Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1006/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1006
Ședința publică de la 25 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 2: Claudia Susanu
JUDECĂTOR 3: Liliana Palihovici
Grefier: - -
S-au luat în examinare cererile de recurs comercial formulate de și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 615/S/ 06.11.2008 pronunțată de Tribunalul Iași - Judecător Sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S- făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că, dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 18 mai 2009, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și din lipsă de timp pentru deliberare, văzând dispozițiile art. 260 cod procedură civilă, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față;
Prin sentința comercială nr. 615/S/06.11.2008 pronunțată de Tribunalul Iașis -a admis acțiunea formulată de lichidatorul judiciar audit Pro Consult și s-a stabilit răspunderea personală a pârâtului în sensul obligării sale la plata către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Ias umei de 11.525 lei și către Bas umei de 649,69 lei. Totodată, s-a dispus închiderea procedurii simplificate a insolvenței debitorului " SERV MB" și radierea acestuia din evidențele I și ale a Jud.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivitart. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de organele de conducere sau supraveghere ale societății care au cauzat starea de insolvență,prin una din faptele enumerate la lit. a-g ale acestui articol.
După cum rezultă din conținutul acestui articol,nu se face distincție între conducătorii în funcție la data deschiderii procedurii și conducătorii anteriori,între conducătorii de drept și cei care au exercitat în fapt activitatea de administrare, pentru antrenarea răspunderii fiind necesar ca acești conducători să aibă calitatea de autori ai faptelor enumerate la lit. a-g iar săvârșirea acestora să se fi produs în timpul mandatului lor.
În acest sens,se reține că societatea debitoare a fost înființată în anul 1993, pârâtul dobândind calitatea de asociat cu o cotă de 65% din capitalul social și funcția de administrator începând cu data de 06.08.1998.
Așa cum rezultă din probatoriul cauzei,obligația fiscală a debitorului este aferentă activității derulată de acesta în anii 2003-2004 iar componența acestei obligații ce reprezintă impozit pe profit,impozit pe veniturile din salarii,impozit pe dividende și contribuții la fondurile speciale,denotă că societatea debitoare a desfășurat activitate obținând chiar profit ce s-a repartizat asociaților fără ca obligațiile către creditorii fiscali să fi fost onorate, ceea ce duce la concluzia că pârâtul a subordonat interesul social celui personal,însușindu-și rezultatele acestei activități iar pentru a se apăra de răspundere,a abandonat societatea administrată sancțiunii dizolvării prin omisiunea,cu intenție,a efectuării preschimbării certificatului de înmatriculare și a celui fiscal,faptă prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Pe de altă parte,faptul că deși notificat atât cu privire la deschiderea procedurii cât și asupra obligației de a pune la dispoziția lichidatorului judiciar arhiva contabilă, pârâtul nu s-a conformat acestei obligații și,din acest motiv,nu s-a reușit identificarea și în fapt a activelor existente în patrimoniul debitorului la finele anului 2004,cu precădere disponibilitățile bănești în sumă de 1627,60 lei,permite concluzia că pârâtul,în obligația căruia era organizarea și ținerea contabilității,a făcut dispărute aceste evidențe sau nu le-a ținut în conformitate cu legea, încercând astfel să ascundă situația reală a activului și pasivului social și să atragă aplicarea față de aceasta a prevederilorart. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991,organizarea și conducerea contabilității și deci,a întocmirii și înregistrării la organele fiscale a raportărilor contabile sunt în obligația și răspunderea administratorului oricărei societăți comerciale presupusă a fi în activitate pentru că datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea în cauză și a rezultatelor obținute iar în conformitate cu prevederile art.73 din Legea nr. 31/1990 republicată,administratorii sunt solidari răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
În contextul acestor prevederi legale,este inadmisibil ca administratorul unei societăți comerciale să se sustragă de la controlul financiar,să nu controleze bunul mers al societății și,la final,să nu răspundă pentru aducerea societății în faliment.
În condițiile mai sus expuse,se impune instituirea răspunderii personale a pârâtului pentru pasivul debitorului falit reprezentat de creanțele admise în procedură,pârâtul urmând a suporta din averea proprie acest pasiv iar executarea a se realiza în condițiile art.142 din Legea nr.85/2006,fără a se încuviința o prealabilă autorizare a creditorilor în acest sens,având în vedere că și în faza executării silite funcționează principiul disponibilității.
Față de împrejurarea că în averea debitorului,nu au fost identificate bunuri sau alte elemente de activ care să poată asigura acoperirea creanțelor și,din acest motiv, finalitatea urmărită de lege nu poate fi atinsă,în temeiul prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus închiderea procedurii și radierea debitorului din evidențele fiscale și cele ale registrului comerțului,cu descărcarea lichidatorului judiciar de orice responsabilități și îndatoriri privind procedura.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Recurentul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în stabilirea răspunderii personale, invocând în drept prevederile art. 1 alin. 1 și ale art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 158/1967 referitoare la termenul de 3 ani și împrejurarea că obligația fiscală a debitorului data din perioada 2003-2004.
Pe fond, a susținut recurentul că nu a fost notificat cu privire la obligația de a depune actele constitutive și documentele contabile, alegațiile lichidatorului judiciar fiind nefondate.
Consideră recurentul că nu se face vinovat de starea de insolvență a societății și că nu i-au fost solicitate evidențele contabile.
În ceea ce privește suma de 11.525 lei pe care trebuie să o achite Direcției Finanțelor Publice, aceasta depășește cuantumul impozitelor și taxelor percepute la nivelul anului 2004.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - prin reprezentantul său legal solicitând modificarea acesteia în sensul punerii în vedere lichidatorului judiciar să formuleze cererea de închidere a procedurii după punerea în executare a sentinței de angajare a răspunderii personale a fostei conduceri.
Recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 140, 142 alin. 1, art. 2 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, fiind consecința interpretării greșite a acestor texte de lege.
În actualul context legislativ, motivația instanței de fond prin care s-a dispus închiderea procedurii de faliment a " SERV MB", fără a dispune mai întâi punerea în executare de către lichidatorul judiciar a sentinței prin care a dispus atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului falitei este nu numai greșită ci și nelegală, întrucât din analiza textelor de lege sus-menționate rezultă că executarea silită a membrilor organelor de conducere ale debitorilor aflați sub incidența Legii nr. 85/2006 pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială conform dispozițiilor art. 138, se efectuează de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de lichidare judiciară, prin intermediul executorului judecătoresc.
Prin art. 142 alin. 1 în care se arată că "Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă", legiuitorul nu a făcut decât să precizeze limitarea de competență pe care lichidatorul judiciar o are în valorificarea și recuperarea creanțelor (indiferent titlul din care rezultă și de natura obligației, inclusiv al creanțelor rezultate din hotărârile pronunțate de judecătorul sindic prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului) de la debitorii falitului și anume faptul că executarea silită a acestor creanțe nu se face de către lichidatorul judiciar care de altfel nu are această competență) ci de către executorul judecătoresc, singurul îndrituit de lege să facă o astfel de procedură.
Aceasta nu înseamnă că, judecătorul sindic nu are obligația de a pune în vedere lichidatorului judiciar să execute titlurile de creanță (inclusiv cele rezultate din hotărârile pronunțate de judecătorul sindic prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale falitului) și nu înseamnă că lichidatorul judiciar nu are obligația (rezultată din Legea nr. 85/2006) și dreptul procesual (în calitatea sa de reprezentant al falitei) să pună în executare silită titlurile de creanță pe care debitorul le are față de debitorii săi.
Din analiza gramaticală a dispozițiilor art. 142 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că "După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator", rezultă că acest text de lege poate fi interpretat în sensul că executarea silită trebuie începută de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvență revăzute de Legea nr. 85/2006 (întrucât instituirea răspunderii persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 și executarea silită a acestora se realizează atât în faza reorganizării judiciare cât și a falimentului) și că ar putea fi continuată după închiderea procedurii de faliment de creditori în cadrul procedurii de executare silită instrumentată de executorul judecătoresc.
În fapt, consideră recurenta că interpretarea corectă a acestui text de lege trebuie făcută numai în sensul că executarea silită a persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială, trebuie efectuată de lichidatorul judecătoresc prin intermediul executorului judecătoresc numai în cadrul procedurii de faliment din următoarele considerente, deoarece art. 142 alin. 2 cuprinde dispoziții care nu pot fi puse în aplicare după închiderea procedurii de faliment.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. 2 "După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile acestei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator", situație care este imposibilă după închiderea procedurii de faliment întrucât potrivit dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006 "Prin închiderea procedurii judecătorul sindic, administratorul sau lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat, sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați".
În acest context, este evident faptul că, dacă tabelul definitiv consolidat nu a fost plus la dispoziția executorului judecătoresc în timpul procedurii, odată cu începerea executării silite de către lichidator, după închiderea procedurii de faliment acest fapt nu este posibil (dat fiind faptul că nu se cunoaște la ce executor judecătoresc se va executa hotărârea, dată la care se execută - putând fi executată în termenul de prescripție și de către cine).
De asemenea, prin interpretarea art. 142 alin. 2 în sensul că executarea silită trebuie efectuată de creditori după închiderea procedurii, prin intermediul executorului judecătoresc și prin distribuirea sumelor obținute conform tabelului definitiv consolidat și dispozițiilor Legii nr. 85/2006 s-ar ajunge la situația de a se transforma executorul judecătoresc în lichidator judiciar, competență pe care acesta nu o poate avea.
Aceeași concluzie rezultă și din faptul că printr-o astfel de interpretare s-ar nesocoti Legea nr. 85/2006 care cuprinde dispoziții speciale privind judecarea contestațiilor la planurile de distribuire a sumelor obținute și a instanțelor abilitate să le judece (în cazul Legii nr. 85/2006 - judecătorul sindic din cadrul tribunalului d e la sediul debitorului iar în cazul Codului d e procedură civilă - instanța de executare, respectiv judecătoria).
Lichidatorul judiciar Audit Pro Consult a formulat întâmpinare la recursul declarat de solicitând respingerea acestuia ca nefondat motivat de îndeplinirea de către intimat a tuturor obligațiilor sale legale și de faptul că solicitarea recurentei este făcută cu încălcarea prevederilor art. 142 din Legea nr. 85/2006.
Examinând motivele de recurs invocate, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată nefondate ambele recursuri, pentru considerentele ce vor fi expuse.
În ceea ce privește recursul declarat de, Curtea constată nu pot fi primite criticile referitoare la necunoașterea obligației de a preda documentele lichidatorului judiciar și la lipsa vinovăției sale în cauzarea stării de insolvență a societății având în vedere atât faptul că a fost notificat în sensul depunerii acestor documente la 26.06.2008 (fila 80 dosar) cât și împrejurarea că, deși societatea înregistra profit, nu a efectuat nicio plată în contul obligațiilor la bugetul de stat în perioada 01.01.2006-18.03.2008 și nici nu a înregistrat mențiunile referitoare la schimbarea adresei sediului social, așa cum rezultă din raportul întocmit de lichidatorul judiciar, aflat la filele 125-126 dosar.
Nici motivul de recurs referitor la prescrierea dreptului la acțiune al creditoarei nu este întemeiat.
Potrivit dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 85/2006 acțiunea în răspundere personală se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență.
În speță, așa cum rezultă din raportul lichidatorului judiciar înregistrat sub nr. 1012/22.09.2008, cunoașterea persoanei vinovate de producerea stării de insolvență a avut loc în luna septembrie 2008, la data întocmirii raportului, iar acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale personale a fost înregistrată la 22.09.2008, în termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 139 din Legea nr. 85/2006.
Referitor la cuantumul sumei de bani pentru care s-a stabilit răspunderea personală a recurentului, Curtea reține că recurentul, deși a invocat un alt nivel al impozitelor și taxelor datorate pentru anul 2004 decât cel avut în vedere de lichidator, nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că la acel moment a contestat în instanță cuantumul sumelor datorate bugetului de stat și a obținut câștig de cauză.
În ceea ce privește recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -, instanța reține că legea insolvenței nu instituie obligația, nici posibilitatea ca judecătorul-sindic să desemneze executorul judecătoresc care să execute silit bunurile aflate în patrimoniul persoanelor a căror răspundere personală a fost instituită, ca în cazul de față, pentru acoperirea datoriilor societății pe care au condus-
Potrivit prev. art. 142, executarea silită împotriva persoanelor prev. la art. 138 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator. Ca atare, textul de mai sus are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de către instanță a acțiunii în răspundere întemeiată pe disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvență a debitorului persoană juridică refuză să execute de bunăvoie hotărârea pronunțată de judecătorul-sindic, astfel că, pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligați la suportarea unei părți din pasiv. În această situație legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se va face de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului d e procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite față de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispozițiilor din dreptul comun, fiind reglementată, deci, de art. 373 și urm. Cod procedură civilă, judecătorul sindic neavând posibilitatea legală de a stabili prin hotărârea de închidere a procedurii modalitatea de punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.
În cazul în care obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, debitorul neînțelegând să execute benevol obligația sa, potrivit art. 3711Cod procedură civilă, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, în conformitate cu dispozițiile Cărții V, dacă legea nu prevede astfel. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
Dreptul de a porni executarea silită împotriva unui debitor este recunoscut oricărui creditor care deține un titlu executoriu împotriva debitorului său, conform dispozițiilor Codului d e procedură civilă, fără ca instanța (în speță, judecătorul sindic) să indice în hotărâre procedura de executare.
Având în vedere norma cuprinsă în alin. (2) al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca după închiderea procedurii falimentului să-și recupereze creanțele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitorului în urma repartizării sumelor de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de către lichidator, fiind lipsite de orice fundament juridic afirmațiile recurentei în sensul că prin aceasta s-ar ajunge în situația ca executorul să se transforme în lichidator judiciar. Potrivit aceleiași reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai datorită faptului că după închiderea procedurii practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, așa cum se statuează în art. 136 din legea menționată, ceea ce nu înseamnă, nici într-un caz, că creditorii vor fi puși în imposibilitate de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestor persoane, nemaiavând posibilitatea legală să execute silit individual bunurile lor.
Nu în ultimul rând, prin Legea nr. 85/2006 nu s-a instituit în sarcina judecătorului-sindic obligația ca, anterior închiderii procedurii, să desemneze un executor judecătoresc motivat de împrejurarea că hotărârea pronunțată în temeiul art. 138 constituie titlu executoriu și, ca atare, aceasta urmează a fi pusă în executare ca orice alt titlu, potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă, la care face trimitere însuși textul art. 142. Practic, legiuitorul a înțeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligația de a acoperi pasivul debitorului prin repartizarea sumelor obținute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat pus la dispoziție de lichidator, această obligație a practicianului nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plății datoriilor.
Pentru aceste considerente, constatând nefondate ambele recursuri, instanța le va respinge urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să mențină hotărârea recurată ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - împotriva sentinței comerciale nr. 615/S/ 6.11.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25 Mai 2009.-
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași:
25.06.2009
2 ex.-
Președinte:Anca GhideanuJudecători:Anca Ghideanu, Claudia Susanu, Liliana Palihovici
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
