ICCJ. Decizia nr. 1430/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1430/2004
Dosar nr. 2225/2002
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 28/Com din 28 iunie 2002, a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, în contradictoriu cu pârâta, SC S.F. SA Bucureşti, şi ca urmare pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.552.137.200 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, conform raportului de expertiză întocmit de expertul B.C., varianta a V a.
S-au respins ca nefondate celelalte pretenţii.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 62.265.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din taxă de timbru proporţională cu pretenţiile admise şi onorariu de expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, perioada legală de calcul a penalităţilor este cuprinsă între 31 martie 2000-31 decembrie 2000 (data expirării contractului), iar în ceea ce priveşte restanţa de vagoane, care nu a fost livrată de pârâtă pentru dezmembrare, s-a apreciat în baza expertizei efectuată în cauză, că aceasta se cifrează la 4461 vagoane, şi că greutatea medie a unui vagon este de 15.500 kg/vagon, astfel că în funcţie de cele reţinute, s-a considerat ca varianta V-a din raportul de expertiză, potrivit căreia pârâta datorează reclamantei cu titlu de penalităţi de întârziere numai suma de 4.552.137.200 lei, este cea mai rezonabilă, în raport cu celelalte 4 variante, şi asigură totodată o răspundere corespunzătoare a pârâtei faţă de neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de prestări nr. C.38/55t din 1 ianuarie 2000.
Împotriva susmenţionatei sentinţe au declarat recurs, atât reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, cât şi pârâta, S.F. SA Bucureşti.
În recursul său, reclamanta susţine în esenţă că, în mod greşit, instanţa fondului şi-a însuşit la pronunţarea soluţiei varianta a V a din raportul de expertiză, potrivit căreia pârâta ar datora penalităţi de întârziere numai în cuantum de 4.552.137.200 lei (calculate pe perioada 31 martie-31 decembrie 2000), în loc să aibă în vedere varianta a III a din acelaşi raport de expertiză, prin care s-a concluzionat că penalităţile de întârziere datorate de pârâtă se cifrează la suma de 10.240.012.540 lei (calculate pe perioada 31 martie 2000-15 mai 2001).
În susţinerea acestui punct de vedere, reclamanta arată că părţile au stabilit valabilitatea contractului până la 31 decembrie 2000, însă, prin două adrese succesive, pârâta a solicitat (în baza art. 29 din contract) prelungirea acestuia până la 15 mai 2001, fără a preciza, în aceste adrese, că solicită numai prelungirea perioadei de execuţie a contractului iniţial (valabil până la 31 decembrie 2000), ceea ce duce la concluzia că în realitate aceasta s-a obligat să livreze câte 500 vagoane lunar, conform contractului, şi pe perioada 31 decembrie 2000-15 mai 2001, situaţie în care, evident că raporturile contractuale au fost prelungite tacit atât în timp cât şi cantitativ, şi ca urmare răspunderea pârâtei trebuia angajată în raport de totalul restanţelor înregistrate pe perioada 31 martie 200-15 mai 2001, şi nu limitată numai până la 31 decembrie 2000, aşa cum s-a apreciat eronat prin sentinţa atacată.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei şi pe fond obligarea pârâtei la plata sumei de 10.240.012.540 lei, reprezentând penalităţi de întârziere conform variantei a III a din raportul de expertiză.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de dosar, cu privire specială la contractul de prestări nr. C 38/73/NV/1 februarie 2000, încheiat între pârâta, SC S.F. SA Bucureşti, în calitate de beneficiar şi reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, în calitate de executant, rezultă că aceasta din urmă avea obligaţia de a dezmembra şi tăia 6000 de vagoane (pe două sau patru osii din toate tipurile) aprobate pentru casare, respectiv 500 vagoane lunar.
Contractul a fost încheiat pe perioada 1 februarie 2000-31 decembrie 2000, iar prin adresele nr. 7S/55t din 26 ianuarie 2001 şi nr. 126/SV din 11 aprilie 2001, pârâta, SC S.F. SA Bucureşti, a solicitat iniţial prelungirea valabilităţii contractului până la 15 februarie 2001, iar ulterior până la 15 martie 2001.
Cum pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantei, lunar, spre dezmembrare 500 vagoane, reclamanta a solicitat prin acţiune obligarea acesteia, conform clauzei penale înscrisă la art. 21 din contract, la plata unor penalităţi de întârziere în sumă de 12.449.549.904 lei.
Prin sentinţa atacată, instanţa de fond şi-a însuşit varianta a V a din raportul de expertiză efectuată în cauză, ca fiind cea mai rezonabilă în raport cu celelalte patru variante, şi în consecinţă a obligat pârâta la penalităţi de întârziere în sumă de 4.552.137.200 lei.
Criticile reclamantei, în sensul că, în mod greşit instanţa de fond nu şi-a însuşit la soluţionarea pricinii varianta a III a din expertiză, potrivit căreia pentru restanţele înregistrate pârâta datora cu titlu de penalităţi de întârziere suma de 10.240.012.540 lei, şi nu numai suma de 4.552.137.200 lei, conform variantei a V a din aceeaşi lucrare, nu pot fi primite, întrucât, aşa cum bine a constatat expertul şi a reţinut instanţa, contractul de prestări a fost valabil şi deci şi-a produs efectele, potrivit convenţiei părţilor numai pe perioada 31 martie 2000-31 decembrie 2000.
Este adevărat că, prin art. 29 din contract, părţile au prevăzut posibilitatea prelungirii şi suplimentării cantitative a cantităţilor de marfă din contract, şi că pârâta a solicitat, prin două adrese succesive, prelungirea valabilităţii contractului iniţial până la 15 februarie 2001, iar apoi până la 15 martie 2001, dar, în contextul în care părţile nu au procedat de comun acord la încheierea unui act adiţional, în care să prevadă expres prelungirea duratei valabilităţii contractului pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001, se constată că bine a apreciat instanţa fondului, că, în realitate, prin cele două adrese, pârâta a solicitat continuarea livrării restanţelor înregistrate faţă de obligaţiile asumate prin contractul (iniţial), a cărei valabilitate a expirat la 31 decembrie 2000, şi nu o suplimentare cantitativă de marfă pe perioada solicitată, cu consecinţa prelungirii corespunzătoare a contractului pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001.
Ca urmare a celor arătate mai sus, şi cum, în cazul existenţei unui dubiu, acesta se interpretează în favoarea debitorului, rezultă că nu se poate considera că pârâta ar fi înregistrat vreo restanţă în livrare în perioada 1 ianuarie-15 mai 2001 (când nu a existat contract), şi drept urmare, că nu datorează nici penalităţi de întârziere pe aceeaşi perioadă, astfel că, în mod întemeiat, instanţa de fond şi-a însuşit varianta a V a din expertiză, prin care au fost calculate penalităţile de întârziere pe intervalul 31 martie-31 decembrie 2000, la suma de 4.552.137.200 lei, şi a exclus varianta a III a de calcul (susţinută de reclamantă dar fără nici un temei, aşa cum s-a arătat mai sus), potrivit căreia, pârâta ar datora cu titlu de penalităţi de întârziere suma de 10.240.012.540 lei, pe intervalul 31 martie 2000-15 mai 2001, adică inclusiv pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001, pe care nu a existat raporturi contractuale între părţi şi pe cale de consecinţă nu se poate vorbi de angajarea răspunderii pârâtei pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale inexistente.
Aşa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de pârâta, SC S.F. SA Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se constată că aceasta critică sentinţa, susţinând că în mod greşit a fost obligată de instanţa fondului la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 4.552.137.200 lei, în contextul în care obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de prestări nr. C 38/7S/NV din 1 februarie 2000, se rezumau la aducerea la sediul executantului (reclamantei) materialul rulant aprobat pentru casare şi să recepţioneze materialele rezultate din dezmembrare, fără a-şi asuma şi obligaţia de a livra lunar o anumită cantitate de vagoane (exprimată în kg), astfel că stabilirea unor penalităţi, care au ca bază de calcul masa (exprimată în kg), nu au temei legal.
Mai susţine pârâta că, de altfel, art. 21 din contract, privind răspunderea părţilor (în temeiul căruia a fost obligată la penalităţi de întârziere), are în vedere neplata facturilor de către pârâtă în calitate de beneficiar al prestaţiilor şi nu obligarea aceleiaşi părţi, la penalităţi de întârziere în livrare.
În sfârşit, se mai susţine că, deşi notificată, reclamanta a refuzat să-i plătească cu titlu de daune suma de 1.324.754.317 lei rezultate din sechestrarea a 22 vagoane casate, din care ar fi rezultat 1.000 tone materiale refolosibile, ceea ce demonstrează că nici aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, aceasta în afara faptului că, în perioada august-septembrie, utilajele destinate dezmembrării vagoanelor, respectiv foarfeca hidraulică, au fost defecte, şi ca urmare chiar dacă ar fi livrat cantitatea de marfă contractată, aceasta nu putea fi prelucrată, ceea ce demonstrează alături şi de faptul că, procesele verbale de recepţie au fost încheiate la intervale mai mari de 30 zile de la data predării vagoanelor, că, în realitate, culpa neexecutării contractului revine, reclamantei, care nu avea capacitatea tehnică de efectuare a operaţiunilor de dezmembrare şi tăiere-şarje pentru 500 de vagoane lunar.
În consecinţă se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Contrar celor susţinute în recurs de către pârâtă, (în sensul că obligaţiile sale asumate prin contract ar consta numai în aducerea la sediul executantului a materialului rulant aprobat la casare (vagoane de diferite tipuri şi greutăţi), şi să recepţioneze materialele rezultate din dezmembrare), se constată că prin art. 2 din contract, aceasta s-a obligat să pună la dispoziţia executantului, iar acesta să efectueze lucrările de dezmembrare şi tăiere şarje pentru 6000 vagoane (adică 500 vagoane lunar, conform art. 11 din contract), cu alte cuvinte s-a obligat, în concret, să livreze reclamantei, lunar, o anumită cantitate de material rulant aprobat la casare, cunoscând că, greutatea medie a unui vagon (exprimată în kg) este de 15.500 kg., care a fost avută în vedere şi de expert la stabilirea rezultatelor atât în varianta a III a cât şi în varianta a V a la raportul de expertiză, astfel că, în acest context, fără nici o justificare, pârâta susţine că nu ar datora penalităţi, deoarece prin contract nu s-ar fi angajat să pună la dispoziţia executantului o anumită cantitate de vagoane exprimată în kg., şi deci că în această situaţie, neexistând restanţe nu putea fi angajată nici răspunderea sa cu plata de penalităţi.
De asemenea, tot neîntemeiat, pârâta susţine că, prin art. 21 din contract, s-a prevăzut sancţionarea cu plata penalităţilor numai pentru neplata facturilor de către beneficiarul SC S.F. SA (pârâta), deoarece, din conţinutul clauzei penale înscrisă de părţi la articolul menţionat, rezultă că prin aceasta s-a urmărit sancţionarea cu penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi a părţii aflate în culpă, în legătură cu neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract, care la art. 2 prevede că obiectul acestuia constituie efectuarea de către executant (reclamanta) a lucrărilor de dezmembrare şi tăiere a 6000 vagoane aprobate pentru casare proprietatea beneficiarului (a pârâtei), ceea ce altfel spus, înseamnă că, pentru ca reclamanta să efectueze lucrările la care s-a făcut referire mai sus, pârâta, în calitate de beneficiar, trebuia mai întâi să pună la dispoziţia reclamantei în calitate de executant cele 6000 de vagoane (adică câte 500 vagoane lunar).
Or, toate probele de la dosar, inclusiv expertiza, confirmă că pârâta a livrat numeric o cantitate mai mică de vagoane decât cea contractată de 500 vagoane lunar, şi ca atare, bine instanţa de fond a acceptat doar parţial susţinerile acesteia din apărare, în sensul că pe perioada 1 ianuarie-15 mai 2001, nu a existat un contract valabil încheiat de părţi, şi ca urmare, nu se poate pretinde, că pe acest interval pârâta ar fi înregistrat restanţe în livrare de natură a atrage incidenţa clauzei penale, astfel că penalităţile datorate sunt numai în cuantumul prevăzut în varianta a V a raportului de expertiză, calculate pe perioada 31 martie-31decembrie 2000.
Susţinerile recurentei, în sensul că şi reclamanta i-ar datora la rândul ei, ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin contractul în discuţie, cu titlu de daune suma de 1.324.754.317 lei, nu pot fi reţinute, atâta timp cât acestea nu au făcut obiectul unei cereri reconvenţionale, cum de asemenea nu pot fi primite nici cele referitoare la lipsa de capacitate de prelucrare a reclamantei a materialului livrat, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat, în fiecare lună pârâta a livrat sub 500 de vagoane (şi nu în plus), care reprezenta obligaţia sa contractuală.
Ca atare, invocarea excepţiei de neexecutare, cu consecinţa exonerării pârâtei de plata penalităţilor, acordate prin sentinţă, este în afara probelor de la dosar, şi ca urmare, nu poate fi reţinută în apărarea acesteia.
Aşa fiind şi recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, şi de pârâta, SC. S.F. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 28 din 28 iunie 2002, a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1235/2004. Comercial → |
|---|
