Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1351/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1351
Ședința publică de la 30 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Camelia Gheorghiu
JUDECĂTOR 2: Liliana Palihovici
JUDECĂTOR 3: Cipriana Poiană
Grefier - -
La ordine fiind pronunțarea în recursul declarat de pîrîtul împotriva sentinței comerciale numărul 43/S din 29.01.2009 a Tribunalului Iași - judecător sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează:
- dezbaterile în recurs au avut loc în ședința publică din 23 2009, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărîre;
- din lipsă de timp pentru deliberări, instanța a amînat pronunțarea pentru azi, 30 2009, cînd:
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 43/S din 29.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași - judecătorul sindic s-a admis acțiunea formulată de administratorul judiciar Lichidator 2003 I cu sediul în I,Șos. - nr.71, - 10,. A,. 1, parter privind stabilirea răspunderii personale a pârâtului, cu domiciliul în I,str. -. - nr.23, - 11,.2,.2, în calitate de administrator al debitorului SC SRL
S-a stabilit răspunderea personală a pârâtului pentru pasivul debitorului falit SC SRL I reprezentat de creanțele cuprinse în tabelul definitiv al creanțelor,în măsura în are acest pasiv nu va fi acoperit prin valorificarea activului.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că:
Constată că în cadrul procedurii generale insolvenței,deschisă prin sentința comercială nr.256/S/29.05.2008 împotriva debitorului SC SRL I, prin cererea înregistrată la data de 19.11.2008,Lichidator 2003 I desemnat în calitate de administrator judiciar a solicitat ca pentru pasivul debitorului falit să răspundă cu averea proprie pârâtul,cu motivarea că starea de insolvență este urmarea săvârșirii de către acesta a faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit. a,b,c și d din Legea nr.85/2006 constând în aceea că,folosindu-se de indicatorii pozitivi ai anului 2005, dispus continuarea activității societății debitoare iar sub acoperirea acesteia, efectuat acte de comerț în interes propriu,însușindu-și bunurile și creditele societății, situație pe care a încercat să o ascundă prin refuzul de a preda documentele financiar-contabile. A mai arătat administratorul judiciar că din datele de bilanț pentru anul 2005 reiese că debitorul deține stocuri,disponibilități bănești pe care,în lipsa documentelor contabile,nu le-a putut identifica și faptic.
Acțiunea în răspundere promovată de administratorul judiciar este întemeiată și urmează a fi admisă în sensul considerentelor ce se vor expune în continuare.
Potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006,judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de organele de conducere sau supraveghere ale societății care au cauzat starea de insolvență,prin una din faptele enumerate la lit. a-g ale acestui articol.
După cum rezultă din conținutul acestui articol,nu se face distincție între conducătorii în funcție la data deschiderii procedurii și conducătorii anteriori,între conducătorii de drept și cei care au exercitat în fapt activitatea de administrare,pentru antrenarea răspunderii fiind necesar ca acești conducători să aibă calitatea de autori ai faptelor enumerate la lit. a-g iar săvârșirea acestora să se fi produs în timpul mandatului lor.
Aceste condiții sunt întrunite în persoana administratorului-pârât pentru că așa cum relevă probatoriul administrat,declinul societății debitoare s-a produs în timpul mandatului acestui pârât.
În acest sens,se reține că societatea debitoare a fost înființată de un terț persoană fizică în anul 2002,pârâtul dobândind calitatea de asociat unic și funcția de administrator începând cu data de 24.01.2006 la un moment când în patrimoniul societății existau elemente de activ iar din activitatea desfășurată se obținuse profit după cum rezultă din situațiile financiare ale anului 2005 înregistrate la organele fiscale.
Deși inițial,debitorul prin administratorul pârât a contestat starea de insolvență,notificat fiind atât cu privire la deschiderea procedurii cât și asupra obligației de a prezenta documentele financiar-contabile,pârâtul nu s-a conformat acestei obligații,refuzând orice colaborare în cadrul procedurii cu toate demersurile întreprinse în acest sens de administratorul judiciar care l-a informat inclusiv cu privire la cuantumul obligațiilor de plată prin comunicarea tabelului creanțelor, necontestat de pârât.
Rapoartele întocmite de administratorul judiciar și înscrisurile prezentate de creditorii care și-au anunțat creanțele în procedură în care sunt materializate operațiunile comerciale derulate de pârât după data preluării societății debitoare ca și componența obligației fiscale,probează continuarea de către acesta a unei activități comerciale din care obține chiar profit fără ca obligațiile sociale fie onorate,ceea ce permite concluzia că pârâtul a continuat comerțul în interes personal cu ignorarea plății obligațiilor către bugetul de stat și partenerii contractuali,însușindu-și rezultate acestui comerț,conduită ce echivalează faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit. a,b și c din Legea nr.85/2006.
Astfel,faptul că profitul realizat la nivelul anului 2006 nu are corespondent în bunuri sau valori și nici nu a fost folosit pentru plata pasivului social iar activele circulante în valoare de 1.203.739 lei evidențiate de datele bilanțului pentru anul 2006 ca și bunurile achiziționate de la creditorii care și-au anunțat creanțele în procedură nu au fost puse la dispoziția procedurii și nici identificate faptic de către administratorul judiciar,pârâtul refuzând predarea documentelor contabile, îndreptățesc concluzia că pârâtul a subordonat interesul social celui personal,deturnând spre folos propriu activitatea societății administrate.
Legal citat,pârâtul nu s- prezentat în instanță pentru a proba îndeplinirea tuturor îndatoririlor aferente funcției în conformitate cu lege și nici nu a produs dovezi privind modul de folosire a activelor existente în patrimoniul societății la momentul preluării acesteia și nici a celor dobândite ulterior, din operațiunile comerciale derulate cu creditorii care s-au anunțat în procedură.
Pe de altă parte,inexistența raportărilor contabile prevăzute de lege începând cu anul 2007 ca și refuzul nejustificat de predare a actelor contabile ale societății administrate către administratorul judiciar în vederea îndeplinirii atribuțiilor acestuia,obligație impusă de altfel debitorului de art.35 și art.44 din Legea nr.85/2006,face să se prezume că administratorul-pârât fie nu a organizat și condus contabilitatea în conformitate cu legea fie a sustras documentele contabile,faptă prevăzută de art.138 alin. 1 lit. d din Legea nr.85/2006.
În conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.82/1991,organizarea și conducerea contabilității și deci,a întocmirii și înregistrării la organele fiscale a raportărilor contabile sunt în obligația și răspunderea administratorului oricărei
societăți comerciale presupusă a fi în activitate pentru că datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea în cauză și a rezultatelor obținute iar în conformitate cu prevederile art.73 din Legea nr.31/1990 republicată,administratorii sunt solidari răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
Este de presupus însă că dacă în cauză ar fi fost organizată și ținută o contabilitate în conformitate cu legea aceste evidențe contabile ar fi trebuit să se reflecte în raportările contabile impuse de lege depuse la organele abilitate pentru verificarea lor însă așa cum rezultă din probatoriul administrat,debitorul prin administratorul-pârât, nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității,situație menită să ascundă modul în care a fost gestionată activitatea societății administrate și folosite capitalul și bunurile acesteia.
Lipsa evidenței contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea pe lângă faptul că face imposibilă urmărirea activității societății și sesizării dificultăților cu care aceasta se poate confrunta la un moment,reprezintă și o modalitate de păstrare în clandestinitate a veniturilor obținute din exploatare și implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal.
Din acest punct de vedere,în cauză lipsa evidenței contabile nu a dat posibilitatea administratorului judiciar să stabilească cu certitudine cauzele și împrejurările care au generat insolvența debitorului,care sunt elementele de activ și pasiv ale patrimoniului debitorului și nici să verifice eventuale creanțe de recuperat ale acestuia sau înstrăinări de bunuri.
Situația mai sus expusă justifică instituirea răspunderii personale a pârâtului care urmează a răspunde cu averea proprie pentru pasivul debitorului falit reprezentat de creanțele admise în procedură în măsura în care acest pasiv nu va fi acoperit prin valorificarea unor eventuale active ale debitorului.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu următoarea motivare:
Judecătorul sindic poate stabili răspunderea personală a administratorului societății debitoare, în culpa pentru intrarea debitoarei în insolvență, numai dacă se dovedește săvârșirea unei fapte prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și raportul cauzal dintre săvârșirea faptei și încetarea plăților, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.
Prin sentința comercială nr. 43/S din 29.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul nr-, instanța de fond reține că pârâtul a realizat profit în anul 2005 și a dispus continuarea activității societății, situație reală și corectă, însă în mod greșit a apreciat fără nici o dovadă că sub acoperirea acesteia pârâtul ar fi efectuat acte de comerț în interesul său propriu.
De asemenea, eronat s-a reținut că pârâtul și-a însușit bunurile și creditele societății, neexistând, nici o dovadă în acest sens.
Lipsa de interes reținută în sarcina pârâtului manifestată în nerecuperarea datoriilor și desfășurarea unei activități nerentabile care a dus la încetarea de plăți nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 și nu se poate aprecia că această activitate a fost desfășurată în interesul personal al pârâtului.
Judecătorul sindic reține în mod nejustificat că pârâtul a refuzat predarea documentelor contabile concluzionând că în această modalitate a subordonat interesul social celui personal, ceea ce nu s-a dovedit. Nepredarea documentelor contabile nu poate determina stabilirea culpei administratorului debitoarei în cererea stării de insolvență.
Chiar dacă administratorul judiciar în lipsa evidenței contabile nu a avut cum să stabilească cauzele declanșării procedurii insolvenței, aceasta nu poate fi reținută în sarcina pârâtului, neexistând nici o dovadă în acest sens.
Administratorul judiciar în mod greșit a reținut și nu a dovedit că pârâtul nu a ținut contabilitatea conform legii, însă chiar și așa ceea ce se reflectă din toate operațiunile economice ale societății debitoare ar echivala cu neținerea deloc a contabilității, iar conform legii nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că acest fapt a dus la starea de insolvență a debitoarei, iar în raportul administratorului judiciar reține existența omisiunii încadrării asupra cauzei insolvenței, condiție care în cauză nu a fost îndeplinită.
Învederează instanței de judecată, faptul că prima instanță deși constată că societatea debitoare a încheiat exercițiul financiar cu profit în anul 2005, reține o cu totul altă situație de fapt, respectiv o agravare a pasivului societății ceea ce nu este real și nici nu s-a dovedit.
Instanța de fond în motivarea sentinței stipulează că "în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 82/1991, organizarea și conducerea contabilității și deci a întocmirii și înregistrării la organele fiscale a raporturilor contabile sunt în obligația și răspunderea administratorului oricărei societăți comerciale presupusă a fi în activitate, pentru ca datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea în cauză și a rezultatelor obținute iar în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, administratorii sunt solidari răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere".
Însă cele reținute în sarcina administratorului debitoarei sunt doar simple susțineri fără suport în materialul probator administrat, nefăcându-se nici o dovadă că activitatea desfășurată de pârât ar fi fost contrară intereselor societății și ar fi determinat starea de insolvență a societății debitoare.
Răspunderea organelor de supraveghere sau de conducere reglementată de textul art. 138 din lege, este o răspundere comercială delictuală, pentru antrenarea căreia este necesară întrunirea cumulativă a condițiile răspunderii delictuale: fapta ilicită, prejudiciul provocat societății, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăție.
În ceea ce privește vinovăția, aceasta rezultă din chiar modul de prezentare a faptelor care presupun un interes străin societății debitoare, o cauză nelicită sau o încălcare vădită a dispozițiilor.
Vinovăția apare în această situație sub forma intenției, directe sau indirecte, în sensul că autorul faptei prevede rezultatul și urmărește producerea lui sau, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Prin urmare, este necesar ca intenția să fie dovedită, neputând fi reținută doar culpa autorului.
Referitor la raportul de cauzalitate, acesta se prezumă în condițiile art. 138 din lege, prezumția fiind o prezumție absolută ce nu poate fi răsturnată prin nici un mijloc de probă.
Este suficient a se proba încetarea plăților și săvârșirea uneia sau mai multor fapte prevăzute de art. 138 din lege, fără a mai fi necesară dovedirea legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Având în vedere însă că, în cauză, nu a fost dovedit săvârșirea faptelor invocate, nu se poate reține existența unei legături de cauzalitate cu prejudiciul.
Rezultă astfel că, simpla ajungere a societății în încetare de plăți, nu este suficientă pentru a justifica antrenarea răspunderii personale a administratorului în temeiul art. 138 lit. a,b,c și d din Legea nr. 85/2006, nedemonstrându-se că, anterior deschiderii procedurii, administratorul pârât a efectuat sau a dispus, în virtutea puterilor conferite, desfășurarea unei activități având ca efect încetarea de plăți sau că s-a ajuns la o astfel de stare din ținerea unei contabilități neconforme cu legea.
Prin urmare reținând că, în cauză nu au fost probate fapte de natura celor menționate în art. 138 lit. a,b,c și d din Legea nr. 85/2006 care să atragă răspunderea personală a administratorului pârât, prima instanță în mod greșit a admis cererea creditorului.
Prin întâmpinare administratorul judiciar Lichidator 2003 a invocat excepția inadmisibilității recursului, în condițiile necontestării de către recurent a Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență și a Raportului de activitate al administratorului judiciar. S-a mai invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând motivele de recurs formulate, excepțiile invocate și raportându-le la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, curtea reține următoarele:
Excepția inadmisibilității recursului este nefondată și urmează a fi respinsă, avându-se în vedere că orice că orice parte în acțiunea soluționată de prima instanță printr-o hotărâre judecătorească, poate cere modificarea sa, în cazul în care se consideră prejudiciată prin acea hotărâre, avându-se în vedere prevederile art. 299 și urm. din Codul d e procedură civilă.
Și excepția nulității recursului este nefondată și urmează a fi respinsă, în condițiile în care prezentul recurs se încadrează în prevederile art. 3041Cod procedură civilă.
Pe fond, recursul este nefondat.
Curtea constată că lichidatorul a solicitat antrenarea răspunderii pentru faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 literele a,b,c,d din Legea nr. 85/2006.
Avându-se în vedere că recurentul nu a contestat, în cursul derulării procedurii insolvenței, rapoartele întocmite de administratorul judiciar și înscrisurile depuse de creditorii societății falite, în mod corect judecătorul sindic a reținut că recurentul-pârât a continuat comerțul în interes personal și și-a însușit rezultatele acestui comerț, conduită ce echivalează cu săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a,b și c din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce privește fapta de neținere a contabilității conform legii, prevăzută de art.138 al. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, aceasta este o faptă negativă ce nu poate fi probată decât prin faptul pozitiv contrar. Lichidatorul a făcut dovada că a notificat administratorul social în legătură cu obligația depunerii documentelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006. În condițiile în care administratorul-pârât nu a predat documentele în termenul fixat, se naște prezumția simplă că nu s-a ținut contabilitatea. Ori, această prezumție putea fi răsturnată de pârât prin predarea documentelor către lichidator.
În acest context, înscrisurile depuse în recurs nu au relevanță probatorie în cauză. În consecință, administratorul-pârât nu a răsturnat prezumția simplă de neținere a contabilității în conformitate cu legea.
Referitor la îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, curtea constată că judecătorul sindic a făcut o corectă apreciere a elementelor răspunderii.
Prejudiciul creditorilor există și constă în imposibilitatea recuperării integrale a creanțelor înscrise la masa pasivă din averea debitorului, așa cum rezultă din tabelul definitiv al creanțelor și care nu mai poate fi contestat. Deci, prejudiciul există, este cert, real și efectiv.
Fapta administratorului există, este prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 și constă în neținerea contabilității în conformitate cu legea, fiind prezumată, așa cum s-a arătat anterior, ca urmare a nepunerii la dispoziția lichidatorului a documentelor prevăzute de art. 28 din legea insolvenței. Fapta este o faptă negativă, constând în neîndeplinirea unei obligații legale, și evident are caracter ilicit, fiind sancționată atât de Legea nr. 31/1990 cât și de legea contabilității.
de cauzalitate între neținerea contabilității conform legii și prejudiciul creditorilor este evidentă deoarece atâta timp cât administratorul nu cunoaște care este activul, nu poate cunoaște care este gradul de îndatorare pe care societatea îl poate suporta. Pe de altă parte, este evident că lipsa evidențelor societății a cauzat starea de insolvență deoarece este logic că nu pot ști cât să mă îndatorez, câtă vreme nu știu ce venituri am și cum pot plăti. Numai ținerea unor evidențe corecte poate asigura funcționarea normală a unei afaceri.
Vinovăția administratorului există deoarece lui îi incumbă obligația legală a ținerii contabilității și, este răspunzător față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, potrivit art.73 din Legea nr. 31/1990 iar neținerea contabilității îi este imputabilă.
Față de aceste considerente, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, curtea apreciază recursul ca nefondat, urmând a fi respins și menținută ca legală și temeinică sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge inadmisibilitatea și nulitatea recursului.
Respinge recursul declarat de recurentul împotriva sentinței comerciale nr. 43/S/29.01.2009, pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Tehnored.
2 ex.
07.01.2010
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Camelia GheorghiuJudecători:Camelia Gheorghiu, Liliana Palihovici, Cipriana Poiană
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
