ICCJ. Decizia nr. 4857/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea precizată, F.R.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC A. SA, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plății, precum și la plata dobânzilor în cuantum de 410.491.305 lei și taxei pe valoarea adăugată aferentă debitului principal.
în motivare, reclamanta a arătat că temeiul pretențiilor sale îl constituie contractul încheiat cu pârâta la data de 9 iunie 2000, astfel cum a fost modificat la 17 august 2000.
Totodată, aceasta a susținut că și-a îndeplinit obligațiile contractuale și că pârâta, în mod nejustificat a refuzat să-și îndeplinească obligația de plată a sumei pretinsă prin acțiune.
Prin întâmpinare și prin precizările făcute ulterior, SC A. SA a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, susținând că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și, totodată, că în cauză nu poate fi aplicată modificarea convenției din 17 august 2000, întrucât aceasta nu a fost acceptată și semnată de reprezentantul său.
Pe de altă parte, s-a invocat excepția prematurității acțiunii, susținându-se că nu a fost îndeplinită procedura concilierii directe și în privința convenției din 17 august 2000.
Prin încheierea din 20 iunie 2002, Tribunalul București, secția comercială, a respins, ca nefondată, excepția anterior invocată.
Prin sentința nr. 13623 din 8 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească reclamantei sumele de 30.000 dolari S.U.A., contravaloare servicii, în echivalent lei la cursul oficial de schimb din data plății, 190.568.100 lei reprezentând TVA aferent și 410.491.305 lei, dobândă calculată la 1 iunie 2002.
Prin decizia nr. 1139 din 24 iunie 2003, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis recursul declarat de SC A. SA și a modificat, în tot, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.
în considerente, s-a reținut că probele au făcut dovada executării obligațiilor asumate de intimată, astfel că aceasta nu era îndreptățită să primească suma pretinsă prin acțiune.
Pe de altă parte, instanța a arătat că nu s-a putut avea în vedere factura nr. 7622245/2001, exprimată în monedă națională, întrucât ar fi însemnat să acorde altceva decât s-a cerut, respectiv o sumă care nu era în valută, astfel cum solicitase reclamanta prin acțiune.
împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al României solicitând în temeiul art. 314 C. proc. civ., admiterea lui, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, admiterea în parte a acțiunii, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 10.000 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plății, precum și a dobânzii și TVA-ului aferente acesteia.
în motivarea recursului în anulare se arată că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că totodată acestea sunt și vădit netemeinicie.
Din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că reclamanta a făcut dovada pentru o parte din pretențiile sale, fiind îndreptățită să primească suma de 10.000 dolari S.U.A., echivalent în lei, precum și dobândă și TVA-ul aferent acestui debit. Din probele administrate, inclusiv din factura nr. 7622245 emisă la 28 februarie 2001, rezultă că reclamanta și-a îndeplinit parțial obligațiile contractuale stabilite prin contractul încheiat la 9 iunie 2000 între părți.
Examinând recursul în anulare prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că acesta este fondat și că hotărârile atacate sunt esențial nelegale și vădit netemeinice.
Astfel, instanța de recurs, în mod greșit, admițând recursul pârâtei SC A. SA București, a modificat sentința atacată și, pe fond, a respins în întregime acțiunea reclamantei, întrucât din probele administrate rezultă cu evidență că reclamanta și-a îndeplinit o parte din obligațiile sale contractuale și că deci pretențiile sale sunt întemeiate în parte.
Astfel, prin adresa nr. 287 din 11 iulie 2000, pârâta i-a comunicat reclamantei că finalizarea contractului nu mai putea fi efectuată în condițiile stabilite inițial întrucât reclamanta nu și-a respectat obligațiile și de aceea reclamanta și-a exprimat consimțământul pentru scăderea prețului la 30.000 dolari S.U.A., semnând contractul din 17 august 2000. Este adevărat că pârâta nu a semnat acest contract prin reprezentanții săi legali (ci numai printr-o persoană care nu o putea angaja legal) dar, din celelalte probe rezultă că reclamanta și-a îndeplinit parțial obligațiile contractuale, estimate la 10.000 dolari S.U.A., sumă pentru care a emis factura nr. 7622245 din 28 februarie 2001. Prin această factură se solicita plata sumei de 270.210.000 lei, fără TVA, reprezentând echivalentul a 10.000 dolari S.U.A., iar factura în cauză a fost acceptată la plată de către pârâtă și totodată, menționată în contabilitatea acesteia.
în conformitate cu art. 46 C. com., facturile acceptate constituie mijloace de probă specifice prin care se face dovada atât a existenței actului juridic, cât și a executării operațiunii care constituie obiectul ei. Factura acceptată la plată, fie și neachitată, constituie, în cauză, o manifestare de voință a părților de a modifica condițiile de plată convenite prin contractele anterioare, prin forma simplificată a convenției relevată de art. 46 C. com. în această situație este evident că pârâta a fost de acord cu îndeplinirea parțială a obligațiilor contractuale de către reclamantă și cu plata către aceasta a sumei de 10.000 dolari S.U.A., în echivalent lei, la data emiterii facturii.
Faptul că suma acceptată la plată a fost exprimată în lei și nu în valută, nu putea împiedica instanța să oblige pârâta la plata acesteia către reclamantă întrucât acest fapt nu conducea la schimbarea obiectului acțiunii. Astfel, indiferent de moneda menționată în înscrisurile cauzei, obiectul cererii de chemare în judecată rămâne același, respectiv pretenții bănești, dar, mai mult, prin acțiune, reclamanta a solicitat să i se plătească echivalentul în lei a sumei stabilită în valută prin convenția părților. La aceasta se adaugă împrejurarea că prin respectiva factură nu se putea pretinde plata în valută întrucât s-ar fi încălcat prevederile art. 18 din Regulamentul nr. 3/1997 al B.N.R. privind efectuarea operațiunilor valutare, prin care s-a stabilit că "pe teritoriul României încasările și plățile între rezidenți se realizează în moneda națională (leu)".
Fiind stabilită obligația pârâtei de a achita reclamantei echivalentul în lei a sumei de 10.000 dolari S.U.A., în temeiul art. 3 alin. (1) din contract, în mod firesc, pârâta este obligată și la plata TVA-ului aferent.
Totodată, în baza dispozițiilor art. 43 C. com., reclamantei i se cuvine și dobânda aferentă sumei datorate de pârâtă, calculată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 9/2000, cu începere de la 1 martie 2001, respectiv din ziua următoarei celei în care s-a emis factura nr. 7622245. Nu i se poate acorda reclamantei dobânda în cuantumul ce rezultă din tabelul aflat la filele din dosarul de fond și nici din tabelul depus după dezbateri, deoarece calculul a fost făcut la suma de 30.000 dolari S.U.A. și nu la suma de 10.000 dolari S.U.A.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 314 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul în anulare, a anulat în parte decizia atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5070/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4856/2004. Comercial → |
|---|
