ICCJ. Decizia nr. 5184/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta C. SA, actuala SC R. SA, a solicitat constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de leasing nr. 1432 din 20 noiembrie 1998, încheiat la data de 10 februarie 1999, întrucât s-a făcut cu fraudarea legii, iar în subsidiar anularea actului menționat pentru viciu de consimțământ respectiv pentru eroare și dol.
Acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu pârâtele SC E.I. și E. SA și a făcut obiectul dosarului nr. 17 din 3 ianuarie 2000 înregistrat la Tribunalul Teleorman.
După epuizarea unui prim ciclu procesual finalizat prin casarea cu trimitere la instanța de fond pentru rejudecare, același tribunal a respins acțiunea reclamantei pronunțând sentința comercială nr. 209 din 23 februarie 2004.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că nu a fost dovedită eroarea ca falsă reprezentare ce cade asupra persoanei contractului SC E., iar facturile emise după încheierea acestui act de către reclamantă au fost emise pentru SC E. SA.
Se mai arată că reclamanta a cunoscut existența a două societăți, SC E. SA și SC E.I. SA, astfel cum rezultă din corespondența părților, emițând facturi pe numele SC E., astfel că nu a fost în eroare asupra contractului.
Capătul de cerere privind rezilierea contractului a fost respins reținându-se că s-au achitat redevențele în cuantum diminuat prevăzut în actul adițional și a existat acordul tacit al proprietarului pentru subînchiriere.
Cu aceeași motivare au fost respinse și capetele de cerere privind obligarea pârâtei SC E.I. SA la plata diferenței de redevență și de evacuare.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând că actul adițional este lovit de nulitate absolută existând eroare cu privire la persoana cocontractului și această eroare a fost descoperită de apelantă doar în momentul în care reclamanta a primit notificarea prin care se cesionau drepturile din contractul de leasing.
Este criticată aprecierea că s-ar fi emis facturi pentru SC E. SA pentru că datele de identificare sunt ale SC E.I. și doar denumirea este greșită dovedindu-se tocmai eroare în care s-a aflat reclamanta. Această eroare s-a datorat faptului că reprezentantul SC E. SA și SC E.I. SA
Referitor la cererea de revizuire se susține că este greșită aprecierea instanței potrivit căreia ar fi existat acordul tacit al reclamantei deoarece contractul de leasing interzicea subînchirierea dar spațiul nu a mai fost folosit de locatar, ci de SC E. SA care a și plătit redevențele deși titularul cocontractului de leasing era SC E.I.
Curtea de Apel București, prin decizia nr. 273 din 4 iunie 2004, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei reținând că în cauză nu s-a dovedit eroare cu privire la persoana cocontractului și nici faptul că ar fi fost încheiat contractul de leasing în considerarea persoanei SC E.I. cele două condiții ale probei fiind cumulative, astfel că nu au fost îndeplinite condițiile art. 954 teza a II-a C. civ.
Sub aspect probator se apreciază că facturile au fost emise după data încheierii actului adițional din 10 februarie 1999, respectiv începând din mai 1999 și C. fisc. 11311169 și numărul de înmatriculare la Registrul Comerțului J 34/402 apar și pe certificatul de înmatriculare din 22 decembrie 1998 al SC E. SA.
Se mai arată că reclamanta cunoștea existența SC E. SA încă de la data de 6 august 1998 și a încasat redevențele de la altă societate decât cea cu care s-a încheiat contractul de leasing inițial în contractul diminuat prin actul adițional.
Cu privire la existența acordului tacit al reclamantei pentru subînchiriere instanța de apel a motivat diferit de instanța de fond considerând că nu are relevanță clauza din art. 4 lit. b) din contractul de leasing, întrucât prin actul adițional s-a schimbat cocontractul din contractul de leasing și nu s-a încheiat un act separat de subînchiriere.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă invocându-se motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Se susține că au fost ignorate mai multe probe care erau hotărâtoare în a contura eroarea și anume cele referitoare la confuzia dintre reprezentantul ambelor pârâte și a emblemelor identice folosite în corespondență, cât și cele în care reclamanta arată expres, neacceptarea sa de a contracta cu SC E. SA.
Sub aspectul nelegalității reclamanta critică decizia și pentru neaplicarea art. 966 C. civ., respectiv ignorarea imposibilității de a încheia un act adițional la un contract de către alte părți decât cele care au semnat contractul ceea ce duce la concluzia că actul adițional este lipsit de cauză nemodificând nici un raport juridic preexistent, întrucât între părțile semnatare ale actului adițional un asemenea raport juridic nu există.
Recursul este fondat:
Acțiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman este întemeiată în principal pe dispozițiile art. 966 C. civ. și doar în subsidiar pe art. 948 C. civ., astfel încât instanțele trebuiau a se preocupa în primul rând a verifica dacă prin încheierea actului adițional a cărui nulitate se cere a fi constatată îndeplinea condițiile art. 966 C. civ.
Lipsa cauzei actului adițional ca urmare a lipsei unui contract încheiat între aceleași părți, pe care să-l modifice acest act adițional face ca actul adițional să fie nul.
Drept consecință a nulității actului adițional este faptul că redevențele plătite în cuantum diminuat nu au nici un temei și capătul de cerere privind plata diferenței dintre redevența stabilită prin contractul de leasing și cea din actul adițional trebuie admis.
Găsindu-se întemeiate motivele de recurs, acesta urmează a fi admis. Se va modifica decizia atacată, în sensul că admițându-se apelul reclamantei, va fi schimbată sentința de fond și admițându-se acțiunea se va constata nulitatea absolută a actului adițional nr. 110 din 10 februarie 1999 pentru lipsa cauzei.
Va fi obligată pârâta SC E.I. la diferența de redevență în sumă de 415.388.556 lei necontestată în cuantumul său.
Temeiul acestei obligații îl reprezintă contractul inițial de leasig încheiat la 20 noiembrie 1998.
Conform art. 274 C. proc. civ., aceeași pârâtă va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 51.456.787 lei reprezentând taxe judiciare în toate instanțele.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind respingerea cererii de reziliere a contractului de leasing și de evacuare din spațiu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5176/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5070/2004. Comercial → |
|---|
