Autorizaţii speciale de transport. Tranşe de plată. Rest de plată neachitat. Prescripţia dreptului la acţiune. Somaţie de plată. Conciliere prealabilă. Problema întreruperii prescripţiei
| Comentarii |
|
In speţă, cererea recurentei în cadrul procedurii somaţiei de plată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002, aşa încât această sentinţă nu poate avea efectul stipulat în art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958.
Concilierea prealabilă în litigiile comerciale reglementată de dispoziţiile art. 720"
C.pr.civ. nu are ca efect întreruperea prescripţiei, deoarece, potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 numai cererea de chemare în judecată are un asemenea efect.
(Secţia comercială, decizia nr. 5431 din 9 decembrie2004)
- Extras -
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Braşov a fost admisă acţiunea
D.R.D.P. Braşov, iar pârâta SCC.E. SA Câmpinaa fost obligată la plata sumei de 1.308.532.865 lei conform facturii nr. 0552982 din 30 aprilie 2002, suma cuprinsă în factură reprezentând rest de plată pentru autorizaţiile speciale de transport emise în perioada 1998-2001.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 106 din 22 aprilie 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinta fiind schimbată
în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind prescrisă, admiţându-se excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă în apel.
Instanţa de apel a reţinut că prin contractul nr. 5 din 20 mai 1998 şi actul adiţional nr,. 1 din 21 decembrie 1998 părţile au convenit ca plăţile să fie efectuate în 12 tranşe lunare, în perioada 11 ianuarie 1999 -15 decembrie 1999, aşa încât, pentru fiecare tranşă de plată a curs un termen distinct de prescripţie, prescripţie împlinită în perioada scursă între 22 ianuarie 2002 şi 15 decembrie 2002.
Cum acţiunea reclamantei a fost promovată la 20 decembrie 2002, instanţa a apreciat ca prescris dreptul la acţiune al reclamantei.
S-a reţinut că instanţa de fond greşit a apreciat că prescripţia ar fi fost întreruptă prin recunoaşterea datoriei, recunoaştere făcută prin contractele de compensare nr. 1151 din 23 februarie 1999 şi nr. 5 din 7 ianuarie 1999 sau prin O.P. nr. 1909 din 20 martie 1999 deoarece, în raport de data încheierii lor şi data promovării acţiunii, era împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, pe de-o parte, iar pe de altă parte prin respectivele contracte s-au achitat doar o parte din sumele datorate în temeiul contractului nr. 5 din 20 mai 1998, sume care nu formează obiectul litigiului de faţă, recunoaşterea fiind numai parţială şi nu totală a pretenţiilor, caz în care efectul întreruptiv al prescripţiei reglementat în art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nu operează.
De asemenea, s-a reţinut că, sentinţa civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova nu are efect întreruptiv al prescripţiei în condiţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece pretenţiile reclamantei au fost respinse prin respectiva sentinţă, ca de altfel nici factura emisă la 24 septembrie 2001 cu nr. 0514811, deoarece nu a fost acceptată de pârâtă şi nici adresa de conciliere nr. 62/345 din 6 februarie 2002, deoarece nu s-a întocmit un înscris cu punctul de vedere al pârâtei privind acceptarea pretenţiilor.
Nemulţumită de această decizie reclamanta a declarat recurs solicitând casarea ei pentru netemeinicie şi nelegalitate.
în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta apreciază că decizia din apel este dată cu aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 C. pr. civ., atunci când s-a reţinut că sentinţa nr. 70 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova nu a avut efect întreruptiv al prescripţiei în condiţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pretenţiile reclamantei fiind respinse, ca inadmisibile, pe calea somaţiei de plată, deoarece procedura somaţiei de plată, conform art. 1 din
O.U.G. nr. 5/2001, vizează realizarea unor creanţe certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract, condiţii îndeplinite în dosarul nr. 11043/2001 al Tribunalului Prahova, dosar în care s-a pronunţat sus-amintita sentinţă.
Respingerea somaţiei de plată nu privează creditorul de dreptul de a introduce o acţiune potrivit dreptului comun, după cum prevăd dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 5/2001.
De asemenea, instanţa de apel a motivat contradictoriu decizia, reţinând pe de-o parte că prin contractele de compensare s-au achitat o parte din pretenţiile rezultate din contractul nr. 5/1998, iar pe de altă parte că aceste pretenţii nu fac obiectul litigiului.
în final, recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că adresa de conciliere nr. 62/345 din 6 februarie 2002 nu întrerupe prescripţia, deoarece nu cuprinde punctul de vedere al pârâtei, deoarece dispoziţiile art. 720 din 1 C. pr. civ., nu prevede o asemenea condiţie.
Prin notele scrise depuse la dosar intimata a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Critica recurentei referitoare la întreruperea prescripţiei prin sentinţa civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova este nefondată, deoarece prin respectiva sentinţă a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentă în procedura somaţiei de plată.
Chiar dacă potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă introducerea unei cereri de chemare în judecată întrerupe prescripţia, legiuitorul a reglementat, în ultimul alineat al aceluiaşi text excepţia, stipulând în mod expres că prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau perimată.
în speţă, cererea recurentei formulată în cadrul procedurii somaţiei de plată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002, aşa încât această sentinţă nu poate avea efectul stipulat în art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Susţinerea recurentei că într-o asemenea situaţie are deschisă calea unei acţiuni de drept comun, conferită de dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 5/2001, este irelevantă sub aspectul excepţiei analizate, interesând numai aspectul formulării acţiunii înlăuntrul termenului legal de prescripţie, termen depăşit în acţiunea de faţă.
Chiar dacă motivarea deciziei din apel este contradictorie sub aspectul obiectului litigiului de faţă, motivare ce urmează a fi amendată, în sensul că obiectul litigiului îl formează plăţi datorate în temeiul contractului nr. 5/1998 şi actului adiţional nr. 1/1998, ea este coerentă sub aspectul cursului
prescripţiei şi împlinirii ei în raport de recunoaşterea făcută de pârâtă prin contractele de compensare nr. 151 din 23 februarie 1999 şi nr. 5 din 7 ianuarie 1999 şi data promovării acţiunii, 20 decembrie 2002, aspect necriticat de recurentă.
Neîntemeiată este şi critica privind efectul întreruptiv al prescripţiei al adresei de conciliere nr. 62/345 din 6 februarie 2002, deoarece instanţa a analizat această adresă prin prisma dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reţinând că ea nu poate face dovada recunoaşterii pretenţiilor reclamantei şi deci a întreruperii prescripţiei, neîntocmindu-se urmare acestei adrese vreun înscris cu punctul de vedere al pârâtei, în sensul acceptării pretenţiilor şi nicidecum în sensul
dat de recurentă, precum că s-ar fi adăugat la lege, dispoziţiile art. 7201 C. pr. civ., necondiţionând procedura concilierii de acceptarea din partea pârâtei.
De altfel, concilierea prealabilă în litigiile comerciale reglementată de dispoziţiile art. 7201 C. pr. civ., nu are ca efect întreruperea prescripţiei, deoarece, potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/ 1958 numai cererea de chemare în judecată are un asemenea efect.
în consecinţă, curtea a apreciat criticile recurentei ca nefondate, motiv pentru care recursul a fost respins, decizia din apel fiind temeinică şi legală.
| ← Contract de asociere în participaţiune. Cerere de reziliere.... | ICCJ. Decizia nr. 5051/2004. Comercial → |
|---|
