ICCJ. Decizia nr. 4421/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La 6 iunie 2003, reclamanta SC C.I. SRL București a chemat în judecată SC T.P. SRL Sibiu, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 313.370.382 lei cu titlu de preț și la 203.632.726 lei dobândă legală.
Motivând în fapt acțiunea, reclamanta a arătat că a livrat în cadrul comenzilor pârâtei nr. T 357 din 20 mai 2000 și T 337 din 19 mai 2000, furnitură pentru un cuptor împreună cu instalația de automatizare și ardere în sumă totală de 91.165 dolari S.U.A., întocmindu-se avizele de expediție nr. 5509349 din 22 iunie 2000, nr. 4205652 din 23 iunie 2000, nr. 4205653 din 27 iunie 2000 și nr. 4205662 din 8 august 2000, respectiv nr. 6617868 din 18 decembrie 2001.
Din suma de mai sus, pârâta a achitat doar o parte din contravaloarea acestora, respectiv 57.402 dolari S.U.A., rămânând un rest de plată de 3.700 dolari S.U.A. și 24.449 dolari S.U.A., rămânând un rest de plată de 5.634 dolari S.U.A. la care se adaugă dobânda legală calculată pe perioada 1 septembrie 2000 - 31 mai 2003 conform O.G. nr. 9/2000.
în drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 36,41,43,46 C. com.
Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 288 din 2 februarie 2004, prin care a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 313.370.382 lei reprezentând contravaloare marfă, 203.632.726 lei dobânzi legale și 61.752.092 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, a motivat că potrivit actelor depuse și a concluziilor expertizei contabile, efectuată în cauză, materialele comandate de pârâtă au fost livrate de reclamantă în cantitatea și calitatea solicitată pentru care pârâta mai datorează, față de plățile efectuate, suma de 9.334 dolari S.U.A. și dobânzile aferente calculate conform O.G. nr. 9/2000.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, invocând nelegalitatea și netemeinicia și arătând că prin Ordonanța nr. 750/2003 a Tribunalului Sibiu s-a respins cererea pentru emiterea unei somații de plată pentru aceeași sumă, a intervenit termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 4 lit. b) și c) din Decretul nr. 167/1958 privind dreptul la acțiune al reclamantei, iar plata dobânzilor nu are la bază un contract.
Acest fapt a fost confirmat și de expertiza contabilă care nu poate fi luată în considerare atât timp cât valorile reținute nu rezultă dintr-un contract, facturi și procese verbale de recepție potrivit O.U.G. nr. 5/2000 și a Legii nr. 345/2002, instanța neavând rol activ pentru administrarea de noi probatorii.
Reclamanta a formulat cerere de aderare la apelul formulat de pârâtă, prin care, în temeiul art. 294 C. proc. civ., a solicitat dobânda legală și după data de 30 noiembrie 2003 și până la data de 30 aprilie 2004, în sumă de 27.432.443 lei.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 137/ A din 7 mai 2004, a admis apelul formulat de pârâtă și a respins cererea reclamantei de aderare la apelul declarat de pârâtă și în consecință a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta doar la plata sumei de 233.910.040 lei cu titlu de preț și la 56.249.472 lei cheltuieli de judecată, menținând restul dispozițiilor hotărârii.
A reținut că ordonanța de respingere a cererii reclamantei în cadrul procedurii prevăzută de O.G. nr. 5/2001 nu conferă autoritate de lucru judecat în cazul formulării unei cereri pe calea dreptului comun.
în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, a reținut că dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 167/1958 care privesc raporturile dintre organizațiile socialiste și potrivit cărora termenul de prescripție este de 6 luni, a căzut în desuetudine prin dispariția organizațiilor socialiste încât prevederile acestui articol au rămas fără obiect.
în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind termenul general de prescripție, încât acțiunea este în termen.
Pe fond, s-a reținut că potrivit art. 1361 C. civ., principala obligație a cumpărătorului este aceea de a plăti prețul, iar din probele administrate rezultă că pârâta nu și-a îndeplinit în totalitate această obligație.
Obligarea acesteia la plata sumei de 313.370.382 lei fără ca instanța să argumenteze cuantumul sumei acordate afectează însă hotărârea de netemeinicie, suma real datorată fiind de 9.334 dolari S.U.A. care, exprimată în lei, reprezintă 233.910.382 lei și nu cât s-a acordat.
Referitor la dobânzi a reținut că ele sunt datorate în temeiul art. 43 C. com. și art. 1 și 3 din O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală pentru obligațiile bănești care, dacă nu este stabilită prin convenția părților se stabilește la nivelul dobânzii de referință a B.N.R. încât, în mod legal, instanța de fond a apreciat că pârâta datorează și dobânzi.
în privința cererii de aderare la apelul pârâtei, Curtea a dat eficiență dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., potrivit cărora aceasta este investită să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță ori, reclamanta nu a formulat o asemenea cerere în fața primei instanțe.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.
Reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel pentru motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, prevederea din contractul părților cu privire la modalitatea de plată fiind leul, dar moneda prin care a fost exprimat prețul contractului este dolarul încât plata trebuia să se facă la rata de schimb interbancară de la data plății.
Așadar, instanța de fond a apreciat corect că, în raport de suma în dolari S.U.A. de 9.334, datorată de pârâtă cu titlu de contravaloare marfă se cuvine suma de 313.370.382 lei, aplicând cursul de schimb de la data soluționării litigiului și nu cum a procedat instanța de apel fără a-și motiva hotărârea.
Pe cale de consecință și cheltuielile de judecată au fost diminuate.
O altă critică vizează modul cum instanța de apel a soluționat cererea sa de aderare la apelul pârâtei, care în opinia sa, era întemeiată conform art. 295 C. proc. civ., instanța de apel prin respingerea cererii încălcând legea, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta a criticat hotărârea instanței de apel pentru motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. pen., susținând, în esență, că obligația de plată reținută în sarcina sa este prescrisă, nu are izvorul într-un contract scris conform Legii nr. 469/2002 și nu poate fi dedusă din alte probe decât contract, facturi, procese verbale de recepție care, în cauză nu au fost emise, încălcându-se Legea contabilității și Legea nr. 414/2002, nr. 345/2002 și nr. 469/2002.
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor hotărâtoare pentru judecată, punând temei exclusiv pe expertiza contabilă, nesocotind dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și anume actele din care rezultă că plata s-a efectuat, chiar în avans, precum adresa nr. T 326 din 17 mai 2002 prin care a înștiințat reclamanta că nu poate face plata decât pe bază de factură fiscală încât este nelegală obligația de plată a unor daune moratorii.
Recursul este fondat.
Prin comanda pârâtei nr. T 357 din 25 februarie 2000 confirmată prin fax de către reclamantă și în baza ofertei reclamantei din 18 mai 2000 transmisă prin fax și acceptată cu scrisoarea nr. T 337 din 19 mai 2000 s-a stabilit obligația reclamantei de a livra anumite produse, cât și obligația corelativă a pârâtei de a achita prețul, moneda contractului fiind dolarul, iar moneda de plată leul, la cursul leu/dolar din ziua plății.
în aceste condiții, în baza art. 969 C. civ., instanța de fond a stabilit corect în sarcina pârâtei suma de plată în cuantum de 313.370.382 lei și numai prin interpretarea greșită a convenției părților și fără a motiva, instanța de apel a admis apelul pârâtei și schimbând hotărârea, deși a reținut corect suma de 9.334 dolari S.U.A. a redus suma echivalentă de la 313.370.382 lei la 233.910.040 lei și proporțional și cheltuielile de judecată, neraportându-se la momentul plății.
Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., și sunt întemeiate sub aspectele arătate.
Motivul de nelegalitate care vizează încălcarea art. 293 și art. 294 C. proc. civ., nu poate fi însă primit.
Aderarea la apel sau apelul incident trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și apelul, așa cum rezultă din interpretarea art. 293 alin. (1) și (2) C. proc. civ., fiindu-i aplicabile regulile din capitolul II din codul de procedură civilă privitoare la judecata apelului, prin urmare și art. 294 C. proc. civ.
Rezultă că, nu se pot formula cereri noi iar cererea de acordare de dobânzi ivite anterior hotărârii și nu ulterior este fără echivoc o cerere nouă, instanța de apel aplicând corespunzător dispozițiile art. 293 și art. 294 C. proc. civ.
Privitor la motivele de recurs invocate de pârâtă, se constată că dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a prescris, termenul de prescripție în raporturile contractuale dintre societățile comerciale fiind cel general de 3 ani și nu termenul de 6 luni, care a rămas fără aplicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, el având în vedere fostele organizații socialiste cum a reținut și instanța de apel.
Convențiile contestate de recurenta pârâtă reprezintă o varietate de contracte încheiate la distanță, conținând toate acele clauze definitorii pentru un contract de vânzare cumpărare, în sensul prevăzut de art. 1294 și art. 1295 C. civ., respectiv părți, obiect, condiții de livrare, preț, condiții și termene de plată și semnătura părților.
Invocarea de către recurenta pârâtă a dispozițiilor Legii nr. 469/2002 privind disciplina contractuală sub aspectul conținutului obligatoriu al contractelor este nefondată, convențiile părților fiind încheiate în 2000 iar legea nu poate retroactiva.
în baza acestor convenții care îndeplinesc condițiile de valabilitate, recurenta pârâtă nefăcând o probă contrară și având în vedere documentele de import, avizele de expediere a mărfurilor care poartă semnătura de primire a pârâtei și procesele verbale de custodie, de asemenea, semnate, potrivit expertizei contabile, în mod legal, instanța de apel a concluzionat că răspunderea contractuală a pârâtei trebuie antrenată.
împrejurarea că, prin neemiterea unor facturi de regularizare privind diferența de curs valutar s-a încălcat legislația în materie contabilă și fiscală nu are influență asupra existenței obligației de plată, atât timp cât s-a dovedit că recurenta pârâtă a primit mărfurile, condițiile de plată erau stabilite prin convenție la cursul de la momentul plății, iar potrivit art. 43 C. com., avut în vedere, obligațiile comerciale scadente produc dobândă de drept de la data scadenței, nefiind necesară punerea în întârziere și neavând relevanță culpa.
Așadar, motivele întemeiate de recurenta pârâtă în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., sunt nefondate.
S-a avut în vedere dispozițiile art. 312 C. proc. civ., cât și art. 274 C. proc. civ.,
| ← ICCJ. Decizia nr. 4131/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1602/2004. Comercial → |
|---|
