Contract de asociere în participaţiune. Cerere de reziliere. Penalităţi. Evacuare. Sentinţă arbitrală. Acţiune în anulare. Competenţă materială. Prematuritate. Pretinsă încălcare a ordinii publice şi a bunelor moravuri. Suportarea cheltuielilor arbitrale
| Comentarii |
|
1. Faptul că precizarea şi completarea acţiunii arbitrale cu pretenţii băneşti (plata de daune) s-a făcut ulterior introducerii acesteia, nu poate conduce la concluzia că tribunalul arbitrai, faţă de prevederile art. 340 C.pr.civ., nu era competent să soluţioneze litigiul, în raport cu obiectul iniţial - rezilierea unui contract - atâta timp cât din analiza actelor dosarului rezultă că tribunalul şi-a examinat competenţa iar pârâta în cauză nu a ridicat excepţia cu privire la competenţă.
2. în speţă, având în vedere faptul că, potrivit art. 341 C.pr.civ, părţile au convenit ca litigiul să fie supus soluţionării tribunalului arbitrai, în conformitate cu regulile de procedură ale acestuia şi care primează faţă de prevederile corespunzătoare ale Codului de procedură civilă şi că în realitate s-a făcut concilierea, situaţie constatată şi reţinută ca atare prin hotărârea arbitrală, urmează a fi respinse susţinerile recurentei-pârâte privindprematuritatea acţiunii arbitrale.
3. Este neîntemeiată şi susţinerea privind încălcarea bunelor moravuri şi a ordinii publice şi a dispoziţiilor art. 48 alin. 2 din R.P.AJ1999referitoare la modul de suportare a cheltuielilor arbitrale de către părţile în litigiu întrucât din analiza actelor dosarului rezultă că au fost date în raport cu cât s-a acordat, diferenţa în plus reprezentând onorariu de expert şi avocat, partea căzută în pretenţii neputând să le plătească.
4. Nu se poate considera că în cauză s-a dispus o dublă sancţiune a pârâtei atunci când s-a admis rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. 5214/1995 şi plata de penalităţi, deoarece acestea din urmă au fost efectul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate, existând o clauză în acest sens, pe când rezilierea reprezintă sancţiunea neexecutării culpabile a contractului cu executare succesivă şi desfiinţarea acestuia.
(Secţia comercială, decizia nr. 5542 din 10 decembrie 2004)
- Extras -
Prin sentinţa arbitrală nr. 206 din 30 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a municipiului Bucureşti s-a admis în parte acţiunea completată şi precizată ulterior formulată de reclamanta SC B.O. SA Bucureşti împotriva pârâtei SC P.C. SRL Bucureşti şi în consecinţă s-a declarat reziliat din culpa pârâtei contractul de asociere în participaţiune nr. 5214/1995, pe data prezentei hotărâri.
De asemenea, prin aceeaşi sentinţă, s-a obligat pârâta în cauză să elibereze de îndată spaţiul comercial de 40 mp deţinut în magazinul B.O., situat în Bucureşti, în temeiul contractului de asociere în participaţiune nr. 5214/1995, dispunând evacuarea pârâtei în caz de neconformare.
S-a mai obligat pârâta şi la plata sumei de 503 dolari S.U.A. în lei la cursul de schimb leu/dolar din ziua plăţii plus 17.934.859 lei reprezentând debite restante în executarea contractului menţionat mai sus, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 82.000.000 lei.
Pentru a hotărî în acest mod, tribunalul arbitrai a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1020 -art. 1021 C. civ. referitoare la rezilierea contractului de asociere în participaţiune, deoarece s-a constatat culpa pârâtei în executarea contractului care nu a ţinut în bună ordine evidenţa financiar contabilă a asociaţiei, nu a prezentat bilanţele, a transmis cu întârziere deconturile de venituri şi cheltuieli şi a fracţionat plăţile, întârziind în mod repetat plata sumelor facturate.
S-a mai reţinut că pârâta nu mai deţine spaţiul cu titlu, situaţie în care a fost obligată să îl elibereze de îndată, urmând a fi evacuată în caz de neconformare.
Referitor la despăgubiri, tribunalul arbitrai a reţinut concluziile raportului de expertiză şi a constatat că pârâta datorează suma de 563 dolari
S.U.A. (ca urmare a îndreptării erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei arbitrale) plus suma de 17.934.859 lei cotă de profit, cheltuieli de întreţinere şi penalităţi de întârziere pe perioada 1 iulie 2000-31 mai 2002.
împotriva acestei sentinţe arbitrale, pârâta SC P.C. SRL Bucureşti a formulat acţiune în anulare şi Tribunalul Bucureşti, secţia aVI-a comercială, prin
sentinţa nr. 2364 din 18 februarie 2004, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, având în vedere dispoziţiile art. 365 coroborate cu art. 342
C. pr. civ., în baza art. 158 C. pr. civ. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
S-a reţinut prin această sentinţă, că în raport de data înregistrării acţiunii arbitrale, 5 aprilie 2002, tribunalul era competent să judece în primă instanţă cauzele comerciale, indiferent de valoarea acestora, situaţie în care, în conformitate cu art. 365 C. pr. civ., competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare revine Curţii de Apel Bucureşti.
Prin decizia nr. 561 din 27 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare formulată de SC P.C. SRL Bucureşti pe care a obligat-o la plata sumei de 30.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
în motivarea acestei decizii s-a reţinut că pârâta SC P.C. SRL Bucureşti şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe prevederile art. 364 lit. f) şi i) C. pr. civ., art. 48 alin. (7) din regulamentul privind arbitrajul comercial şi că din analiza actelor dosarului a rezultat că, în pronunţarea sentinţei arbitrale, tribunalul nu a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere din acţiunea principală, considerând că cererea de suspendare a judecăţii nu poate fi asimilată cu o cerere principală sau cu o cerere reconvenţională pentru ca în cauză să fie incidente prevederile art. 364 lit. f) C. pr. civ.
S-a mai reţinut că nu s-au constatat încălcări ale ordinii publice, ale bunelor moravuri sau ale unor dispoziţii imperative ale legii, de genul celor la care se face referire în art. 364 lit. i) C. pr. civ., şi în consecinţă, s-a apreciat că în realitate au fost reiterate apărări formulate la tribunalul arbitrai care vizează fondul litigiului şi care nu pot fi luate în analiză decât dacă se circumscriu motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. pr. civ.
SC P.C. SRL Bucureşti a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând ca temei dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. pr. civ.
Astfel, s-a criticat decizia menţionată pentru modul de interpretare a dispoziţiilor art. 364 lit. f) şi i) C. pr. civ. şi ale art. 48 alin. (7) din RPA/1999, în sensul că nu a avut în vedere faptul că organul arbitrai nu s-a pronunţat asupra cererii de
suspendare a judecăţii formulate în baza art. 244 pct. 2 C. pr. civ. şi a acordat mai mult decât s-a cerut, pe de o parte şi că s-a încălcat ordinea publică şi bunele moravuri şi a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) al RPA/1999 referitoare la modul de suportare a cheltuielilor de arbitrare de către părţile aflate în litigiu.
De asemenea, s-a criticat decizia Curţii de Apel Bucureşti şi pentru faptul că nu a reţinut că în realitate pentru aceeaşi faptă s-au aplicat două sancţiuni, în sensul că a fost obligată şi la plata de penalităţi de întârziere deşi s-a dispus totodată rezilierea contractului şi evacuarea spaţiului respectiv fără a se avea în vedere că în realitate, societatea şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. civ.
S-a mai susţinut că decizia recurată este nelegală şi netemeinică şi sub aspectul că proba cu expertiza contabilă solicitată în cauză era hotărâtoare dezlegării pricinii.
în ce priveşte natura juridică a acţiunii în anulare, s-a susţinut că este o acţiune propriu-zisă şi nu o cale de atac, recursul fiind singura cale de atac astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 366 alin. (2) C. pr. civ.
Cu ocazia soluţionării recursului, reclamanta SC P.C. SRL Bucureşti, prin precizările sale orale şi ulterioare prin concluziile scrise depuse la dosar, a invocat ca motiv de recurs excepţia necompetenţei materiale a tribunalului arbitrai în soluţionarea cauzei al cărei obiect este nepatrimonial, situaţie în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 340 C. pr. civ., iar completarea acţiunii cu pretenţii materiale, făcută abia la 25 iunie 2002, a fost tardivă în raport de prevederile art. 132 şi art. 143 C. pr. civ.
De asemenea, a mai invocat tot ca motiv de recurs şi excepţia prematurităţii acţiunii arbitrale pronunţate, întrucât reclamanta SC B.O. SA Bucureşti nu a făcut dovada concilierii în sensul dispoziţiilor art. 720 C. pr. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în Cartea IV „Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă, părţile pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele fie prin încheierea unei convenţii arbitrale, fie sub forma unei clauze compromisorii cuprinse în contract.
în speţă, în conformitate cu voinţa părţilor exprimată prin clauza compromisorie prevăzută la Capitolul IX din contractul de asociere în participaţiune nr. 5214/1995 şi în baza art. 241 C. pr. civ., în acest litigiu sunt incidente normele derogatorii ale R.O.A.C. de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Regulile de procedură arbitrală emise în conformitate cu Decretul-lege nr. 139/1999 care primează în raport de prevederile corespunzătoare ale Codului de procedură civilă.
Astfel, chiar dacă prin cererea introductivă reclamanta SC B.O. SA Bucureşti, a cerut numai rezilierea contractului în participaţiune cu nr. 5214/ 1995 încheiat cu pârâta SC P.C. SRL Bucureşti, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, prin precizarea ulterioară a acţiunii arbitrale şi completarea acesteia a solicitat obligarea pârâtei şi la plata sumei de 178.901.602 lei reprezentând cotă profit, debite şi cheltuieli de întreţinere restante precum şi penalităţi de întârziere plus evacuarea acesteia din spaţiul deţinut în magazinul B.O. Bucureşti.
în această situaţie, tribunalul arbitrai verificându-şi competenţa de a soluţiona litigiul astfel cum avea obligaţia, date fiind dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Regulile de procedură arbitrală, a constatat că este competent să-l soluţioneze în raport de existenţa unei clauze compromisorii valabile în temeiul art. 969 C. civ., art. 340 şi urm. C. pr. civ. şi al art. 2 şi urm. din R.P.A. - C.A.B. emise în conformitate cu Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România.
Faptul că precizarea şi completarea acţiunii arbitrale cu pretenţii băneşti (plata de daune) s-a făcut ulterior introducerii acesteia, nu poate conduce la concluzia că tribunalul arbitrai, faţă de prevederile art. 340 C. pr. civ., nu era competent să soluţioneze litigiul, în raport de obiectul iniţial, rezilierea unui contract, atâta timp cât din examinarea actelor dosarului rezultă că tribunalul şi-a examinat competenţa iar pârâta în cauză nu a ridicat excepţia cu privire la competenţă, constituirea şi competenţa tribunalului arbitrai astfel cum avea obligaţia potrivit art. 48 din R.P.A.
Faţă de cele arătate, contractul fiind valabil încheiat şi clauza compromisorie conţinută în acesta, iar obiectul litigiului având caracter patrimonial, competenţa de soluţionare a litigiului izvorând din acest contract, revenea tribunalului arbitrai, situaţie
în care susţinerile recurentei că tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără a fi competent, urmează să fie respinsă.
în ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii arbitrale, din analiza actelor dosarului rezultă că reclamanta SC B.O. SA Bucureşti a promovat acţiune arbitrală în conformitate cu voinţa părţilor exprimată prin clauza compromisorie şi în baza art. 241 C. pr. civ., în acest litigiu sunt incidente normele derogatorii de la dreptul comun ale Regulamentului privind organizarea Arbitrajului Comercial de către Camera de Comerţ şi Industrie.
Procedura concilierii directe prevăzută de art. 7201 C. pr. civ., este o procedură prealabilă şi obligatorie proprie litigiilor comerciale de competenţa instanţelor judecătoreşti în timp ce procedura încercării de rezolvare pe cale amiabilă de competenţa tribunalului arbitrai, este facultativă pentru părţi.
în speţă, având în vedere faptul că potrivit art. 341
C. pr. civ., părţile au convenit ca litigiul să fie supus soluţionării tribunalului arbitrai, în conformitate cu regulile de procedură ale acestuia şi care primează faţă de prevederile corespunzătoare ale Codului de procedură civilă şi că în realitate s-a făcut concilierea, situaţie constatată şi reţinută ca atare prin hotărârea arbitrală, urmează a fi respinse susţinerile recurentei-pârâte privind prematuritatea acţiunii arbitrale.
în legătură cu susţinerea reprezentând de altfel o reiterare a motivelor formulate prin acţiunea în anulare că organul arbitrai nu s-a pronunţat asupra cererii de suspendare a judecăţii întemeiate pe art. 244 pct. 2 C. pr. civ., corect a apreciat Curtea de Apel că nu poate fi primită deoarece la p. 5 a sentinţei arbitrale se reţine că pârâta nu a mai stăruit în cererea de suspendare şi că faţă de conţinutul adresei
nr. 120095 din 16 aprilie 2003 a I.G.P. Române, a rămas fără obiect.
De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea privind încălcarea bunelor moravuri şi a ordinii publice şi a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din R.P.A./ 1999 referitoare la modul de suportare a cheltuielilor arbitrale de către părţile în litigiu întrucât din analiza actelor dosarului rezultă că au fost date în raport de cât s-a acordat (p. 20 sentinţa arbitrală), diferenţa în plus reprezentând onorariu de expert şi avocat, partea căzută în pretenţii neputând să le plătească.
Critica referitoare la administrarea probei cu expertiza contabilă hotărâtoare dezlegării pricinii este nefondată, întrucât în cauză, aşa cum rezultă din analiza actelor dosarului, au fost efectuate două expertize şi contraexpertize solicitate de însăşi recurenta, expertize ale căror concluzii au fost analizate de organul arbitrai şi avute în vedere la pronunţarea sentinţei respective.
în sfârşit, nu se poate considera că în cauză s-a dispus o dublă sancţiune a pârâtei atunci când s-a admis rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. 5214/1995 şi plata de penalităţi, deoarece acestea din urmă au fost efectul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate, existând o clauză în acest sens, pe când rezilierea reprezintă sancţiunea neexecutării culpabile a contractului cu executare succesivă şi desfiinţarea acestuia.
De altfel, aceste din urmă susţineri, corect au fost apreciate de curtea de apel ca motive care nu se înscriu în cele prevăzute expres şi limitativ de art. 364
C. pr. civ., conform căruia hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare.
în consecinţă, faţă de cele menţionate mai sus, în temeiul art. 312 C. pr. civ., s-a respins recursul.
| ← Leasing. Autoturism. Achitare avans. Predarea bunului.... | Autorizaţii speciale de transport. Tranşe de plată. Rest de... → |
|---|
