ICCJ. Decizia nr. 2004/2008. Comercial. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2004/2008
Dosar nr. 10946/1/2007
Şedinţa publică de la 6 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
V.M. a formulat în contradictoriu cu A.V.A.S., contestaţie la executare prin care a solicitat anularea formelor de executare şi suspendarea executării până la soluţionarea acţiunii. Contestatorul şi-a motivat cererea arătând că s-a pornit executarea silită împotriva sa în lipsa unui titlu executor. Potrivit contestatorului contractele de credit şi de cauţiune nu pot fi executate întrucât creditorul nu a solicitat instanţei încuviinţarea executării silite. De asemenea, a susţinut că nu-i este opozabil contractul de credit întrucât nu a fost semnat de contestator iar contractul de cauţiune nu poate fi executat întrucât nu sunt respectate prevederile art. 1662 C. civ.
A mai susţinut contestatorul că A.V.A.S. în calitate de creditor s-a îndestulat prin vânzarea activelor societăţii fiind înscris pe lista creditorilor în dosarul de faliment.
În completarea cererii contestatorul a arătat că după anul 1997 s-a pensionat, că s-a retras definitiv din societate şi că nu-i mai poate fi angajată răspunderea. De asemenea, a mai arătat că s-a pornit executarea fără să existe o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, că termenul pentru executarea creanţei a intrat sub incidenţa prescripţiei şi, în fine, că, deşi creditoarea invocă cesiunea de creanţă din decembrie 1999, aceasta nu-i poate fi opusă întrucât nu a fost notificată debitorului cedat.
În urma întâmpinării depusă de intimata A.V.A.S. prin care s-a ridicat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a judecătoriei Iaşi, a fost stabilită competenţa, după pronunţarea sentinţei nr. 3890/2006 de către Judecătoria Iaşi şi a deciziei nr. 454 din 30 ianuarie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei Curţi, care prin sentinţa nr. 191 din 15 octombrie 2007 a admis contestaţia la executare formulată de V.M. şi a anulat formele de executare efectuate de A.V.A.S. împotriva contestatorului. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a respins mai întâi excepţiile prematurităţii şi a inadmisibilităţii cererii de suspendare reţinând că acestea sunt neîntemeiate. S-a menţionat de Curte şi faptul că cererea de suspendare nu a mai fost susţinută de contestator.
Pe fond a reţinut că între B.A., sucursala Iaşi şi SC C.T. s-a încheiat contractul de credit nr. 173/1995 precum şi contractul de cauţiune între contestatorul V.M. şi B.A., sucursala Iaşi. Creanţa rezultând din cele două convenţii potrivit instanţei a fost cesionată A.V.A.S. conform contractului de cesiune 930200 din 2 decembrie 1999, iar pentru valorificarea acesteia, A.V.A.S. a emis la data de 19 decembrie 2005 o adresă de comunicare a titlurilor executorii către contestator.
A reţinut Curtea în continuare că potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998 republicată, titlul executoriu se pune în executare fără nici o formalitate, executarea realizându-se potrivit prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă aşa încât faţă de susţinerile contestatorului din cererea introductivă de instanţă a stabilit că nu este necesară încunoştiinţarea executării silite potrivit dispoziţiilor codului de procedură civilă.
Curtea a respins şi toate celelalte apărări de fond în legătură cu nevalabilitatea contractelor, cu îndestularea creditoarei în procedura falimentului, cu răspunderea sa patrimonială care, potrivit contestatorului, nu poate fi angajată.
Trecând peste aceste apărări prima instanţă a stabilit calitatea de fidejusor a contestatorului cât şi caracterul de titlu executoriu al celor două contracte, de credit şi de cauţiune, conferit de art. 13 alin. (4) şi art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998. S-a citat în sprijinul argumentelor de text şi decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că Legea nr. 58/1998 consacră caracterul de titlu executoriu şi pentru contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare.
După ce au fost lămurite aceste aspecte, Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate susţinerile contestatorului în legătură cu excepţia prescriptiei dreptului de a se cere executarea silită. În sprijinul acestei concluzii a reţinut că scadenţa debitului potrivit contractului de credit nr. 173/2007/1995 a fost stabilită la data de 30 iulie 1996, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie. Acest termen de 3 ani s-a împlinit la data de 30 iulie 1997, anterior cesiunii de creanţă, or pentru a beneficia de termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 trebuia ca la data preluării creanţei să nu se fi împlinit termenul general de prescripţie. Curtea a înlăturat apărarea intimatei A.V.A.S. în legătura cu suspendarea termenului de prescripţie întemeiată pe art. 42 din Legea nr. 64/1995 pentru motivul că acţiunile pentru realizarea creanţelor la care se referă articolul mai sus arătat se referă doar la debitor şi bunurile sale nu şi la fidejusor care poate fi urmărit în continuare.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 191 din 15 octombrie 2007 a declarat recurs A.V.A.S. Bucureşti prin care în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei de fond.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că înţelege să critice faptul că instanţa de fond nu a reţinut că, în speţă, există cauze de suspendare a curgerii termenului de prescripţie în temeiul art. 42 din fosta lege nr. 64/1995. În dezvoltarea criticii a mai arătat că intimatul contestator este fidejusor şi că răspunde conform art. 42 C. com., în solidar cu debitorul. De asemenea, a făcut trimitere la prevederile art. 3 din contractul de cauţiune prin care fidejusorul a renunţat la beneficiul de discuţiune şi de diviziune. Din moment ce fidejusorul a fost de acord ca executarea garanţiei să se facă în baza contractului de credit care constituie titlu executoriu ori de câte ori debitorul nu-şi execută în termen obligaţiile, potrivit A.V.A.S., nu se poate admite că prevederile art. 42 din fosta Lege nr. 64/1995 sunt inaplicabile.
În sprijinul aceluiaşi argument, recurenta a susţinut că termenul a început să curgă de la data scadenţei, respectiv 30 iulie 2007, astfel că, la data deschiderii procedurii falimentului împotriva debitorului, 28 aprilie 1999, dreptul de a cere executarea silită nu era prescris, fiind doar suspendat conform prevederilor Legii nr. 64/1995.
Deschiderea procedurii falimentului anterior preluării creanţei prin contractul de cesiune încheiat la data de 2 decembrie 1999, potrivit autoarei recursului, o îndreptăţeşte să considere că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 42 din legea falimentului precum şi prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 care stipulează un termen de 7 ani pentru executarea creanţelor preluate de A.V.A.S. Mai mult, recurenta observă că în cauză există acte de executare începute în procedura falimentului care întrerup termenul general de prescripţie.
Intimatul, prin întâmpinare a analizat criticile aduse sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a susţinut că art. 42 din Legea nr. 64/1995 preluat în aceeaşi formă de art. 36 din Legea nr. 86/2006 nu are incidenţă în cauză întrucât suspendarea de drept a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor se referă la bunurile debitorului, suspendarea având efect şi asupra dreptului de a cere executarea silită.
Suspendarea, în opinia intimatului nu are efect asupra acţiunilor sau a executărilor silite îndreptate împotriva unui codebitor solidar sau a unui fidejusor. În sprijinul acestei susţineri au fost citate nu numai textele din legea insolvenţei ci şi doctrina din domeniul insolvenţei. În continuare a arătat că renunţarea la beneficiul de diviziune şi de discuţiune de către fidejusor nu are nicio influenţă asupra aplicării sau neaplicării prevederilor referitoare la suspedarea executării silite pornită împotriva fidejusorului. În fine, intimatul a considerat că teza recurentei nu poate fi acceptată întrucât dacă se admite că executarea a fost suspendată prin deschiderea procedurii insolvenţei, A.V.A.S. nu putea să pornească la executare într-.o procedură suspendată.
Pentru toate aceste motive intimatul a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În conformitate cu acest motiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a pus în discuţie excepţia prescripţiei executării silite prin prisma dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 şi a art. 42 din fosta Lege nr. 64/1995 preluate cu acelaşi conţinut de art. 36 în legea insolvenţei nr. 86/2006.
Potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, „Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris”.
În conformitate cu aceste prevederi, prin sentinţa criticată, Curtea de Apel a verificat dacă sunt îndeplinite cerinţele pentru ca recurenta creditoare să beneficieze de termenul de prescripţie de 7 ani pentru executarea silită a creanţei preluată la data de 2 decembrie 1999, provenind de la B.A.
Această creanţă aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel privea contractul de credit nr. 173 din 20 iulie 1995 şi contractul de garanţie încheiat la data de 1 august 1995 între contestatorul V.M. şi B.A. SA, sucursala Iaşi.
Recurenta este de acord cu faptul că scadenţa obligaţiei derivând din contractul de credit era stabilită la data de 30 iulie 1996, acesta constituind şi momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Dar, cu toate acestea nesocoteşte dispoziţiile ultimei teze din art. 13 alin. (5) al O.U.G. nr. 51/1998 atunci când consideră că la preluarea creanţei nu era împlinit termenul general de prescripţie la care trimite textul. Revenind la speţă, se constată că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 socotit de la momentul naşterii dreptului la acţiune s-a împlinit la data de 30 iulie 1999. În contextul arătat a devenit aplicabilă ultima teză din dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, art. 13 alin. (5) potrivit căreia termenul de 7 ani nu se aplică acelor creanţe pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris.
Dintr-un alt punct de vedere trebuie observat că nu a fost combătută concluzia instanţei de fond în legătură cu aplicarea şi calculul termenului de prescripţie decât prin prisma faptului că nu s-a reţinut apărarea potrivit căreia au existat cauze de suspendare a curgerii termenului de prescripţie ceea ce în opinia sa ar justifica începerea executării silite asupra garantului fidejusor.
Teza recurentei potrivit căreia termenul de prescripţie al executării silite nu s-a împlinit întrucât la data de 28 aprilie 1999 debitoarea a intrat în procedura insolvenţei nu poate fi primită întrucât art. 42 din Legea nr. 64/1995 prevede expres care sunt acţiunile judiciare care se suspendă, creanţele care se pot realiza şi calitatea celui care le deţine, împotriva căruia ar putea fi îndreptate acţiunile judiciare şi extrajudiciare.
„De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Faţă de aceste dispoziţii ale art. 42 din Legea nr. 64/1992 trebuie observat că suspendarea vizează doar acţiunile împotriva debitorului şi a bunurilor sale, şi întrucât este un text cu un conţinut expres, prevederile sale nu pot fi extinse şi asupra fidejusorului.
În speţă, contestatorul nu a avut calitatea de debitor ci de fidejusor aşa încât acţiunile de urmărire a acestuia nu intră sub incidenţa suspendării. Mai trebuie reţinut că neincluderea garantului în aceste prevederi nu aduce atingere caracterului colectiv al procedurii insolvenţei şi nici nu lezează interesele creditorilor. Din acest punct de vedere se observă că în cauză, recurenta este înscrisă în tabelul creditorilor în vederea realizării drepturilor sale în raport de debitorul declarat în stare de insolvenţă, dar acest motiv aşa cum de altfel s-a arătat nu constituie un impediment asupra executării garantului dacă şi celelalte cerinţe ale legii sunt respectate.
În concluzie, creditoarea A.V.A.S. nu poate invoca suspendarea termenului de prescripţie care a curs împotriva fidejusorului întrucât acţiunile judiciare şi executarea silită a creanţelor faţă de acesta nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 64/1995 aşa cum corect a reţinut instanţa de apel . Nu în ultimul rând este de reţinut că executarea silită în ipoteza susţinută de recurentă, nu ar fi putut fi pornită dacă toate acţiunile şi executările, inclusiv cele asupra fidejusorului, ar fi fost suspendate.
Şi critica în legătură cu renunţarea garantului la beneficiul de discuţiune şi de diviziune va fi respinsă întrucât această renunţare nu are nicio influenţă asupra aplicării dispoziţiilor legale mai sus examinate.
În consecinţă, faţă de cele ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins .
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea pentru cheltuieli de judecată formulată de intimată, având în vedere că nu s-au depus înscrisurile în original în dovedirea sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 191 din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge, cererea formulată de intimat privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2001/2008. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 2006/2008. Comercial. Constatare nulitate act.... → |
|---|
