Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 25/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 25
Ședința publică de la 11 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 2: Claudia Antoanela Susanu
JUDECĂTOR 3: Liliana
Grefier:
S-a luat în examinare cererea de recurs comercial formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -, prin reprezentantul său legal, împotriva sentinței comerciale nr. 468/S/ 08.10.2009, pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul este la primul termen de judecată, este declarat și motivat în termen și scutit de taxă de timbru.
Văzând că la dosar s-a solicitat judecata recursului și în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă, instanța rămâne în pronunțare asupra cererii de față.
Ulterior deliberării,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului comercial d e față, reține următoarele:
Prin sentința comercială nr. 468/S din 8 octombrie 2009, Tribunalul Iași - judecător sindic, în temeiul articolului 138 din Legea privind procedura insolvenței, a admis acțiunea formulată de lichidatorul judiciar Lichidator I, privind stabilirea răspunderii personale a pârâtei, în calitate de administrator al debitorului SC SRL I și tabilit răspunderea personală a pârâtei pentru pasivul debitorului falit SC SRL I, în sensul că a obligat-o să plătească creditorilor următoarele sume de bani:
- creditorului Administrația Finanțelor Publice a Municipiului I, suma de 14.972 lei;
- creditorului AVAS B, suma de 1.169,77 lei;
- creditorului I, suma de 599 lei.
În temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenței, s-a ispus închiderea procedurii simplificate a insolvenței debitorului SC SRL, având număr de ordine în RC J- și cod unic de înregistrare -.
S-a dispus radierea debitorului SC SRL I din evidențele Oficiului Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași și cele ale În temeiul art.136 din Legea privind procedura insolvenței, a fost escărcat lichidatorul judiciar de orice îndatoriri și responsabilități privind procedura.
În temeiul art.4 alin.4 din Legea privind procedura insolvenței, s-a aprobat decontul de cheltuieli prezentat de lichidatorul judiciar Lichidator I și s-a dispus plata către acesta, din fondul de lichidare, a sumei de 1.873,10 lei, din care suma de 823,10 lei cheltuieli de procedură și suma de 1.050 lei onorariu.
În temeiul art.135 din Legea privind procedura insolvenței, s-a dispus notificarea sentinței debitorului, creditorilor, Direcției Generale a Finanțelor Publice a Jud. I, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a se pronunța astfel, judecătorul sindic a reținut că - potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 - judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de organele de conducere sau supraveghere ale societății, care au cauzat starea de insolvență prin una dintre faptele enumerate la lit. a) - g) ale acestui articol.
După cum rezultă din conținutul acestui articol, nu se face distincție între conducătorii în funcție la data deschiderii procedurii și conducătorii anteriori, nici între conducătorii de drept și cei care au exercitat în fapt activitatea de administrare, pentru antrenarea răspunderii fiind necesar ca acești conducători să aibă calitatea de autori ai faptelor enumerate la lit. a) - g) iar săvârșirea acestora să se fi produs în timpul mandatului lor.
În acest sens, s-a reținut că în anul 1993 pârâta a constituit societatea debitoare, în cadrul căreia a îndeplinit și funcția de administrator. Conform informațiilor furnizate de organele fiscale, începând cu anul 2004 societatea debitoare nu a mai depus la organele fiscale bilanțuri contabile anuale, raportări financiare semestriale, deconturi de TVA sau declarații privind impozitul pe profit.
Deși notificată atât cu privire la deschiderea procedurii cât și asupra obligației de a prezenta documentele contabile, spre verificare lichidatorului judiciar, pârâta nu s-a conformat acestei obligații și nici nu s-a prezentat în instanță, pentru a proba îndeplinirea îndatoririlor aferente funcției de administrator în conformitate cu legea.
Potrivit art.10 din Legea nr.82/1991, organizarea și conducerea contabilității și - deci - întocmirea și înregistrarea la organele fiscale a raportărilor contabile sunt în sarcina și răspunderea administratorului oricărei societăți comerciale presupuse a fi în activitate, pentru că datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea în cauză și a rezultatelor obținute, iar în conformitate cu prevederile art.73 din Legea nr.31/1990 republicată administratorii sunt solidar răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
Este de presupus - însă - că, dacă ar fi fost organizată și ținută o contabilitate, aceste evidențe contabile ar fi trebuit să se reflecte în raportările contabile impuse de lege, depuse la organele abilitate pentru verificarea lor însă - după anul 2004 - debitorul, prin administratorul-pârât, nu s-au mai preocupat de gestionarea contabilității, deși a continuat să desfășoare activitate, dovadă fiind componența obligației fiscale, ce provine încă din anul 2001 și care este reprezentată de impozit pe profit, TVA și contribuții la fondurile speciale, ceea ce permite concluzia că s-a continuat comerțul, în interes personal, cu însușirea rezultatelor obținute și ignorarea plății obligațiilor sociale, iar pentru a se apăra de răspundere pârâta a abandonat societatea administrată sancțiunii dizolvării, ca urmare a nepreschimbării certificatului de înregistrare și a celui fiscal, în temeiul art.30 din Legea nr.359/2004.
Omisiunea întocmirii și prezentării raportărilor contabile aferente activității desfășurate, ca și refuzul prezentării lor în cadrul procedurii, fac imposibilă cunoașterea situației reale a activului și pasivului social, modului în care a fost gestionată activitatea societății administrate și folosite capitalul și bunurile acesteia și reprezintă o încălcare, atât a prevederilor art.10 din Legea nr.82/1991 cât și a prevederilor art. 201 din Legea nr.31/1990, de natură să atragă aplicarea față de aceasta a prevederilor art.138 alin.1 lit. d) din Legea nr.85/2006.
Din acest punct de vedere, lipsa în cauză a evidenței contabile nu a permis lichidatorului judiciar să stabilească care sunt elementele de activ și pasiv ale patrimoniului debitorului și rezultatele activității desfășurate de acesta, așa încât împrejurarea că active în valoare de 11.948 lei - evidențiate în bilanțul anului 2005 și care ar fi putut susține lichidarea aproape integrală a pasivului - nu s-au putut regăsi și faptic permite concluzia că aceste bunuri sau valoarea lor fie au fost folosite de pârâtă în interes propriu ori în interesul altei persoane fie au fost ascunse sau deturnate, fapte prevăzute de art.138 alin. 1 lit. a) și e) din Legea nr.85/2006.
În condițiile mai sus expuse, se impune instituirea răspunderii personale a pârâtei, pentru pasivul debitorului falit, reprezentat de creanțele admise în procedură, pârâta urmând a suporta din averea proprie acest pasiv.
Constatând că în averea debitorului nu au fost identificate bunuri sau alte elemente de activ care să poată asigura acoperirea creanțelor și, din acest motiv, că finalitatea urmărită de lege nu poate fi atinsă, în temeiul prevederilor art.131 din Legea nr.85/2006, s-a dispus închiderea procedurii și radierea debitorului din evidențele fiscale și cele ale registrului comerțului, cu descărcarea lichidatorului judiciar de orice responsabilități și îndatoriri privind procedura.
Împotriva sentinței a formulat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -, invocând punctul 9 al articolului 304 Cod procedură civilă și articolul 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Recurenta învederează că din analiza articolelor 2, 5 alineat 1, 138 alineat 1, 140, 136 și 142 alineat 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței rezultă că procedura de instituire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale faliților este parte componentă a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 (dovada și faptul că judecarea acestor cereri este de competența judecătorului sindic) și poate fi aplicată atât în cadrul fazei de reorganizare judiciară cât și în cadrul fazei de faliment.
Hotărârea prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului se pronunță în raport cu debitorul, creând astfel un drept de creanță al acestuia față de membrii organelor sale de conducere, pentru sumele la care instanța i-a obligat și nu dă naștere unui drept de creanță al creditorilor față de persoanele sus-menționate.
Sumele recuperate în urma punerii în executare a hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic, prin care s-a instituit răspunderea membrilor organelor de conducere ale falitului, sunt destinate, în caz de faliment (cum este situația de față), pentru acoperirea pasivului, fiind distribuite de lichidatorul judiciar, conform art.123 din Legea nr. 85/2006.
Întreaga procedură de valorificare a bunurilor debitorului, de recuperare a creanțelor falitului (cum este și cazul creanței pe care acesta le are față de foștii membri ai organelor sale de conducere) și de distribuire a sumelor obținute în cadrul acestei lichidări este în sarcina lichidatorului judiciar.
În acest context legislativ, pretinde recurenta că motivarea instanței de fond, prin care s-a dispus închiderea procedurii de faliment a SRL, fără a se dispune mai întâi punerea în executare - de către lichidatorul judiciar - a sentinței prin care a dispus atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului falitei, este nu numai greșită ci și nelegală, întrucât din analiza textelor de lege sus-menționate rezultă că executarea silită a membrilor organelor de conducere ale debitorilor aflați sub incidența Legii nr. 85/2006, pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială conform dispozițiilor art. 138, se efectuează de către lichidatorul judiciar, în cadrul procedurii de lichidare judiciară, prin intermediul executorului judecătoresc.
Prin articolul l42 alin.1, în care se arată că "executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă", legiuitorul nu a făcut decât să precizeze limitarea de competență pe care lichidatorul judiciar o are în valorificarea și recuperarea creanțelor (indiferent de titlul și de natura obligației, inclusiv al creanțelor rezultate din hotărârile pronunțate de judecătorul sindic prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului) de la debitorii falitului și anume faptul că executarea silită a acestor creanțe nu se face de lichidatorul judiciar (care de altfel nu are această competență) ci de executorul judecătoresc, singurul îndrituit de lege să facă o astfel de procedură.
Aceasta nu înseamnă - învederează recurenta - că judecătorul sindic nu are obligația de a pune în vedere lichidatorului judiciar să execute titlurile de creanță (inclusiv cele rezultate din hotărârile pronunțate de judecătorul sindic, prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului) și nu înseamnă că lichidatorul judiciar nu are obligația (rezultată din Legea nr. 85/2006) și dreptul procesual (în calitatea sa de reprezentant al falitei) să pună în executare silită titlurile de creanță pe care debitorul le are față de debitorii săi. În context, din analiza gramaticală a dispozițiilor art. 142 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în care se arată că "după închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator" rezultă că acest text de lege poate fi interpretat în sensul că executarea silită trebuie începută de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvență prevăzute de Legea nr. 85/2006 (întrucât instituirea răspunderii persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 și executarea silită a acestora se realizează atât în faza reorganizării judiciare cât și a falimentului) și că ar putea fi continuată după închiderea procedurii de faliment de creditori, în cadrul procedurii de executare silită instrumentate de executorul judecătoresc.
În fapt, consideră recurenta că interpretarea corectă a acestui text de lege trebuie făcută numai în sensul că executarea silită a persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1, pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială, trebuie efectuată de lichidatorul judiciar prin intermediul executorului judecătoresc, numai în cadrul procedurii de faliment, deoarece art. 142 alin. 2 cuprinde dispoziții care nu pot fi puse în aplicare după închiderea procedurii de faliment.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. 2 "după închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate de executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile acestei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator", situație care este imposibilă după închiderea procedurii de faliment întrucât conform dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006 "prin închiderea procedurii judecătorul sindic, administratorul sau lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați".
În acest context, este evident că, dacă tabelul definitiv consolidat nu a fost pus la dispoziția executorului judecătoresc în timpul procedurii, odată cu începerea executării silite de către lichidator, după închiderea procedurii de faliment acest fapt nu este posibil (dat fiind că nu se cunoaște la ce executor judecătoresc se va executa hotărârea ori data la care se execută, hotărârea putând fi executată în termenul de prescripție și de către cine). De asemenea, prin interpretarea art. 142 alin. 2 în sensul că executarea silită trebuie efectuată de creditori după închiderea procedurii, prin intermediul executorului judecătoresc și prin distribuirea sumelor obținute conform tabelului definitiv consolidat și dispozițiilor Legii nr. 85/2006, s-ar ajunge la situația de a se transforma executorul judecătoresc în lichidator judiciar, competență pe care acesta nu o poate avea.
Aceeași concluzie rezultă și din faptul că printr-o astfel de interpretare s-ar nesocoti Legea nr. 85/2006, care cuprinde dispoziții speciale privind judecarea contestațiilor la planurile de distribuire a sumelor obținute și instanțele abilitate să le judece.
De asemenea, recurenta învederează că procedura este una concursuală, menită să acopere întreg pasivul debitoarei. În acest sens, arată că modificările aduse de Legea nr. 85/2006 sunt în sensul promovării cererii de angajare a răspunderii patrimoniale de către administratorul/lichidatorul judiciar sau de către comitetul creditorilor, ca organ reprezentativ, tocmai pentru apărarea intereselor tuturor creditorilor înscriși la masa credală. Având în vedere aceste aspecte, atât timp cât lichidatorul judiciar este în posesia unui titlu executoriu, acesta este obligat, în îndeplinirea atribuțiilor sale legale, să-l pună în executare, tocmai pentru acoperirea pasivului debitoarei, procedura insolvenței profitând în mod echitabil tuturor creditorilor înscriși în tabelul creditorilor, conform ordinii de prioritate stabilite de art. 123 din Legea 85/2006.
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea constată că recursul este nefondat.
Punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă nu ester incident în cauză, atât timp cât judecătorul sindic a interpretat și aplicat corect dispozițiile relevante din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. De asemenea, verificarea criticilor care exced cadrului articolului 304 Cod procedură civilă, verificare făcută în aplicarea articolului 304 indice 1 Cod procedură civilă, relevă că prima instanță a stabilit judicios situația de fapt, cele reținute de judecătorul sindic având pe deplin corespondent în dovezile administrate.
Curtea de apel constată că Legea insolvenței nu instituie obligația, dar nici posibilitatea ca judecătorul-sindic să desemneze executorul judecătoresc care să execute silit bunurile aflate în patrimoniul persoanelor a căror răspundere personală, prevăzută la alin.(1) aș art. 138, fost instituită pentru acoperirea datoriilor societății pe care au condus-
Potrivit prevederilor art. 142, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) se efectuează de executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziție de lichidator.
Ca atare, textul de mai sus are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de instanță a acțiunii în răspundere întemeiate pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvență a debitorului persoană juridică refuză să execute, de bunăvoie, hotărârea pronunțată de judecătorul sindic, astfel că - pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent - este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligați la suportarea unei părți din pasiv. În această situație, legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se va face de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului d e procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite față de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispozițiilor din dreptul comun, fiind reglementată -deci - de art. 373 și următoarele Cod procedură civilă, judecătorul sindic neavând posibilitatea legală de a stabili - prin hotărârea de închidere a procedurii - modalitatea de punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Susținerile contrare ale creditoarei-recurente B - privitoare la acest punct - nu au nici o bază legală.
În cazul în care obligația (stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu) nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, deoarece debitorul neînțelegând să execute benevol obligația sa, potrivit art. 3711Cod procedură civilă ea se aduce la îndeplinire prin executare silită, în conformitate cu dispozițiile Cărții V, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc, în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
Dreptul de a porni executarea silită împotriva unui debitor este recunoscut oricărui creditor care deține un titlu executoriu, conform dispozițiilor Codului d e procedură civilă, fără ca instanța (în speță, judecătorul sindic) să indice în hotărâre procedura de executare.
Având în vedere norma cuprinsă în alineatul (2) al articolului 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca - după închiderea procedurii falimentului - să își recupereze creanțele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitorului, în urma repartizării sumelor de executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de lichidator, fiind lipsite de fundament juridic afirmațiile recurentei, în sensul că prin aceasta s-ar ajunge în situația ca executorul să se transforme în lichidator judiciar. De asemenea, se observă că, potrivit aceleiași reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai pentru că - după închiderea procedurii - practicianul în insolvență este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, așa cum statuează articolul 136 din legea menționată. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că creditorii vor fi puși în imposibilitatea de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestor persoane, neavând posibilitatea legală să execute silit - individual - bunurile lor.
Numai la o analiză sumară a textului menționat s-ar putea trage concluzia că există o contradicție între închiderea procedurii și distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de cauzarea stării de insolvență, deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului și vor fi destinate, în caz de faliment, acoperirii pasivului persoanei juridice, așa cum prevede art. 140, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire de pasiv nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii, nu și după închiderea acesteia. O asemenea concluzie nu poate fi primită tocmai pentru că - prin art. 142 alin. (2) - legiuitorul a transferat această obligație executorului judecătoresc, care are datoria să procedeze la repartizarea sumelor, în conformitate cu tabelul definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de lichidator și aceasta chiar după pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii. De aceea, obligația lichidatorului - de a pune la dispoziția executorului judecătoresc tabelul definitiv de creanțe - nu este de natură să intre în contradicție cu prevederile art. 136, obligația instituită prin art. 142 neurmărind altceva decât să asigure finalizarea acestei etape procedurale, desigur cu respectarea legii speciale privind efectuarea plăților.
Curtea de apel mai reține că prin Legea nr.85/2006 nu s-a instituit în sarcina judecătorului sindic obligația ca, anterior închiderii procedurii, să desemneze un executor judecătoresc, motivat de împrejurarea că hotărârea pronunțată în temeiul art. 138 constituie titlu executoriu și, ca atare, aceasta urmează a fi pusă în executare ca orice alt titlu, potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă, la care face trimitere însuși textul articolului 142. Practic, legiuitorul a înțeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligația de a acoperi pasivul debitorului, prin repartizarea sumelor obținute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat pus la dispoziție de lichidator, această obligație a practicianului în insolvență nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ, menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plății datoriilor.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea art. 312 alineat (1) teza a II-a Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul și va menține sentința Tribunalului Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - prin reprezentantul său legal, împotriva sentinței comerciale nr. 468/S/8.10.2009, pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
19.01.2010
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Anca GhideanuJudecători:Anca Ghideanu, Claudia Antoanela Susanu, Liliana
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
