ICCJ. Decizia nr. 1841/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1841/2008
Dosar nr. 26020/3/2005
Şedinţa publică de la 28 mai 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin decizia 493 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul reclamantei SC T.B. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 5718 din 25 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5718 din 25 aprilie 2007 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a luat act de renunţarea la judecata cererii principale formulată de către reclamanta-pârâtă SC T.B. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A.D.S., s-a admis cererea reconvenţională formulată şi completată de către pârâta-reclamantă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001, încheiat între părţi şi s-a mai dispus evacuarea reclamantei-pârâtă arendaş din perimetrul Insulei Mari a Brăilei în suprafaţă de 56.955 ha, teren cu destinaţie agricolă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în favoarea A.D.S.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti sub nr. 9825/2005 reclamanta SC T.B. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.D.S. solicitând instanţei să anuleze măsura unilaterală de reziliere a contractului părţilor de arendă cu nr. 1 din 28 august 2001 dispusă de către pârâtă şi că aceasta din urmă la rândul ei a formulat în cauză cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de arendă pentru neînregistrarea convenţiei părţilor în termen de 15 zile de la încheiere la consiliul local în al cărui rază teritorială se află bunurile arendate şi pentru împrejurarea că A.D.S. nu ar fi avut dreptul să încheie un asemenea contract de arendă având ca obiect un teren proprietate publică a statului. Ulterior, pârâtul-reclamant şi-a completat cererea reconvenţională solicitând şi evacuarea societăţii de pe terenul dat în arendă.
S-a mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 6265/2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. După înregistrarea dosarului la tribunal s-a formulat întâmpinare şi la cererea reconvenţională completată. În continuare se precizează că s-a luat act de renunţarea reclamantei-pârâte la judecata acţiunii principale şi că cererea reconvenţională astfel cum a fost formulată şi completată apare ca fiind întemeiată câtă vreme reclamanta - pârâtă În calitate de arendaş nu a procedat la Înregistrarea în termenul legal a contractului de arendă cu nr. 1/2001 în condiţiile art. 6 din Legea nr. 16/1 9994 cum de altfel s-a şi obligat prin articolul 4.2. litera "s" din cap. IV din contractul de arendă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta pârâtă care solicită admiterea apelului şi schimbarea sentinţei comerciale atacate în sensul respingerii cererii reconvenţionale ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarelor în raport de conţinutul cererii reconvenţionale, de hotărârea atacată şi motivele de apel invocate de către societatea reclamantă - pârâtă, Curtea de apel a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Părţile au încheiat un contract de arendă cu nr. 1/28 august 2001 în cuprinsul căruia a fost inserată şi clauza potrivit cu care arendaşul SC TCE 3 BRAZI SRL se obligă faţă de A.D.S. arendator să înregistreze convenţia la consiliul local în a cărui rază teritorială se află terenul arendat şi să suporte cheltuielile de înregistrare a acestuia.
La data încheierii contractului de arendă erau aplicabile dispoziţiile articolului 6 alineat 1 din Legea nr. 16/1994, legea arendei, incidente şi în prezent, care prevedeau ca amintitul contract să se încheie în forma scrisă în câte un exemplar pentru fiecare parte şi un exemplar care să se depună la consiliul local în a cărei rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data încheierii. Contractul urma a se înregistra între-un registrul special ţinut de secretarul consiliului local.
În alin. (4) al aceluiaşi articol, se arată că sunt valabile şi opozabile numai contractele de arendă încheiate în scris şi înregistrate la consiliul local în condiţiile prezentei legi.
Pe de o parte societatea arendaş susţine că în anul 2001 nu existau încă registre speciale care să fi fost înfiinţate în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 16/1995 sens în care a şi depus la dosar corespondenţă purtată cu Primăria comunei Frecăţei şi Primăria comunei Maraşu şi extrase din Hotărâri ale Guvernului iar pe de altă parte A.D.S. arendator susţine că în urma verificărilor sale a rezultat că, în perioada 28-30 august 2001, SC T.B. SRL a omis să îşi Înregistreze contractul de arendă potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale, sens în care a depus la dosar o adresă a Primăriei comune Frecăţei care învederează că exemplarul original al contractului de arendă nr. 1/2001 nu se regăseşte în arhiva Primăriei, şi o adresă a Primăriei comunei Măraşu
Afirmaţiile şi argumentele prezentate de către părţile litigante trebuie însă avute în vedere în contextul legii, cu respectarea normelor referitoare la ocrotirea unui interes general şi la condiţiile de valabilitate ale actului juridic.
Reţine că părţile au încheiat contractul de arendă în formă scrisă cerută de Legea nr. 16/1994 şi că prin aceasta s-a respectat condiţia cerută pentru valabilitatea înscrisului.
Prin decizia nr. 740/2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) şi (4) din Legea arendării nr. 16/1994, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată de către SC T.B. SRL dar a subliniat că prin derogare de la principiul consensualismului actului juridic civil, legiuitorul a prevăzut forma scrisă şi înregistrarea actului alături de condiţiile art. 948 C. civ., ca fiind condiţii de validitate ale contractului de arendare şi ca atare sancţiunea nerespectării acestor condiţii la încheierea contractului este nulitatea absolută.
Curtea de apel reţine că înregistrarea convenţiei de arendare trebuie să se facă într-un anumit termen de la încheierea contractului părţilor şi că nu a fost dovedită în cauză existenţa şi corecta ţinere a registrelor speciale de către secretarii Consiliilor locale pentru a-şi putea găsi justificare pretenţiile arendatorului A.D.S.
Din adresa nr. 693 din 6 martie 2007 emisă de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale reiese că la data întocmirii adresei nu exista încă un act normativ, emis de un organ al Administraţiei Publice Centrale care să reglementeze „registrul special pentru evidenţa contractelor de arendă”.
Acest răspuns se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosar de către apelantă şi cu adresa nr. 965/2005 emisă de Primăria Comune Frecăţei şi adresa nr. 1918/2005 emisă de Primăria comunei Maraşu pe a căror rază teritorială se află terenul ce face obiectul contractului de arendă nr. 1/2001.
Reţine şi că adresa nr. 198 din 15 februarie 2006 a Primăriei Comunei Frecăţei de care se prevalează A.D.S. în susţinerea pretenţiilor sale este tot în sensul celor declarate de către apelantă deoarece amintita adresă face referire la un registru general de intrare-ieşire al Primăriei/Consiliului Local Frecăţei iar nu la registrul special indicat În art. 6 alin. (1) din Legea nr. 16/1994.
Din adresa nr. 495/2006 a Primăriei Comunei Maraşu rezultă că există chiar o copie a contractului de arendă şi a actelor adiţionale la acesta în arhiva Primăriei. Din nici un înscris prezentat de către A.D.S. nu a reieşit că verificările efectuate de către arendator au privit registrele speciale pentru evidenţa contractelor de arendă. Menţiunile din Procesele verbale de constatare încheiate În anul 2005 de către A.D.S. cu reprezentanţii comunelor Măraşu şi Frecăţei referitoare la verificarea „registrelor speciale” sunt contradicţie cu cele din adresa emisă În anul 2007 de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate al contractului de arendă nr. 1/2001 invocat de către arendatorul A.D.S. şi anume faptul că nu pot fi date în arendă terenuri agricole aparţinând proprietăţii publice Curtea de apel reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin În administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi Înfiinţarea A.D.S. din care rezultă că prevederile prezentei legi reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate În administrarea A.D.S.
Dispoziţiile art. 4 din aceeaşi lege, enumără printre atribuţiile A.D.S. concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului. Reţine Curtea de apel şi că Secţiunea a 3-a legii amintite mai sus este intitulată „Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului şi a activităţilor şi serviciilor publice”.
Potrivit art. 1413 C. civ., se chemă închiriere locaţiunea edificiilor şi aceea a mişcătoarelor, iar arendare, locaţiunea fondurilor rurale. Astfel fiind, nu se poate reţine nici că prin contractul de arendare nr. 1/2001 ar fi fost nesocotite dispoziţiile constituţionale referitoare la Închirierea bunurilor proprietate publică cum pretinde arendatorul A.D.S. Acesta din urmă susţine că „bunurile din proprietatea publică nu pot fi arendate” cu motivarea că în Constituţie prin art. 135 (actual art. 136) se face referire numai la: administrare, concesionare, închiriere şi dare în folosinţă gratuită a bunurilor proprietatea publică, fără a se folosi şi cuvântul „arendare”.
Aşa cum s-a arătat mai sus dispoziţiile constituţionale referitoare la închirierea bunurilor proprietate publică a statului trebuie avute în vedere în considerarea prevederilor Codului civil şi în considerarea Legii nr. 16/1994 prin care contractul de arendă a primit o reglementare specială.
În ceea ce priveşte pretenţia arendatorului A.D.S. de a se constata nulitatea contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001 ca urmare a faptului că la data încheierii acestuia erau încă în vigoare prevederile ar. 4 din Legea arendării care făceau trimitere la sintagma „alte unităţi” (printre care se numără şi A.D.S.) cărora la era interzis să dea în arendă terenuri cu destinaţie agricolă proprietate de stat, Curtea de apel retine următoarele:
La data Încheierii contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001 intrase în vigoare Legea nr. 268/2001 prin care se reglementa statutul juridic al A.D.S. şi regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă (cu înţelesul arătat de către legiuitor prin art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege), proprietate publică sau privată a statului aflate în administrarea A.D.S. căruia i-au fost stabilite printre alte atribuţii şi cea privind studierea oportunităţii şi încheierea de contracte de concesionare sau arendare a terenurilor cu destinaţie agricolă proprietate publică sau privată a statului.
Reiese că amintita lege conţine norme derogatorii cu caracter special faţă de Legea arendării, fiind ulterioară acesteia şi de imediată aplicare.
De altfel, a fost ataşată la dosar adresa A.D.S. cu nr. 31.163 din 1 februarie 2005 emisă către arendatul SC T.B. SRL Piatra Neamţ prin care i se aduce la cunoştinţă acestuia faptul valabilităţii convenţiei părţilor cu nr. 1/2001 şi împrejurarea că societatea şi-a respectat până la data întocmirii adresei obligaţiile asumate prin contract. În raport de cele reţinute mai sus pretenţiile arendatorului A.D.S. de constatare a nulităţii contractului de arendă cu nr. 1/2001 încheiat cu SC T.B. SRL apar ca fiind nefondate iar Curtea de apel, văzând şi dispoziţiile legale invocate în cauză şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă A.D.S. ca neîntemeiată şi a păstrat celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Împotriva deciziei Curţii de apel a formulat recurs reclamanta care a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului promovat de SC T.B. SRL ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, să fie menţinută Sentinţa comercială nr. 5718 din 25 aprilie 2007 ca temeinică şi legală.
În motivarea recursului recurenta a învederat că, instanţa de apel, aplicând în mod discreţionar principiul rolului activ şi aplicând prevederile art. 129 C. proc. civ., a pronunţat o hotărâre criticabilă sub aspectul legalităţii.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii legale:
- art. 136 alin. (4) din Constituţia in vigoare, respectiv art. 135 alin. (5) din Constituţia în vigoare la data semnării contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001;
- art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;
- art. 4 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 16/1994 a arendării;
- art. 4 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin În administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a încălcat Decizia Curţii Constituţionale nr. 740/2006, definitivă şi general obligatorie, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) şi (4) din Legea arendării nr. 16/1994, ar, astfel cum s-a statuat În doctrină nicio autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă.
Recurenta a mai susţinut că, în cazul dedus judecăţii, încălcarea rolului activ constă în faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate .
În drept, recurenta a invocat art. 299 şi urm. C. proc. civ., art. 304 pct. 9, Constituţia României, Decizia Curţii Constituţionale nr. 740/2006 (M. Of., nr. 8/05.01.2007), Legea nr. 213/1998, Legea nr. 16/1994, Legea nr. 268/2001 modificată.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta susţine, în esenţă, că neînregistrarea în termen de 15 zile a contractului de arendă determina nulitatea lui absolută.
O atare opinie nu rezista unei examinări aprofundate a textului legal, începând cu precizarea înţelesului termenilor utilizaţi şi a relaţiei dintre ei. Valabilitatea sau validitatea unui act juridic, deci şi a unui contract, se defineşte ca o calitate a acestuia de a întruni toate condiţiile şi de a produce toate efectele prevăzute de lege. În cazul anumitor contracte, denumite solemne, prin excepţie de la principiul consensualismului care constituie regula în materie, consimţământul, pentru a avea eficienta juridica, trebuie sa fie exteriorizat într-o anumita forma, care, astfel, devine o condiţie de validitate. Contractele solemne nu sunt, toate, contracte care trebuie încheiate prin act autentic. Pentru unele dintre ele, solemnitatea constă în necesitatea de a redacta un înscris, care poate la fel de bine să fie în formă autentică sau sub semnătură privată. În absenta înscrisului, actul nu are existenta legala. Este, fără îndoiala, cazul contractului de arendare, a cărui încheiere, în dreptul nostru, este guvernată de acest „formalism atenuat”.
Efectele juridice produse de un contract valid sunt limitate, în virtutea principiului relativităţii, la părţile între care s-a încheiat, în persoana cărora instituie drepturi si obligaţii. În ceea ce-i priveşte pe terţi, respectivul contract nu le este opozabil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodese potest), în sensul ca nu sunt ţinuţi sa ia act de existenta lui si, deci, nici sa îşi adapteze conduita, in consecinţa. Ori de cate ori, insa, pentru anumite raţiuni, cum ar fi constituirea sau transmiterea unor drepturi reale, care fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes, contractul sau, mai exact spus, situaţia juridica pe care o creează, trebuie sa fie opozabila si terţilor, se impune îndeplinirea unor formalitatea de publicitate. Se are in vedere, in acest sens, ca opozabilitatea unei anumite realităţi de facto sau de iure, este de neconceput fără ca, in prealabil, cel căruia i se opune sa fi avut posibilitatea sa ia cunoştintă de ea. Or, publicitatea este cea care asigura o asemenea posibilitate. În cazul contractului de arendare, aceasta se realizează pe calea înregistrării intr-un registru special ţinut de secretarul consiliului local. Întrucât formalitatea înregistrării se cere îndeplinita după încheierea contractului, aşa dar, post factum, ea nu are nici o influenta asupra validităţii respectivului contract, care există si se menţine independent de înregistrarea sa. Deci, chiar daca aceasta formalitate nu este îndeplinita, contractul de arendare continua să-şi producă efectele între părţi, dar situaţia juridica în derulare nu este opozabila terţelor persoane care sunt îndreptăţit s-o ignore.
Aşa fiind, sintagma „sunt valabile si opozabile numai contractele de arendare încheiate in scris si înregistrate ..” nu trebuie înţeleasa in sensul ca atât valabilitatea cat si opozabilitatea unui atare contract, cumulate, sunt condiţionate de încheierea in scris si înregistrarea lui, de asemenea, cumulate, ci in acela ca, independent una de alta, valabilitatea este dependenta de întocmirea unui înscris, iar opozabilitatea de înregistrarea acestuia.
Lipsa de rigoare in redactarea prevederilor legale nu îşi găseşte expresie doar in carenta semnalata, ci si in inadvertenta dintre alin. (1) si (2) ale art. 6 din lege; astfel, daca primul alineat impune redactarea contractului in trei exemplare, dintre care doua pentru părţi si unul pentru a fi depus la consiliul local in a cărui raza teritoriala se afla bunurile arendate, alineatul al doilea prevede ca, in situaţia in care acestea sunt situate pe raza teritoriala a mai multor consilii locale, la fiecare dintre ele trebuie depus cate un exemplar din contract. Evident ca, intr-o atare ipoteza, prevederea din alin. (1) trebuie amendata, contractul urmând a fi întocmit intr-un număr de exemplare suficient.
În condiţiile in care cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de arendare, fusese formulata la un moment la care contractul fusese înregistrat, s-a susţinut si se susţine de câtre A.D.S., ca, in afara formei scrise, valabilitatea contractului de arendare este îndeplinirea acesteia in interiorul termenului de 15 zile de la încheiere.
Printr-o interpretare pro causa, termenul de recomandare, prevăzut de lege, având ca finalitate urgentarea înregistrării contractului a fost transformat intr-un termen imperativ. Termenul de 15 zile nu poate fi decât un termen de recomandare si nu unul de decădere, intenţia legiuitorului fiind ca părţile sa îndeplinească si formalitatea înregistrării înainte de a trece la executarea contractului. Nu exista, practic, nici o raţiune in considerarea căreia legiuitorul sa sancţioneze cu nulitatea absoluta un contract încheiat cu respectarea exigenţelor legale, doar pentru ca nu a fost înregistrat in termen de 15 zile de la încheiere. Este evident ca interesul public care, in accepţiunea pe care recurenta i-o conferă in cererea reconvenţionala „înseamnă conservarea si îmbunătăţirea calităţii solului, a apelor de suprafaţa si a celor subterane, corespunzător destinaţiei si categoriei de folosinţa, conservarea patrimoniului natural, realizarea obiectivelor si programelor naţionale in domeniul agriculturii, in condiţiile respectării tuturor normelor legale in vigoare”, nu poate oferi o asemenea raţiune. Nu o poate oferi, întrucât este de neconceput ca obiectivele majore menţionate ar putea fi puse in pericol de neînregistrarea contractului in interiorul termenului prevăzut de lege si absurd sa consideri ca unica soluţie pentru evitarea acestui risc o constituie nulitatea sa absoluta.
Mai mult decât atât, daca de înregistrare depindea însăşi valabilitatea contractului de arendare, aşa cum se pretinde, nu se poate explica cum, fata de semnificaţia esenţiala a acestei formalităţi, a fost posibil ca autorităţile centrale sa fi rămas in pasivitate o perioada atât de îndelungata, fără să depună nici o diligenţă pentru organizarea registrului special destinat acestor înregistrări, prevăzut de lege; or, este ceea ce rezulta din adresa nr. 693 din 6 martie 2007 a Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale - Cabinetul Ministrului, potrivit căreia, „la data prezentei nu exista un act normativ emis de un organ al Administraţiei Publice Centrale care sa reglementeze registrul Special pentru evidenta contractelor de arenda”. Si din acest punct de vedere, teza recurente este neconvingătoare.
Nulitatea nu constituie o stare organica, ci o sancţiune constând in invalidarea unui act viciat ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale imperative. Ea nu este incompatibila de plano cu principiul salvgardării actelor juridice. Aşa fiind, chiar in ipoteza unei nulităţi absolute, efectul distructiv al acesteia poate fi prevenit, daca condiţia de validitate nesocotita este îndeplinita, realizându-se, astfel, o restabilire subsecventa a legalităţii si, drept urmare, o asanare a nulităţii, mai înainte de constatarea sa prin hotărâre judecătorească. Confruntata cu un asemenea risc, decurgând din invocarea nulităţii absolute a contractului de arendare, la un moment când exigenta înregistrării fusese satisfăcuta, reclamanta A.D.S., pentru a evita o eventuala asanare a nulităţii, a interes sa o facă sa depindă de neînregistrarea contractului in interiorul termenului de 15 zile, transformat pentru raţiuni pro causa, din termen de recomandare, in termen imperativ. Nulitatea a devenit astfel ireversibila, înainte de constatarea sa pe cale judecătorească, fiind sustrasa oricărei eventuale asanări, contrar principiului salvgardării actelor juridice.
În argumentarea pretinsei nulităţi absolute a contractului de arendare recurenta invoca, alături de neînregistrarea acestuia in termen de 15 zile de la încheiere si apartenenţa terenului, obiect al contractului de arendare la proprietatea publica a statului, ceea ce ar constitui un impediment peremptoriu la arendarea sa.
Chiar admiţând ca, în materia nulităţii absolute, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu constituie un fine de neprimire a acţiunii in constatare a unei asemenea nulităţi, reaua credinţa a A.D.S. este evidenta, fiind ilustrata nu doar de împrejurarea ca a încheiat un contract despre care pretinde ca este lovit de nulitate, deşi a ştiut sau ar fi trebuit sa ştie ca astfel inculca o serie de dispoziţii legale imperative, ci, si de perioada îndelungata de timp in care a permis ca acesta sa-si producă efectele, fără sa intervină, cu toate ca, a fortiori, ar fi avut posibilitatea sa ia cunoştinţă de nelegalitatea sa.
În opinia recurentei-reclamante, contractul de arendare contravine art. 136 alin. (4) din Constituţie potrivit căruia, „bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In condiţiile legii organice, ele pot fi .. concesionate ori închiriate”. Omisiunea din text a arendării, se considera, are semnificaţia prohibirii acesteia.
O asemenea susţinere nu poate fi însuşita întrucât se întemeiază pe o interpretare strict formala si restrictiva a normei constituţionale, fără sa ofere nici o explicaţie logica si credibila a pretinsei opţiuni a legiuitorului constituant, căreia i se conferă un caracter arbitrar; devine, astfel, de neînţeles de ce închirierea, aşadar, locaţiunea construcţiilor si a bunurilor imobile, in accepţiunea art. 1413 C. civ., aflate in proprietate publica, ar fi permisa, in schimb, arendarea, adică locaţiunea bunurilor agricole, in primul rând, terenuri, in termenii aceluiaşi text, de asemenea, proprietate publica, ar fi prohibita.
Ca nu acesta este interesul art. 136 alin. (4) din Constituţie rezulta per a contrario din prevederile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin in administrare terenuri in proprietate publica si privata cu destinaţie agricola si înfiinţarea A.D.S. Potrivit art. 1 lit. c), legea menţionata reglementează "administrarea societăţilor comerciale si regimul concesionarii sau arendării terenurilor proprietate publica si privata a statului, aflate in exploatarea acestora." De asemenea, art. 4 consacrat atribuţiilor A.D.S., include printre ele, la lit. d) „concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricola aparţinând domeniului public sau privat al statului, aflate in exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor si staţiunilor de cercetare si producţie agricolă si a unităţilor de învăţământ agricol si silvic”.
Consacrarea in terminis, in articolele din Legea nr. 268/2001 reproduse, a posibilităţii de arendare a terenurilor proprietatea publica a statului, vine in contradicţie cu interpretarea art. 136 alin. (4) din Constituţie, susţinuta de recurenta. In condiţiile in care, insa, orice lege, pana la constatarea neconstituţionalităţii sale, prin decizie a Curţii Constituţionale, beneficiază de prezumţia de constituţionalitate, se impune concluzia ca, in realitate, contradicţia este numai aparenta, omisiunea arendării din cuprinsul textului constituţional nefiind de natura sa impună concluzia ca, astfel, s-a intenţionat prohibirea acesteia.
Mai mult decât atât, încheierea contractului de arendare in cauza a avut loc la 28 august 2001, aşadar, sub imperiul Legii nr. 268/2001, ale cărei prevederi, la care ne-am referit in cele ce preceda, lipsesc de temei susţinerea A.D.S. referitoare la nulitatea absoluta a contractului, ca urmare a apartenenţei terenului arendat la domeniul public.
Aşa fiind, Decizia nr. 493 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, este la adăpost de orice critici de nelegalitate, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului A.D.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 493 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 28 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1730/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1880/2008. Comercial → |
|---|
