Plată nedatorată. Cerere de restituire. Dobândă legală. Prescrierea dreptului material la acţiune. Pretinsă cauză de întrerupere a prescripţiei
| Comentarii |
|
În speţă, dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut la data efectuării plăţii nedatorate, respectiv la 3 septembrie 1998 şi în consecinţă acţiunea introdusă la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani. împrejurarea că a existat o dispută privind legalitatea plăţii sumei de 500.000.000 lei nu este de natură să modifice data când începe să curgă termenul de prescripţie.
Din cuprinsul deciziei Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a soluţionat litigiul privind legalitatea plăţii rezultă că acea cauză s-a purtat între două persoane fizice, respectiv M.M. şi T.I. şi nu între cele două societăţi comerciale care figurează ca părţi în litigiul de faţă, ceea ce înseamnă că presupusa recunoaştere invocată de recurentă nu aparţine intimatei-pârâte, nefiindde natură să conducă ta întreruperea prescripţiei.
(Secţia comercială, decizia nr. 5544 din 10 decembrie 2004)
- Extras -
Prin acţiunea înregistrată la 5 ianuarie 2004, reclamanta SC M.C. SA Cluj-Napoca a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SRL Cluj Napoca pentru a fi obligată la restituirea sumei de 1.950.000.000 lei cu titlu de sumă nedatorată şi să achite dobânda legală de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie s-a stabilit în mod irevocabil că suma de 500 milioane lei achitată de T.I.M. din contul SC M.C. SAÎn contul societăţii pârâte (pentru M.M.) nu reprezintă o plată valabilă şi, în consecinţă, reclamanta are drept la restituirea ei la valoarea actualizată.
Prin sentinţa civilă nr. 461 din 19 februarie 2004, Tribunalul Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia prescripţiei extinctive formulată de pârâtă şi a respins ca prescrisă acţiunea în restituire formulată de reclamantă, aceasta fiind obligată şi la plata sumei de 18.900.000 lei cheltuieli de judecată.
Hotărârea tribunalului a rămas definitivă în baza deciziei nr. 286 din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Cluj,
Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, cu 8 milioane lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţele au stabilit că dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut în anul 1999, când s-a stabilit irevocabil că beneficiarul plăţii sumei de 500.000.000 lei a fost SC P.M. SA Cluj şi nu persoana fizică.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu există nici o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Cu actul înregistrat la 23 iulie 2004, societatea comercială reclamantă a formulat motive de recurs împotriva deciziei curţii de apel susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit s-a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă la 9 septembrie 1999, deoarece litigiul dintre cele două persoane fizice a fost finalizat doar prin decizia nr. 2154 din 8 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie;
- instanţa de apel a respins în mod nelegal susţinerea sa cu privire la întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin recunoaşterea debitului de către M.M., la interogatoriul luat acestuia la 5 aprilie 2000.
Recursul este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a formulat o acţiune în restituirea sumei de 500.000.000 lei achitată de societatea reclamantă către SC P.M. SRL Cluj-Napoca cu ordinul de plată nr. 728 din 3 septembrie 1998, cu motivarea că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că aceasta reprezintă o plată nedatorată.
Ambele instanţe au reţinut că dreptul material la acţiune al reclamantei este prescris, deoarece s-a născut la data de 3 septembrie 1998 când s-a făcut plata, iar acţiunea înregistrată la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu încălcarea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, neexistând cauze legale de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la aceea că litigiul prin care s-a stabilit legalitatea plăţii făcute a fost soluţionat numai la data de 8 aprilie 2003 când Curtea Supremă de Justiţie a soluţionat recursul şi, ca atare, dreptul reclamantei la acţiune s-a născut la acea dată.
în realitate, aşa cum corect a motivat tribunalul, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”.
în speţă dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut la data efectuării plăţii nedatorate, respectiv la 3 septembrie 1998 şi în consecinţă, acţiunea introdusă la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 3 din actul normativ citat.
împrejurarea că a existat o dispută privind legalitatea plăţii sumei de 500.000.000 lei nu este de
natură să modifice data când începe să curgă termenul de prescripţie, iar primul motiv de recurs va fi respins.
Cea de a doua critică vizează modul în care instanţa de apel a rezolvat problema întreruperii termenului de prescripţie, recurenta susţinând că în litigiul purtat anterior, la un interogatoriu luat lui M.M. (asociat la societatea pârâtă) la 5 aprilie 2000, acesta a recunoscut debitul existent, această recunoaştere determinând întreruperea prescripţiei.
în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, or, în speţă, o asemenea recunoaştere nu a existat.
într-adevăr, din cuprinsul deciziei Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a soluţionat litigiul privind legalitatea plăţii rezultă că acea cauză s-a purtat între două persoane fizice, respectiv M.M. şi T.l. şi nu între cele două societăţi comerciale ce figurează ca părţi în litigiul de faţă, ceea ce înseamnă că presupusa recunoaştere invocată de recurentă nu aparţine intimatei-pârâte, nefiind de natură să conducă la întreruperea prescripţiei.
De altfel, în motivele de apel, societatea comercială reclamantă citează răspunsul lui M.M. la un interogatoriu luat în dosarul nr. 7423/1999 al Tribunalului Cluj, iar din cuprinsul acestui răspuns rezultă că asociatul M.M. nu face decât să confirme încasarea sumei, dar aceasta nu reprezintă o recunoaştere a datoriei în sensul dispoziţiilor legale citate.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei va fi respins conform art. 312 C. pr. civ.
Prin concluziile scrise intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată dar acestea nu au fost dovedite, fiind respinse ca atare.
| ← Contract de ipotecă. Nulitate absolută | Leasing imobiliar. Clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare.... → |
|---|
