat activitatea cu pierderi generate de dobânzile plătite la creditele contractate.
Cu toate acestea, s-a apreciat că activitatea s-a desfășurat bine, cu excepția angajării creditelor, fiind făcută propunerea diminuării, pe viitor, a volumului creditelor bancare.
În pofida tuturor aspectelor constatate personal, recurentul a făcut apel și în anul 1995 la credite, societatea ajungând în incapacitate de plată, context în care, la nivelul anului 1996 acțiunile societății sunt înstrăinate, prin intermediul unei executări silite discutabile, către o societate comercială administrată de soția recurentului.
Curtea reține că recurentul pârât nu a produs dovezi de natură să combată aspectele de fapt relevate prin probele reclamantului intimat.
În raport de considerentele anterior expuse urmează ca în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să fie respins recursul formulat de împotriva sentinței comerciale nr. 13/S/15.01.2008 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic care va fi menținută. Urmează a se lua act de manifestarea de voință a intervenientei în sensul renunțării la cererea de intervenție în interes alăturat recurentului.
Văzând și dispozițiile articolului 274 Cod procedură civilă urmează a fi obligată pârâta căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul - împotriva sentinței comerciale nr. 13/S din 15 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic, hotărâre pe care o menține.
Ia act de renunțarea intervenientei la judecarea cererii de intervenție în interes alăturat recurentului.
Obligă recurentul să plătească chemaților în garanție - și suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Tehnored.
2 ex.
10.12.2009
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Liliana PalihoviciJudecători:Liliana Palihovici, Anca Ghideanu, Claudia Susanu
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
