ICCJ. Decizia nr. 1425/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1425/2004
Dosar nr. 7124/2001
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 5877 din 6 octombrie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi majorată ulterior de reclamanta, SC. G.N. SA Bucureşti, împotriva pârâtei, SC. P.D.S. SRL Bucureşti, şi ca urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma totală de 220.612.116 lei, din care 120.438.426 lei chirie restantă pentru perioada februarie-mai 2000, şi 90.173 lei penalităţi de întârziere în plată.
S-a respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata contravalorii utilităţilor şi a penalităţilor de întârziere aferente acestor pretenţii.
De asemenea, prin încheierea din 12 ianuarie 2001, s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantă, având ca obiect schimbarea denumirii pârâtei din SC. P.S. SRL în SC. P.D.S. SRL.
Reclamanta, SC. G.N. SA Bucureşti, a declarat apel, atât împotriva sentinţei nr. 5877 din 6 octombrie 2000, cât şi în contra încheierii din 12 ianuarie 2001.
Prin Decizia nr. 776 din 18 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta, SC. C.C. SA Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 5877 din 6 octombrie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, cu motivarea că bine prima instanţă a respins capetele de cerere, privind obligarea pârâtei la plata utilităţilor în sumă de 20.214.933 lei pentru lunile aprilie 1999 şi perioada februarie-mai 2000, precum şi pentru penalităţile aferente acestor pretenţii în sumă de 17.446.336 lei, întrucât apelanta nu a probat cu acte opozabile temeinicia pretenţiilor sale cu privire la sumele menţionate.
Prin aceeaşi decizie s-a admis apelul aceleiaşi reclamante, împotriva încheierii din 12 ianuarie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, care a fost schimbată, în sensul că în sentinţa nr. 5877 din 6 octombrie 2000, se va trece denumirea corectă a pârâtei, adică SC. P.D.S. SRL, în loc de SC. P.S. SRL (al cărui apel a fost anulat ca netimbrat).
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC. G.N. SA Bucureşti, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine, în esenţă, că în mod greşit şi contrar probelor de la dosar, instanţele au respins ca nedovedit capătul de cerere privind obligarea pârâtei şi la plata contravalorii utilităţilor şi respectiv a penalităţilor de întârziere în plată aferente, deoarece reţinerile instanţelor, în sensul că facturile emise şi aflate la dosar nu au fost acceptate la plată în condiţiile art. 46 din C. com., şi ca atare nu ar constitui dovezi în sensul temeiniciei acestor pretenţii, deşi corecte în principiu, totuşi, pe fond sunt discutabile, din moment ce prin actul adiţional nr. 7473 din 11 octombrie 1999, la contractul de închiriere nr. 4998 din 10 decembrie 1998, pârâta s-a obligat să ridice personal facturile şi faţă de neîndeplinirea acestei obligaţii, facturile privind contravaloarea utilităţilor au fost comunicate prin poştă acesteia.
Or, faţă de această situaţie, unită şi cu împrejurarea că la facturile comunicate au fost anexate şi documentele justificative emise de furnizorii de utilităţi (energie electrică), şi ţinând seama că pârâta a şi procedat la achitarea parţială a facturii nr. 681574din 30 iunie 2001, nu se mai poate considera, aşa cum au apreciat greşit instanţele, că pretenţiile referitoare la plata contravalorii utilităţilor precum şi a penalităţilor de întârziere aferente nu ar fi fost dovedite.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, adică obligarea pârâtei inclusiv la plata sumei de 37.661.269 lei, din care 20.214.933 lei, reprezentând contravaloare utilităţi pentru luna aprilie 1999 şi perioada februarie-mai 2000, şi 17.446.336 lei penalităţi aferente acestui capăt de cerere.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Faptul că prin actul adiţional nr. 7473 din 11 octombrie 1999, partea finală, părţile au convenit ca facturile să fie ridicate de pârâtă şi faţă de neîndeplinirea acestei obligaţii, reclamanta a comunicat facturile prin poştă, nu poate înlătura reţinerile iniţiale ale instanţelor, întemeiate pe dispoziţiile art. 46 din C. com., în sensul că numai facturile acceptate pot face dovada obligaţiilor comerciale.
Ca atare, cum nici în recurs reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi acceptat la plată facturile aferente utilităţilor, înseamnă implicit că obligaţiile de plată ale acesteia nu au fost probate în sensul dispoziţiilor art. 46 din C. com., rămânând fără relevanţă, plecând de la aceste prevederi legale şi faptul că parţial factura nr. 8753456 din 14 septembrie 1999, a fost achitată la plată şi a fost menţinut refuzul de plată numai pentru suma de 439.106 lei, deoarece această împrejurare nu poate conduce la încălcarea principiului expus, fundamentat pe dispoziţiile legale precitate (art. 46 din C. com.).
Pe de altă parte, din actele noi depuse în recurs, prin care reclamanta tinde să dovedească temeinicia pretenţiilor sale, cu privire la suma de 20.214.933 lei, reprezentând contravaloarea utilităţilor, se constată că acestea nu pot fi reţinute ca dovezi în acest sens, în contextul în care din conţinutul acestora nu rezultă că sumele achitate furnizorilor de utilităţi (R.A.D.E.T.- R.E.N.E.L.), şi pretinse printr-un capăt de cerere distinct au fost plătite pentru spaţiul închiriat pârâtei, şi deci că obligaţia de a deconta cheltuielile în litigiu revenea acesteia din urmă.
Pe cale de consecinţă, bine instanţele au respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 20.214.933 lei, reprezentând contravaloarea utilităţilor, precum şi capătul accesoriu privind obligarea aceleiaşi pârâte la plata sumei de 17.446.336 lei, solicitată cu titlu de penalităţi pentru neachitarea la termen a sumei menţionate anterior.
Aşa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta, SC. G.N. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 776 din 18 mai 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1251/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1387/2004. Comercial → |
|---|
