ICCJ. Decizia nr. 100/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 100/2009
Dosar nr. 9357/325/2006
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1369 din 30 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 9357/325/2006 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA prin Primar şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 3326,9 lei reprezentând chiria datorată şi neachitată pentru 60 de zile, respectiv 1 iunie 2004 – 1 august 2004 şi penalităţi de întârziere de 0,5 % calculate pentru 30 de zile neachitate.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi MUNICIPIUL TIMIŞOARA prin Primar solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate. În motivare s-a arătat, că în mod greşit, prima instanţă a respins petitele privind rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei din spaţiul locativ, cât timp pârâta nu a încheiat un proces-verbal de predare - primire al spaţiului cu reclamantele. De asemenea, în mod greşit prima instanţă a apreciat că majorările de întârziere solicitate prin acţiune nu au temei contractual, instanţa neobservând dispoziţiile Ordonanţei nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală care prevede aceste majorări, precum şi ale H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, hotărâre care prevede că pentru chiriile restante din perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 se datorează majorări şi penalităţi de întârziere dacă nu au fost achitate chiriile restante până la data de 31 decembrie 2004.
Prin Decizia civilă nr. 99 din 22 mai 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa, astfel a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică în condiţiile în care în privinţa petitelor acţiunii referitoare la rezilierea contractului şi evacuarea din spaţiu, nu s-a demonstrat că pârâta mai ocupă spaţiul închiriat, şi că mai exercită drepturile conferite de contractul de închiriere. Aceasta în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, societatea pârâtă este dizolvată, conform informaţiilor furnizate de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş, iar din actele de procedură comunicate la sediul înscris în registrul comerţului rezultă că nici în fapt această societate nu se mai află în spaţiul respectiv.
Neîncheierea unui proces-verbal de predare-primire între pârâtă şi entităţile reclamantei nu este de natură a conduce la constatarea că raporturile contractuale de închiriere se perpetuează şi în prezent, dimpotrivă această stare de fapt aproprie prezumţia că societatea pârâtă nu mai există ca entitate locatară şi, deci bine s-a reţinut la instanţa de fond că reclamanta nu justifică interesul.
În privinţa majorărilor de întârziere pentru chirii neachitate pentru perioada 1 iunie 2004-31 august 2006 s-a reţinut că părţile nu au prevăzut prin contract o asemenea sancţiune, iar Codul de procedură fiscală face referire la penalităţi de întârziere iar nu la majorări de întârziere. H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, care într-adevăr sancţionează într-o anumită măsură cu majorări de întârziere neefectuarea plăţii chiriilor restante anterioare datei de 28 februarie 2003, deci, nu se poate aplica chiriilor restante din perioada invocată de însăşi reclamantele apelante, perioadă care se situează după luna iunie 2004.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au formulat recurs în termenul legal, invocând nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut confuzie între penalităţile de întârziere şi majorări de întârziere şi temeiul legal, nesocotind dispoziţiile legale incidente în cauză şi invocate, respectiv OG nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală care prevăd că pentru neplata la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, solicitate în cauză pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, iar pentru perioada ulterioară majorări de întârziere calculate în baza H.C.L.M.T. nr. 182/2001.
Totodată, instanţa de apel a ignorat modificarea adusă art. 6 din contract prin H.C.L.M.T. nr. 182/2001, potrivit căreia sancţiunea pentru întârzierea plăţii se aplică şi după expirarea celor 30 de zile, până la data achitării debitului.
Recursul este nefondat.
Ceea ce rezultă, în speţă, din motivarea hotărârii instanţei de apel este faptul că, pe de o parte, sancţiunea plăţii unor daune moratorii pentru întârzierea plăţii preţului trebuie reglementată de părţi prin convenţie expresă, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, iar pe de altă parte, invocarea, în acest scop a dispoziţiilor în materie fiscală nu poate fi primită faţă de raportul juridic de drept privat şi nu fiscal în care se află părţile şi nici ale H.C.L.M.T. nr. 18/2004, deoarece ele nu sunt incidente vizând obligaţii neonorate anterior datelor pentru care s-au calculat majorările de întârziere. În acest sens este de observat referatul de la fila 8 întocmit chiar de către reclamantă din care rezultă că restanţele privesc debite pentru perioada 2004, 2005.
Cât priveşte modificarea art. 6 din contract, este fără relevanţă juridică, faţă de limitele aplicării clauzei penale, prin H.C.L.M.T. nr. 182/2001, majorându-se doar cuantumul în condiţiile stipulate prin contract, iar prin H.C.L.M.T. nr. 18/2004 au fost avute în vedere doar anumite debite.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a dat o interpretare corectă contractului fără a denatura voinţa părţilor iar dispoziţiile legale incidente au fost corespunzător aplicate încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de MUNICIPIUL TIMIŞOARA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi C.L.M. TIMIŞOARA, împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 99 din 22 mai 2008, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1679/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 105/2009. Comercial → |
|---|
