ICCJ. Decizia nr. 2522/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2522/2008
Dosar nr. 8739/3/2006
Şedinţa publică de la 23 septembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 1 septembrie 2005 pe rolul Judecătoriei Piteşti, reclamanta SC P. SRL Bradu a chemat în judecată pe pârâta SC V.L.R. SRL, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care pârâta să fie obligată să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare pentru autoturismul marca M.B., întrucât s-a achitat integral preţul acestuia, să fie obligată la restituirea sumelor de bani încasate suplimentar, fără drept, în raport de contractul de leasing şi să plătească reclamantei contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului pentru perioada 18 septembrie 2003 şi până la sesizarea instanţei.
Prin întâmpinarea formulată, SC V.L.R. SRL a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că utilizatorul nu şi-a respectat termenele scadente pentru plata ratelor de leasing, refuzând returnarea autoturismului către finanţator, astfel încât la 4 decembrie 2002 Judecătoria Piteşti a constatat intervenită rezilierea contractului de leasing nr. 05877 încheiat între părţile litigiului. Astfel, preluarea autoturismului s-a realizat într-o procedură de executare silită ce a făcut obiectul dosarului nr. 10/2003.
La 19 mai 2006 reclamanta şi-a precizat acţiunea, sens în care suma plătită excedentar în raport cu contractul de leasing a fost evaluată la 60.000 lei incluzând debit şi dobândă, iar contravaloarea lipsei de folosinţă, incluzând uzura normală a autoturismului, a fost evaluată la 109.250 lei.
La 15 noiembrie 2006 reclamanta a formulat o nouă precizare a acţiunii, sens în care contravaloarea plăţilor necuvenite solicitate la rambursare a fost specificată la 100.104,82 lei, iar suma reprezentând lipsă de folosinţă a fost specificată la 133.194,95 lei, solicitând, totodată, printr-un capăt de cerere suplimentar obligarea pârâtei la eliberarea documentelor autoturismului care a făcut obiectul contractului de leasing.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în urma declinării competenţei materiale prin sentinţa comercială nr. 5398 din 21 decembrie 2005 a Judecătoriei Piteşti, a pronunţat sentinţa comercială nr. 5719 din 25 aprilie 2007, prin care a respins acţiunea, ca nefondată.
A reţinut în urma probelor administrate cu acte şi expertiză contabilă că reclamantul nu a respectat obligaţiile asumate prin contract (dispoziţiile art. 4.1., 4.2. şi 4.3) devenind incidente dispoziţiile privind rezilierea contractului fără preaviz şi cele ale art. 45 care prevăd o cotă de penalitate pentru întârzierea la plată.
S-a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 9.1 din contract privind dreptul de opţiune al utilizatorului pentru transferul dreptului de proprietate dar numai după efectuarea plăţii reziduale ceea ce nu se poate reţine, după cum nici faptul că s-au făcut plăţi nedatorate, iar în privinţa plăţii contravalorii lipsei de folosinţă, s-a apreciat că reclamanta a rămas în pasivitate şi nu a dovedit pretenţiile.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 571 din 22 noiembrie 2007, a admis apelul şi a schimbat în tot hotărârea în sensul că a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată şi completată.
A obligat pârâta să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare a autoturismului marca M.B. care a făcut obiectul contractului de leasing nr. 05877 din 23 mai 2002.
A obligat pârâta să predea reclamantei documentele necesare în vederea înmatriculării autoturismului.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 797,61 lei cu titlu de plată nedatorată.
Totodată, a respins capătul de acţiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a autoturismului corespunzător perioadei 18 septembrie 2003 şi până la data sesizării instanţei şi plata cheltuielilor de judecată, în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că afirmaţia potrivit căreia prin hotărârea Judecătoriei Piteşti din 4 decembrie 2002 s-a dispus rezilierea contractului de leasing, nu este fondată.
În fapt, partea face referire la hotărârea din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Piteşti prin care contractul de leasing a fost investit cu formulă executorie, act jurisdicţional care nu impune concluzia sancţionării contractului cu încetarea sa. În puterea acestei investiri, SC V.L.I.F.N.R. SA a procedat la ridicarea autoturismului marca M.B din mâinile utilizatorului in procedura executării silite efectuate în dosarul de executare silită nr. 10/2003, lipsind apelanta de folosinţa şi stăpânirea bunului, începând cu data de 18 iulie 2003.
În consecinţă, contractul pârâţilor a continuat sa fie în fiinţă şi să-şi producă efectele.
Debitele născute în sarcina reclamantei - apelante în puterea contractului de leasing nr. 05877 din 23 mai 2002, ce a avut ca obiect autoturismul M.B. faţă de pârâtă sunt: avans, rate leasing valoare reziduală şi penalităţi în sumă totală de 64.823,57 Euro; taxe vamale de import - calculate în condiţiile art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997, în suma de 6.700,32 Euro; prime de asigurare Casco pentru perioada 5 august 2000 şi până la 18 iulie 2003 în sumă de 2.942 Euro; facturilor emise în sarcina reclamantei - apelantă după 10 februarie 2004 în sumă de 13.171,77 Euro.
Totalul debitului fiind de 87.673,66 Euro, curtea de apel a constatat că la 27 ianuarie 2004 (data ultimei plăţi) SC P. SRL Bradu plătise 88.435,27 Euro, deci, cu un excedent nedatorat de 797,61 Euro.
Concluzia acestor considerente a fost că apelanta - reclamantă a achitat toate obligaţiile sale de plată derivând din contract, şi a plătit chiar în excedent suma de 797,61 Euro, astfel încât are dreptul de a pretinde, în condiţiile art. 9.1 din contract şi în temeiul art. 9 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
În ce priveşte capătul secundar de cerere în restituirea sumelor plătite excedentar, faţă de constatările anterioare, derivat din principul îmbogăţirii fără justă cauză, s-a reţinut că intimata – pârâtă, datorează apelantei, reclamante suma încasată excedentar faţă de datoriile contractuale, de 797,61 Euro.
În ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, curtea de apel a apreciat că această pretenţie este o dezdăunare în legătură cu care reclamanta avea sarcina dovedirii existentei şi determinării întinderii sale. Or, simpla afirmaţie a părţii, care arată că datorită lipsei de folosinţă a fost nevoită să apeleze la servicii de taximetrie plătite, nu este suficientă pentru a dovedi existenţa unui prejudiciu efectiv.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, ambele părţi.
Reclamanta a criticat hotărârea fără a o motiva în drept şi a invocat neluarea în considerare de către instanţa de apel la calcularea sumelor achitate în plus şi a contravalorii celor trei bilete la ordin în valoare de 7000 Euro, respectiv a contravalorii facturilor emise după 10 februarie 2004, nedatorate.
Totodată, faţă de probele cauzei consideră că instanţa trebuia să admită şi capătul de cerere în plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă.
Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie în privinţa acestui recurs excepţia nulităţii prin raportare la dispoziţiile art. 3021 [(alin. (1)] lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază recursul.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea hotărârii recurate, poate avea loc doar pentru cele nouă motive de recurs limitativ reglementate prin textul de lege susevocat, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, faţă de caracterul său nondevolutiv neputându-se invoca decât aspecte care vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii şi, nicidecum, aspecte care ţin de erori în stabilirea situaţiei de fapt sau legate de aprecierea probelor administrate.
În cauză, recurenta invocă aspecte care ţin de netemeinicia hotărârii făcând aprecieri asupra probelor ceea ce excede evident limitelor recursului astfel că dând eficienţă textului de lege arătat, se va constata nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantă.
Pârâta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 şi 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive de recurs, a arătat în ceea ce priveşte primul motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a apreciat greşit că hotărârea Judecătoriei Piteşti prin care contractul de leasing a fost investit cu formulă executorie nu impunea concluzia că a intervenit rezilierea de drept, conform clauzelor contractului, sens în care dispune şi O.G. nr. 51/1997, potrivit art. 8 şi 15 prevăzându-se că dacă utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei timp de 2 luni consecutiv, finanţatorul are dreptul să rezilieze contractul.
Totodată, în mod eronat s-a reţinut că prin faptul investirii contractului cu formulă executorie, societatea a lipsit utilizatorul de folosinţa şi stăpânirea bunului, deoarece bunul a rămas în continuare la acesta, dovadă în acest sens fiind sentinţa civilă nr. 771/2007 de obligare la predarea bunului.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat greşit soluţia exclusiv pe concluzia expertului contabil fără a aprecia probele cu înscrisuri din care rezultă că utilizatorul a rămas tot timpul în posesia autoturismului astfel că primele de asigurare casco trebuiau achitate şi suportate în final de utilizator, sens în care dispun şi dispoziţiile art. 9 lit. f) şi art. 10 din O.G. nr. 51/1997.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea conţine motive contradictorii în condiţiile în care, pe de o parte, se susţine deposedarea utilizatorului de autoturism pentru justificarea soluţiei dată unor capete de cerere dar, pe de altă parte, nu există o obligaţie de restituire a acestuia, ci doar a actelor necesare înmatriculării, iar în privinţa lipsei de folosinţă cererea a fost respinsă, ceea ce dovedeşte că autoturismul nu a fost niciodată luat din posesia utilizatorului.
Recursul pârâtei este nefondat.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta se referă la interpretarea eronată a naturii contractului sau a clauzelor acestuia.
Recurenta nu face referire expresă la o astfel de situaţie, ci la aprecierea făcută de instanţă asupra conţinutului unei hotărâri judecătoreşti ca probă administrată în cauză, ceea ce nu se subsumează acestui motiv de recurs, cel mult critica legată de intervenirea sau nu a rezilierii de drept a contractului în condiţiile stipulaţiei din contract şi ale legii implicând analizarea legalităţii hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în planul efectelor juridice pe care le-ar putea produce o astfel de situaţie în privinţa obligaţiilor părţilor dacă ar putea fi reţinută.
Or, potrivit contractului nu rezultă existenţa unui pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia să se poată reţine că rezilierea a operat de drept sau a unei hotărâri judecătoreşti de reziliere, conform O.G. nr. 51/1997, hotărârea la care face referire recurenta vizând doar investirea cu formulă executorie a contractului ceea ce presupune dimpotrivă, intenţia recurentei – pârâte, în calitate de creditoare de a o obliga pe recurenta reclamantă să execute contractul, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel încât în mod legal a dat eficienţă clauzei contractuale privind obligaţia de a încheia contractul.
Cât priveşte pretinsele erori referitoare la situaţia de fapt, instanţa de recurs nu le poate cenzura.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind asigurarea casco, în soluţia dată instanţa de apel a ajuns la această concluzie nu prin ignorarea dispoziţiilor legale incidente, invocate în recurs ci tot prin raportare la probele administrate, legat de posesia bunului, care nu pot fi reapreciate în această cale de atac, faţă de caracterul nondevolutiv al acesteia.
Privind ultimul motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii este clară fără a exista contradicţie între considerentele avute în vedere la soluţionarea dată fiecărui capăt de cerere ca efect al admiterii apelului şi schimbării în totalitate a hotărârii în sensul admiterii în parte a acţiunii.
Sub acest aspect, faptul că instanţa s-a pronunţat doar asupra cererii de restituire a actelor, se înscrie în limitele învestirii cu respectarea principiului disponibilităţii, iar respingerea ultimului capăt de cere privind lipsa de folosinţă a fost determinată de neîndeplinirea de către reclamantă a cerinţelor art. 1169 C. civ., potrivit cărora cine face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o şi dovedească.
Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC P. SRL BRADU - prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. SPRL împotriva deciziei nr. 571 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de pârâta SC V.L.I.F.N.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 571 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2520/2008. Comercial. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2526/2008. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
