ICCJ. Decizia nr. 5070/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La 11 iunie 2003, reclamanta SC A.D.O. SA cu sediul în Sibiu, județul Sibiu, a sesizat Tribunalul Sibiu cu acțiune prin care solicită să se dispună rezilierea contractului de leasing mobiliar și imobiliar cu nr. 906/2000 încheiat de către ea în calitate de finanțator și pârâta SC A. SRL cu sediul în Sibiu, în calitate de utilizator, din culpa exclusivă a pârâtei, obligarea pârâtei să restituie toate bunurile ce i-au fost încredințate spre utilizare, conform procesului-verbal încheiat cu ocazia predării-primirii acestora și restabilirea situației anterioare, obligarea pârâtei la plata sumei de 677.147.691 lei reprezentând rate scadente și neachitate însumând 534.334.904 lei și redevență însumând 142.812.787 lei, obligarea pârâtei la 3.660.521.351 lei reprezentând contravaloarea utilităților facturate acesteia, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
La 12 ianuarie 2004, reclamanta depune o precizare a capetelor 1 și 2 din acțiune, concomitent cu o renunțare la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii utilităților în sumă de 3.660.521.351 lei.
Cu privire la primul capăt de cerere se arată că se solicită rezilierea contractelor de leasing mobiliar (pag. 6 dosar fond) și imobiliar (pag. 10 dosar fond), ambele înregistrate la nr. 906 din 9 august 2000, care au fost modificate prin actele adiționale nr. 1 înregistrate la nr. 955 din 23 august 2000 și prin contractele de cesiune din 1 martie 2001 și 9 iulie 2001 (pag. 9, 13, 26 și 27 dosar fond).
în ce privește cel de al doilea capăt de cerere, arată că înțelege să solicite restituirea bunurilor mobile în materialitatea lor și restituirea posesiei reclamantei asupra bunurilor imobile, prin evacuarea pârâtei din clădirile ce fac obiectul contractului de leasing imobiliar, prin aceasta realizându-se repunerea în situația anterioară.
La termenul de 13 octombrie 2003, pârâta a depus o cerere reconvențională prin care solicită obligarea reclamantei să-i predea, la terminarea contractului de leasing imobiliar și după plata integrală a prețului, actul apt de intabulare, contractul de vânzare-cumpărare a imobilului compus din construcțiile fermei nr. 1 și 4, cu anexele contractate și terenul aferent, aflat în Sibiu (nr. 36.693 top 4484/1 CF Sibiu), iar în caz de refuz, sentința să țină loc de contract în vederea înscrierii în cartea funciară, constatarea calității sale de proprietară asupra tuturor bunurilor mobile care au făcut obiectul contractului de leasing mobiliar, cu titlu de cumpărare și ca efect al achitării anticipate a prețului prevăzut în contract, obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000.000 lei reprezentând suma încasată de la beneficiarii cărora pârâta-reclamantă reconvențional, le-a livrat apă potabilă și menajeră din stația deținută pe baza contractului de leasing imobiliar, obligarea reclamantei să predea toate actele și registrele contabile preluate și deținute abuziv, fără titlu, de către aceasta, precum și obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată.
La 17 noiembrie 2003, instanța a dispus disjungerea capetelor de cerere din reconvențională, referitoare la sumele încasate de la beneficiarii livrărilor de apă potabilă și menajeră și la predarea actelor și registrelor deținute abuziv de reclamantă, constatându-se că ele nu au strânsă legătură cu obiectul litigiului, urmând a fi soluționate separat.
Secția comercială și de contencios administrativ, a Tribunalului Sibiu, prin sentința civilă nr. 393/ C pronunțată la 6 februarie 2004, a admis acțiunea principală, a dispus rezilierea contractului de leasing imobiliar nr. 906 din 29 iulie 2000, modificat prin actul adițional nr. 1 din 1 martie 2001 și prin contractul de cesiune din 1 martie 2001 și a contractului de leasing mobiliar nr. 906/2000 modificat prin actul adițional nr. 955 din 23 august 2000 și contractul de cesiune din 9 iulie 2001, din vina exclusivă a pârâtei utilizator, pe care o obligă să restituie bunurile care au făcut obiectul contractelor de leasing, identificate în procesul verbal de predare-primire din 1 martie 2001 încheiat între părți și să plătească suma de 677.147.691 lei, din care 534.334.904 lei reprezintă rate neachitate, iar 142.812.787 lei redevență și suma de 34.390.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere din acțiunea principală, referitor la contravaloarea utilităților și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că plățile efectuate de pârâtă în contul contractului au fost făcute după expirarea termenelor stipulate și numai după introducerea acțiunii de reclamantă, că pârâta nu și-a respectat obligația de a suporta cheltuielile de întreținere, utilitățile prevăzute de contract, situație în care creditorul, făcând aplicațiunea art. 113 C. civ., a imputat plățile asupra contravalorii acestora, că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, ceea ce justifică rezilierea contractelor, cu consecința obligării la plata ratelor restante și a redevenței.
Cererea reconvențională a fost respinsă ca urmare a rezilierii contractelor de leasing din culpa sa.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței de mai sus, a fost admis prin decizia civilă nr. 115/ A pronunțată de secția comercială și de contencios administrativa Curții de Apel Alba Iulia, la 8 aprilie 2004.
Ca urmare, sentința a fost schimbată în parte, respingându-se acțiunea principală și compensându-se cheltuielile de judecată efectuate la prima instanță.
Hotărârea primei instanțe a fost păstrată în ce privește renunțarea la capătul de cerere din acțiunea principală referitor la plata contravalorii utilităților și respingerea cererii reconvenționale.
Reclamanta din acțiunea principală a fost obligată la plata sumei de 21.313.976 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente cu ocazia judecării apelului.
în motivarea deciziei, instanța de apel a reținut faptul că s-a făcut o greșită aplicațiune a art. 111 - art. 113 C. civ., referitoare la imputația plăților, pârâta specificând expres și notificând reclamanta, posibilitate ce rezultă din convenția părților, că înțelege să achite anticipat prețul obiectelor leasingului, în aceste plăți incluzându-se și ratele pretinse prin acțiune, cu penalitățile și dobânzile aferente, creanțele în discuție neavând caracter identic.
Pârâta, executând integral obligațiile ce decurg din contractul de leasing, nu mai manifestă culpă contractuală, neputându-se dispune rezilierea contractelor.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Reclamanta SC A.D.O. SA, formulează următoarele critici:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea pronunțată conține motive contradictorii, pe de o parte, reținându-se îndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor contractuale, ceea ce, constituie motivul respingerii cererii de reziliere a convenției, iar pe de altă parte reținându-se că nu s-a executat obligația de plată a utilităților, care constituie obligație principală, prevăzută în contract și invocată prin acțiune.
Motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținându-se greșita aplicare a legii sub două aspecte.
Astfel, se susține sub un prim aspect, greșita aplicare a art. 1020 C. civ., ignorându-se faptul neachitării contravalorii utilităților, care erau la data introducerii acțiunii în sumă de 3.660.521.351 lei, sumă ce depășea valoarea însumată a celor două contracte de leasing, a obligației principale ce decurge din acestea.
Sub un alt aspect, se reține greșit de instanță că a fost achitat în întregime prețul bunurilor date în leasing, în avans, acest element esențial al vânzării, conform art. 1295 C. civ., nefiind nici măcar determinat la data efectuării plăților.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., constând în nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare, invocat și hotărâtor pentru soluționarea cauzei și anume asupra împrejurării că pârâta a înstrăinat majoritatea bunurilor mobile date în leasing, fără a avea însă drept de proprietate asupra lor, ceea ce constituie încălcarea obligațiilor decurgând din contract, aptă pentru a justifica rezilierea acestuia.
La rândul său, pârâta critică hotărârea atacată pentru motivul aplicării greșite a legii, bazânduse pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susține că în mod greșit a fost respinsă cererea reconvențională atâta timp cât vânzarea bunurilor a devenit perfectă prin achitarea în întregime a prețului acestora și prin manifestarea neechivocă a voinței de a le cumpăra.
în această situație, înstrăinarea bunurilor mobile asupra cărora căpătase un drept de proprietate nu va apare ca nelegitimă.
Neplata utilităților aferente folosinței nu are influență asupra perfectării vânzării bunurilor, conferind doar un drept corespunzător de creanță, cu atât mai mult cu cât acestea nici nu erau certe și lichide la data transferului de proprietate.
La fel și neplata TVA nu are influență asupra transmiterii proprietății, marcând doar existența unor nereguli contabile, remediabile în alt mod.
înainte de examinarea motivelor de recurs formulate, trebuie arătat că instanțele au reținut corect faptul că între părți a intervenit un contract de leasing imobiliar, având ca obiect bunul imobil din Sibiu, județul Sibiu, construcții și teren aferent și un contract de leasing mobiliar având ca obiect animale și obiecte de inventar.
Inițial contractele au fost încheiate între reclamantă și SC A.T. SRL, de la care pârâta le-a preluat prin cesiune.
Prin ambele contracte s-a transmis pârâtei dreptul de folosință și posesia asupra bunurilor, cu dreptul acesteia de a "achiziționa" bunurile la expirarea termenului de leasing, prețul contractelor fiind de 4.080.618.615 lei (1.039.912.886 lei contravaloare construcții și 3.042.725.729 lei contravaloare teren) cel imobiliar și de 1.168.270.145 lei (776.917.000 lei contravaloare animale și 391.353.149 lei contravaloare obiecte de inventar) cel mobiliar.
Ambele contracte prevăd pentru utilizator, adică pentru pârâtă, obligația de a nu greva bunurile de sarcini fără acordul proprietarului reclamant, să plătească utilitățile legate de folosința bunurilor (cheltuieli de întreținere, taxe și alte cheltuieli) și să plătească cu regularitate redevența până la expirarea contractului.
Prin intermediul contractului de leasing, finanțatorul (reclamanta în speță), închiriază unele bunuri utilizatorului (pârâta în speță), contra unui preț numit redevență, cu dreptul de opțiune al utilizatorului ca la expirarea contractului să cumpere bunurile la prețul convenit, să continue locațiunea sau să restituie bunurile și să rezilieze contractul.
Din cele de mai sus, rezultă că utilizatorul nu devine proprietarul bunurilor decât la momentul executării în întregime a contractului, numai pentru viitor și în raport de opțiunea sa.
Mai rezultă că redevența nu se confundă cu prețul bunului ce se va cumpăra și că, datorită perioadei îndelungate de locațiune, la sfârșitul leasingului, în afara redevenței achitate, prețul va include și o valoare rezidentă care reprezintă adaosul până la valoarea reală a bunurilor și care nu a fost stabilită în speță, conform art. 2 din O.G. nr. 51/1997.
în cazul dedus judecății, prețul nu este fixat cu anticipație, în contracte ființând numai valori care sunt definite ca "preț al contractului", ceea ce înseamnă că aceste valori, referindu-se numai la contract în limitele existenței sale, determină redevența și nu prețul bunurilor.
Din toate probele administrate în cauză, rezultă că pârâta a înțeles să achite, indiferent de imputarea plății, numai așa-zisa valoare a contractului care nu reprezintă prețul bunurilor și, deci, nu se poate aprecia că a plătit prețul acestora, care urma să fie fixat la expirarea contractului.
Dar, pârâta nu poate pretinde nici că se află în situația de a-și manifesta opțiunea pentru cumpărarea bunurilor, contractul nefiind în întregime executat, nefiind achitate utilitățile aferente acestora, care reprezintă una din obligațiile principale ce revin utilizatorului, așa cum este definită de cele două contracte.
Față de cele mai sus-arătate, recursul reclamantei urmează a fi admis, modificându-se decizia atacată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtă contra sentinței primei instanțe.
Totodată, recursul declarat de pârâtă urmează a fi respins ca nefondat în baza acelorași argumente.
Este de remarcat că cele constatate de instanță fac inutilă examinarea fiecărui motiv de recurs declarat de părți, soluția a demonstrat că acestea fie au confirmat-o, fie au dovededit a fi neîntemeiate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5184/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4857/2004. Comercial → |
|---|
