ICCJ. Decizia nr. 163/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 163/2008
Dosar nr. 13781/3/2006
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 5784 din 28 iunie 2006, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta U.C.E.C.O.M. cu sediul social în Bucureşti şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantele SC A.T. cu sediul social în Bucureşti şi SC E. SRL cu sediul social în Crevedia, judeţul Dâmboviţa, împotriva pârâtei U.C.E.C.O.M. –Bucureşti. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantele au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, să se constate nulitatea absolută a „aşaziselor" titluri de proprietate ale pârâtei U.C.E.C.O.M. Bucureşti asupra spaţiului situat în Bucureşti, pentru fraudă la lege, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 109 şi art. 11 C. proc. civ.
Acţiunea reclamantelor a fost apreciată ca inadmisibilă sub două aspecte.
În primul rând, s-a considerat că acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizarea dreptului. Reclamantele invocă un titlu de proprietate pe care îl opun pârâtei care, de asemenea, deţine un titlu de proprietate asupra spaţiului în litigiu, prin sentinţele arbitrale. Cum acestea au posibilitatea declanşării unei acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor care are natura unei acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este inadmisibilă.
Acţiunea a fost apreciată ca inadmisibilă în al doilea rând şi sub aspectul faptului că sentinţele arbitrale care constituie titluri de proprietate ale pârâtei nu puteau fi desfiinţate decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ., sentinţele arbitrale constituind titluri executorii şi fiind obligatorii conform art. 367 C. proc. civ.
S-a menţionat că este greşită susţinerea reclamantelor în sensul că sentinţele arbitrale nu sunt veritabile hotărârii judecătoreşti, deoarece s-au interpretat în mod greşit dispoziţiile legale, invocând şi dispoziţiile legale, invocând şi dispoziţiile art. 21 din Constituţia României. Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant faţă de dispoziţiile art. 21 şi art. 125 din Constituţia României că accesul la justiţie nu implică în mod automat accesul la toate instanţele şi la toate gradele de jurisdicţie şi că legiuitorul poate institui în condiţii speciale căi de atac, în acest sens fiind şi acţiunea în anularea sentinţelor arbitrale împotriva cărora se poate exercita calea de atac a recursului (art. 366 C. proc. civ.).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 89 din 14 februarie 2007, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele SC A.T. SA Bucureşti şi SC E. SRL Crevedia împotriva sentinţei comerciale nr. 5784 din 28 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a preluat, în esenţă, toate argumentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii reclamantelor.
Referitor la motivul de apel menţionat, în sensul că instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere referitor la anularea protocolului, a fost găsit neîntemeiat, deoarece apelantele reclamante nu au formulat în mod expres, în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cerere de completare a acţiunii cu acest capăt de cerere privind anularea protocolului nr. 111195 din 24 iulie 1992.
Împotriva deciziei comerciale nr. 89 din 14 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au promovat recurs reclamantele SC A.T. Bucureşti şi SC E. SRL Crevedia, care au solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., casarea deciziei atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond Tribunalului Bucureşti în vederea continuării cercetării judecătoreşti.
Recurenta SC E. SRL Crevedia, în dezvoltarea motivelor de recurs a evocat împrejurarea că excepţia de inadmisibilitate a fost soluţionată numai în considerarea cererii de anulare a sentinţelor arbitrale, fără a presupune şi analiza Protocolului, fiind omis a fi cercetat şi acest capăt de cerere. Tot în mod greşit a fost respinsă, ca inadmisibilă, şi cererea de anulare a sentinţelor arbitrale, instanţa de apel interpretând eronat dispoziţiile legale aplicabile.
La rândul său, recurenta SC A.T. Bucureşti, consideră că prin cererea introductivă s-a cerut constatarea nulităţii absolute a celor două sentinţe arbitrale şi a Protocolului nr. 111195 din 24 iulie 1992, instanţa omiţând a se pronunţa asupra ultimului aspect. În toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat pricina fără a intra în cercetarea fondului, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Intimata pârâtă U.C.E.C.O.M. Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate în cererile de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge, ca nefondate, recursurile reclamantelor, pentru următoarele considerente.
Corect a fost dată eficienţă juridică dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., care precizează că, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Acţiunea reclamantelor ca prerogativă legală, obiectivă, uniformă sub aspectul elementelor ei structurale, precum şi al funcţiilor ce-i revin, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Doctrina, într-o clasificare relativ completă şi larg acreditată, potrivit cu scopul urmărit de reclamant, dar şi de natura soluţiei instanţei, distinge între acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului şi acţiuni în constituire sau de transformare.
Acţiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenţei dreptului reclamantei (acţiunea în constatare pozitivă) sau a inexistenţei dreptului pârâtului (acţiunea în constatare negativă). Este necesar, pentru exercitarea acţiunii în constatare îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ca partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. Astfel, acţiunea în constatare, în speţă, a dobândit un real caracter subsidiar în raport cu toate posibilităţile procedurale pe care reclamantele la au pentru a-şi realiza drepturile lor.
Este de necontestat că cerere de chemare în judecată vizează constatarea nulităţii absolute a „aşaziselor" titluri de proprietate ale pârâtei U.C.E.C.O.M. Bucureşti asupra spaţiului din B-dul Unirii, pentru fraudă la lege, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 109 şi 111 C. proc. civ. Conform dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din acelaşi cod, la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a pune noi dovezi. Din această perspectivă este nelegală modificarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, care nu s-a realizat la prima zi de înfăţişare şi în lipsa consimţământului părţilor. Nu este suficientă referirea la existenţa protocolului nr. 111195 din 24 iulie 1992 în expunerea motivelor cererii de chemare în judecată şi în notele de şedinţă, deoarece existenţa dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., determina respectarea riguroasă a completării acţiunii iniţiale.
Nu poate fi primită nici critica recurentelor potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale referitoare la desfiinţarea sentinţelor arbitrale.
Art. 364 C. proc. civ., consacră, prin modul neechivoc în care este redactat, unicitatea mijlocului prin care se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri arbitrale. Astfel, o hotărâre arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare şi numai pentru unul din motivele expuse la lit. a-i. Aceste raţiuni juridice fac ca acţiunea în anulare să devină singurul mijloc pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale, iar textul legal care o reglementează exclude posibilitatea ca o asemenea hotărâre să fie atacată prin exercitarea căilor ordinare de atac ori a căilor extraordinare.
Codul juridic şi argumentele expuse, determină ca toate criticile formulate în cererile de recurs de reclamante să fie înlăturate ca neîntemeiate, urmând a respinge recursurile declarate, ca nefondate, nefiind îndeplinite nici una din cerinţele art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică Decizia nr. 89 din 14 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul, declarat de reclamanta SC A.T. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 89 din 14 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SRL CREVEDIA, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 119/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 183/2008. Comercial → |
|---|
