ICCJ. Decizia nr. 5556/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 19 februarie 2003, reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala Argeș, a chemat în judecată SC A.R.A. SA, sucursala Muntenia, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâta să fie obligată la deschiderea dosarelor de daună, cu acceptarea la plată pentru începerea procedurii de despăgubire, în temeiul contractului de asigurare cadru din 22 august 2001 și a polițelor de asigurare din 22 februarie 2001 și din 22 mai 2001.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că, în baza contractului de asigurare cadru, a încheiat cu pârâta menționată, în calitate de asigurător, polița de asigurare din 22 februarie 2001, având ca beneficiar SC M.B. SRL Videle, pentru suma de 2.218.380.000 lei, precum și polița de asigurare din 22 mai 2001, având ca beneficiar SC G.M. SRL Blejești, pentru suma de 2.224.500.000 lei, ambele privind riscul nerambursării creditului sub formă de marfă ambalaje, butelii aragaz, încărcăturile aferente și stelajele pentru expunerea buteliilor, acordată beneficiarilor prin contractele de comision din 30 noiembrie 2000 și din 30 noiembrie 2000.
Comisionarii menționați nu și-au îndeplinit obligația prevăzută la pct. 1 lit. a) din contractul de comision, cu referire la vânzarea cantității minime prevăzute în art. 6 lit. h) din contract, timp de două luni consecutive, împrejurare în raport de care, la data de 7 august 2001, reclamanta a notificat acestora rezilierea unilaterală a contractelor de comision.
Demersurile vizând restituirea bunurilor, făcute de reclamantă, au rămas fără rezultat.
Apreciind, în raport de situația expusă, că riscul asigurat s-a produs, reclamanta a înaintat asigurătorului cereri de avizare de daună, la data de 15 februarie 2002, solicitând deschiderea dosarelor pentru începerea procedurii de despăgubire, în baza contractului de asigurare cadru și a celor două polițe active.
La data de 10 septembrie 2002, asigurătorul a comunicat asiguratului că au fost discutate modalitățile în care pot fi avizate dosarele de daună privind pe cei doi comisionari. Asigurătorul a condiționat soluționarea celor două dosare, în două variante de daună, de reînoirea și încheierea de noi forme de colaborare.
Apreciind condiționarea menționată ca fiind una abuzivă, reclamanta a convocat asigurătorul la conciliere, în temeiul art. 7201C. proc. civ.
Asigurătorul nu a răspuns convocării la conciliere.
La data de 20 decembrie 2002, asigurătorul a comunicat reclamantei soluția de respingere a plății în cele două dosare de daune.
Ulterior sesizării instanței de fond, respectiv la 15 mai 2003 și 29 iunie 2004, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2.565.819.500 lei, redusă la această din urmă dată la 2.409.616.250 lei.
Prin sentința nr. 971/ C din 6 iulie 2004, Tribunalul Argeș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat pârâta SC A.R.A. SA Pitești să plătească reclamantei suma de 2.409.616.250 lei, cu titlu de despăgubiri.
Cererea de chemare în garanție a SC L.G.C. SRL Pitești a fost respinsă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 27 februarie 2001, între pârâtă în calitate de asigurător și reclamantă, în calitate de asigurat, a fost încheiat contractul, având ca obiect "asigurarea riscului de neplată a contravalorii stelajelor, buteliilor și încărcăturilor G.P.L. aferente ce fac obiectul contractului de comision dintre S.N.P. P SA sucursala Argeș și diferiți comisionari ..".
Asigurătorului îi era angajată răspunderea în cazul îndeplinirii cumulative a două condiții și anume:
- asiguratul să verifice condițiile de solvabilitate față de contravaloarea mărfurilor ce fac obiectul contractului de comision și
- riscul asigurat să nu se fi produs din vina sau cu complicitatea unui prepus al asiguratului, acționând în această calitate.
La data încheierii contractului de asigurare menționat, reclamanta avea în derulare mai multe contracte de comision cu diferite societăți comerciale, între care și cu SC G.M. SRL și SC M.B. SRL.
Riscul asigurat s-a produs, în sensul arătat de reclamantă.
întrucât riscul asigurat reprezintă un eveniment viitor, posibil, dar incert, prevăzut în contract, eveniment a cărui singură condiție este neproducerea din voința asiguratului sau beneficiarului asigurării, instanța a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că polițele de asigurare pentru bunurile ce făceau obiectul contractelor de comision au fost încheiate de broker mai înainte ca reclamanta să semneze contractul cadru de asigurare, tocmai în scopul de a acoperi niște lipsuri de care avea cunoștință.
S-a mai reținut ca fiind lipsită de suport apărarea potrivit căreia brokerul, pentru reclamantă, nu a verificat condițiile de solvabilitate al celor două societăți comerciale care, având un capital social de numai 2 milioane lei, au primit în custodie o gestiune de aproape 3 miliarde, atâta vreme cât din certificatele constatatoare emise de O.R.C. Teleorman, rezulta că cifra de afaceri a acestora, la finele anului 2001, era de 1.192.888.000 lei și, respectiv, 1.877.811.000 lei.
în consecință, instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii asigurătorului, în sensul îndeplinirii celor două condiții cumulative prevăzute în contractul de asigurare și, în raport de dispozițiile art. 969 C. civ., a admis acțiunea precizată.
Totodată, instanța de fond a avut în vedere și conținutul adresei, emisă de asigurător, din care rezultă recunoașterea obligației de plată. Acest conținut este în vădită contradicție cu întreaga apărare opusă reclamantei în instanță.
împotriva hotărârii primei instanțe pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sens în care a invocat următoarele motive:
- instanța de fond nu a încuviințat proba cu martori, cu referire la cei doi comisionari, ce urma a se dovedi că nu s-a făcut nici un fel de inventar și că la data încheierii polițelor, o parte din butelii erau deja vândute;
- deși a reținut corect conținutul contractului de asigurare cadru, instanța de fond a interpretat greșit contractul sub aspectul obligației esențiale a asiguratului de a verifica solvabilitatea comisionarului;
- inexplicabil apare faptul reținerii ca pozitiv, cu referire la reclamantă, formularea plângerii penale, deși aceasta constituia o obligație a asigurătorului, fără a se observa evidențierea clară a acoperirii unor pierderi financiare deja existente în gestiunea celor două societăți comerciale, la data încheierii polițelor de asigurare, ceea ce constituie în fapt clauză expresă de excludere de la plata despăgubirilor;
- instanța de fond a apreciat greșit cu privire la îndeplinirea celor două condiții în care răspunderea asigurătorului poate fi angajată.
în concluzie, pârâta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate.
Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 882/A/COM/2004 din 24 noiembrie 2004, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.
în motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în raport de probatoriul administrat, în mod greșit instanța de fond a reținut realizarea condiției privitoare la verificarea condițiilor de solvabilitate a comisionarilor, cu referire la raportul dintre suma activelor investite în mijloace fixe și active circulante și totalul pasivelor exigibile.
în acest sens, prima instanță a avut în vedere certificatele constatatoare emise de O.R.C. Ori, acestea conțineau informații privind cifra de afaceri, pierderea sau profitul, precum și capitalul social, date neavând aptitudinea de a permite concluzii asupra solvabilității, așa încât apelul a fost apreciat ca fiind fondat sub aspectul primei critici.
Cum asiguratul nu și-a îndeplinit această obligație, în mod greșit s-a apreciat cu privire la îndeplinirea condițiilor cerute pentru angajarea răspunderii asigurătorului.
în fine, din actele dosarului nu rezultă data producerii riscului asigurat, stabilită în condițiile stabilite prin contractul cadru. în acest sens, în mod greșit nu a fost încuviințată proba testimonială, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 136/1995, reținute de instanța de fond, nefiind aplicabil în cauză.
Totodată, asiguratul nu a înștiințat în termen asigurătorul cu privire la producerea riscului asigurat, așa încât acestea din urmă nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat.
Ca atare, în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 136/1995.
în aceste condiții, în mod întemeiat asigurătorul a invocat, pentru a refuza acordarea despăgubirii, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 136/1995, cu referire la excepția de neexecutare corespunzătoare a contractului.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala Argeș și chemata în garanție SC L.G.C. SRL Pitești.
Recurentele au susținut că decizia atacată este nelegală, pentru următoarele motive:
1. în mod greșit instanța de apel a considerat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația verificării gradului de solvabilitate a societăților comerciale comisionare, ca urmare a aprecierii eronate a actului juridic dedus judecății.
S-a arătat că, în baza contractului de comision, reclamanta a dat în custodie celor două societăți comerciale comisionare stelaje și butelii.
Acestea fiind destinate comerțului cu încărcătură G.P.L., nu puteau fi înstrăinate.
Societățile comisionare nu și-au îndeplinit obligațiile de vânzare, asumate prin contract. Drept urmare, contractele de comision au fost reziliate.
Ca efect al rezilierii, devenea incidentă obligația restituirii mărfii nevândute, aflate în custodia comisionarilor.
Cele două societăți comerciale nu și-au îndeplinit obligația de restituire, nici din proprie inițiativă și nici la solicitarea reclamantei, cu referire la 3070 butelii aragaz, 7040 încărcături G.P.L. și 11 stelaje.
Drept urmare, s-a produs riscul asigurat, împrejurare asupra căreia asigurătorul a fost înștiințat.
Prin adresa din 10 septembrie 2002, asigurătorul a acceptat, inițial, plata despăgubirilor, condiționată de semnarea unui protocol.
Plata despăgubirilor nu a avut loc, ca urmare a faptului că asiguratul nu a fost de acord cu condiționarea impusă de asigurător.
Ulterior, pe parcursul cercetării judecătorești, asigurătorul a invocat o altă apărare, ca motiv al refuzului de plată, cu referire la neîndeplinirea de către asigurat a îndeplinirii condiției de verificare a solvabilității societăților comerciale comisionare.
Ori, asiguratul și-a îndeplinit această obligație, împrejurare ce rezultă din referatele din 3 noiembrie 2000 și referatul din 13 noiembrie 2000, ignorate de instanța de apel.
2. Instanța de apel s-a pronunțat cu neobservarea faptului că asigurătorul, la data încheierii polițelor de asigurare, a primit cele două referate și nu a solicitat alte înscrisuri, în sensul probării îndeplinirii obligației de verificare a societăților comerciale comisionare.
3. Totodată, instanța de apel s-a pronunțat cu neobservarea împrejurării că, potrivit contractului, neverificarea solvabilității comisionarilor nu este inclusă în cazurile de excludere a acordării despăgubirilor.
4. Asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin actul adițional la contract, cu referire la trimiterea unui inspector pe teren pentru verificarea situației mărfurilor și a societăților comerciale comisionare, împrejurare ce nu a fost valorificată de instanța de apel.
Pe de altă parte, solvabilitatea comisionarilor nu trebuia apreciată sub aspectul posibilității acestora de a cumpăra mărfurile ce fac obiectul contractului de comision ci ca posibilitate tehnică a acestora de a vinde mărfurile puse la dispoziție.
Drept urmare, sub aspectul acestor critici, decizia pronunțată în apel este supusă cazului de modificare, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
în fine, instanța de control judiciar a depășit limitele sesizării, în sensul că motivele pentru care calea de atac exercitată de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe a fost admisă, nu se regăsesc în criticile formulate de aceasta în apel.
Astfel, pentru a admite apelul și a schimba în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, instanța de control judiciar a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind întocmirea procesului verbal de producere a pagubei și înștiințarea în scris a asigurătorului cu privire la producerea riscului asigurat.
Ori, aceste motive nu se regăsesc în declarația de apel, așa încât instanța a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ.
Totodată, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta nu a contestat pretenția dedusă judecății, sub acest aspect.
Prin urmare, neformulând apărări în sensul caracterului incomplet al documentației pentru dosarul de daună, nici la judecata în fond a cauzei, instanța de apel nu era îndrituită să ia în examinare cauza sub acest aspect.
Pe de altă parte, instanța de apel s-a pronunțat cu neobservarea voinței asigurătorului, expres manifestată, în sensul plății indemnizației de asigurare, deși mijlocul de probă, cu referire la adresa, se afla la dosarul cauzei.
în concluzie, recurenții au solicitat admiterea căii de atac exercitate, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanta și-a exercitat dreptul la acțiune, având ca obiect plata indemnizației de daună și drept cauză contractul de asigurare.
Prima instanță a admis acțiunea, apreciind că riscul asigurat s-a produs și nu este incident nici unul din cazurile de excludere de la plata despăgubirilor.
Instanța de apel a admis calea de atac exercitată împotriva sentinței pronunțate la judecarea în fond a cauzei și a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea, reținând neîndeplinirea de către asigurat a obligațiilor de dovedire a producerii riscului asigurat și înștiințării asigurătorului.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri susținând, în esență, că starea de fapt a fost greșit stabilită, concluziile instanței de control judiciar nefiind susținute de materialul probator administrat.
Examinând hotărârea atacată sub aspectul criticilor formulate, se constată că acestea sunt întemeiate, sub aspectul arătat.
Astfel, în raport de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., cu referire la art. 292 și art. 129 alin. (5) și (6) din același cod, instanța de apel, devoluând cauza în limita motivelor invocate, trebuia să stabilească raporturile dintre părți, respectiv situația de fapt, în raport de probele aflate la dosarul cauzei.
Ori, această condiție se constată a nu fi îndeplinită.
Din actele dosarului (dosarul de fond) rezultă că, la data de 27 februarie 2001, a fost încheiat contractul de asigurare privind riscurile generale și riscul de neplată a contravalorii contractelor de comision (al asiguratului), între pârâtă având calitate de asigurător și reclamantă având calitate de asigurat.
Contractul menționat a fost modificat, prin actul adițional din 20 februarie 2002 (dosarul de fond), între altele, prin completarea obiectului acestuia, prin introducerea unei noi condiții privitoare la angajarea răspunderii asigurătorului, sub lit. c).
Cu referire la riscurile prejudicierii din activitatea comercială desfășurată între reclamantă în calitate de comitent și SC G.M. SRL, respectiv SC M.B. SRL (dosarul de fond), în calitate de comisionare, asigurarea riscurilor s-a realizat, concretizând contractul cadru, prin încheierea polițelor de asigurare, la data de 22 mai 2005 (dosarul de fond).
în raport de contractele depuse în probațiune, precum și celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cu referire la rezilierea contractelor de comision, procesele verbale de primire-predare și listele de inventariere, avizarea producerii riscului asigurat, punctul de vedere al asigurătorului cu privire la plata daunelor (dosarul de fond), instanțele trebuiau a stabili:
- raporturile juridice dintre asigurat și asigurător;
- raporturile juridice dintre comitent și comisionari, sub aspectul îndeplinirii obligațiilor de către aceștia din urmă, cu referire la îndeplinirea obligației de restituire sau plată a mărfurilor.
Astfel, riscul asigurat privea, potrivit contractului cadru "riscul de neplată a contravalorii stelajelor, buteliilor și încărcăturilor G.P.L. aferente ce fac obiectul contractului de comision".
Angajarea răspunderii asigurătorului, la producerea riscului asigurat, era condiționată în sensul stabilit prin contractul cadru.
Instanța de apel apreciază că acțiunea este neîntemeiată, întrucât asiguratul nu a verificat îndeplinirea condiției de solvabilitate a comisionarilor și a înștiințat în termenul prevăzut în contract producerea riscului asigurat.
Ori, îndeplinirea condiției de solvabilitate urma a se examina în raport de clauzele contractului de comision, recursul declarat de reclamant fiind fondat sub aspectul acestei critici.
Pe de altă parte, instanța de apel a reținut riguros dispozițiile art. 19 din Legea nr. 136/1995, dar nu a administrat probe pentru a stabili dacă asigurătorul este îndrituit a refuza plata, în raport de motivul prevăzut de același text.
Totodată, cu referire la obligația de plată a despăgubirii, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la poziția asigurătorului manifestată prin înscrisurile de la dosarul de fond.
în concluzie, în contextul contractului de asigurare cadru, concretizat prin cele două polițe de asigurare aflate la dosarul cauzei, raportat la contractele de comision, instanțele nu au stabilit în concret raporturile dintre asigurător și asigurat, sub raportul riscului efectiv asigurat producerii acestuia, înștiințării asigurătorului, incidenței motivului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, nu au fost examinate obligațiile asigurătorului și asiguratului, concomitente încheierii contractului de asigurare și pe parcursul derulării acestuia, sub aspectul îndeplinirii acestora și consecințelor juridice ale eventualelor neexecutări, cu referire la condițiile de încheiere și operațiuni de verificare ulterioare.
Numai stabilirea riguroasă a situației de fapt, în contextul drepturilor și obligațiilor reciproce, contractual asumate, instanța se putea pronunța, în limitele sesizării.
în raport de cele ce preced, rezultă însă că în cauză situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită.
Ori, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, hotărăște asupra fondului numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
în consecință, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării, după stabilirea situației de fapt în sensul arătat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2884/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5593/2005. Comercial → |
|---|
