ICCJ. Decizia nr. 1262/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1262/2009
Dosar nr. 21271/63/200.
Şedinţa publică din 10 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa nr. 320 din 25 martie 2008 Tribunalul Dolj, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.C.R.I.F.N. SA Ciorogârla în contradictoriu cu pârâta SC P.B. SA, sucursala Craiova, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 119.577,41 lei cu titlu de despăgubiri şi la 3.639 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Prin contractul de fidejusiune încheiat la data de 29 iunie 2007 între reclamantă în calitate de creditor al obligaţiei principale, SC M.G. SRL în calitate de debitor al obligaţiei principale şi SC A. SRL, fidejusor, contract înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, fidejusorul s-a obligat să garanteze cu întregul său patrimoniu, pe debitorul obligaţiei principale, până la limita egală cu suma de 350.698 Euro, astfel cum este prevăzută în contractul principal, la care se adaugă penalităţi de întârziere, în cazul neonorării de către debitorul obligaţiei principale a plăţii ratelor în baza contractului de leasing 59-00290.
Că urmare neexecutării obligaţiei de plată de către debitorul principal, reclamanta a notificat-o pe pârâtă societate bancară, să blocheze contul SC A. SA şi să-i transfere 129.340,43 lei, la data de 21 septembrie 2007.
Mai reţine prima instanţă că pârâta nu a dat curs solicitării, indisponibilizarea sumelor existente în cont realizându-se numai la solicitarea executorului judecătoresc, pentru suma de 9.773,03 lei, soldul de la acel moment, deşi în perioada 21 septembrie 2007-26 februarie 2008, contul fidejusorului a fost creditat cu 66,517 lei.
În drept instanţa în raport de dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 99/1999, Titlul IV referitoare la regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, a constatat că fidejusorul s-a obligat a garanta pe debitorul principal cu întreg patrimoniul său, iar pârâta era obligată să blocheze conturile acestuia, conduita sa întrunind condiţiile răspunderii delictuale reglementate de art. 998 C. civ.
II. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei fondului a vizat, în esenţă, natura juridică a contractului de garanţie încheiat de părţile semnatare, în opinia pârâtei contractul având natura unei garanţii personale şi nu a unei garanţii reale mobiliare supusă dispoziţiilor Legii nr. 99/1999.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 239 din 17 septembrie 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Răspunzând motivelor de apel, instanţa de control judiciar constată că SC A. SA şi-a asumat obligaţia de a garanta pe debitorul principal cu întreg patrimoniul său, formulare care se înscriu în art. 16 din Legea nr. 99/1999, iar pârâta, în calitate de bancă la care SC A. SA avea deschise conturile era obligată în temeiul art. 81 alin. (1) din aceiaşi lege, să verifice dacă contractul de garanţie a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al acestuia şi conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanţie cu cea aflată în evidenţele sale, iar în ipoteza îndeplinirii acestor condiţii să nu mai onoreze nici un ordin de plată după primirea notificării, obligaţie pe care în speţă pârâta nu a respectat-o.
III. Împotriva acestei decizii pârâta SC P.B. SA a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii introductive formulate de reclamantă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut printr-o primă critică, întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, contractul încheiat de părţi având natura unei garanţii personale, deoarece obiectul şi clauzele lui sunt specifice contractului de fidejusiune, iar bunurile aduse garanţiei nu au fost individualizate aşa cum prevede art. 10 alin. (3) din Legea nr. 99/1999.
Sub un al doilea aspect, recurenta a susţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 16 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în sensul neindividualizării contului bancar în care erau depuse sumele afectate garanţiei.
Potrivit recurentei instanţa trebuia să observe că în contractul dintre părţi nu este menţionată formula prevăzută de art. 63 alin. (4) din Legea nr. 99/1999 pentru a putea intra în posesia bunului, iar creditoarea nu a făcut dovada înscrierii garanţiei în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.
Sub un ultim aspect recurenta a arătat că sumele de bani la care a fost obligată sunt vădit exagerate faţă de faptul că suma totală existentă în conturile societăţii garante SC A. SA era de numai 9.773,03 lei, sumă care a fost integral virate în baza somaţiilor transmise de executorul judecătoresc la data de 22 octombrie 2007. Că, reclamanta nu putea pretinde, în ipoteza dovedirii culpei băncii, decât acele sume care existau în conturile societăţii debitoare şi în nici un caz sume care exced valoarea acestora.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea ca neîntemeiate a criticilor formulate.
În esenţă, intimata a arătat că recurenta pârâtă nu poate pune în discuţie interpretarea convenţiei încheiate de alte părţi, convenţie necontestată de acestea, drepturile sale corelative obligaţiei instituite de art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 99/1999 fiind limitate strict la verificări8le impuse de cele două texte de lege invocate.
IV. Asupra recursului:
Înalta Curte verificând, în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată, în raport de motivele de recurs invocate, constată neîntemeiate criticile formulate, pentru considerente ce urmează:
1. Se impune a fi precizat, în preambulul acestor considerente, pornind de la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, că, reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubii împotriva pârâtei, societate bancară, întemeiată pe nerespectarea obligaţiilor impuse acestei entităţi juridice de dispoziţiile art. 80-82 din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale, născute din orice contract încheiat între persoanele fizice sau juridice.
În raport de limitele investirii instanţele erau datoare să stabilească dacă pârâta societate bancară la care garantul avea sume depuse în cont, şi-a respectat sau nu obligaţiile prevăzute de art. 80-82 din Legea nr. 99/1999.
Prin urmare, criticile pârâtei recurente în sensul că instanţele au interpretat greşit contractul de garanţie încheiat de părţi, fără a verifica natura juridică a garanţiei constituite, ca fiind personală şi nu reală, exced limitelor investirii, deoarece în orice ipoteză, instanţele nu puteau a se pronunţa, în absenţa tuturor părţilor semnatare ale contractului de garanţie asupra acestei chestiuni, stabilind că voinţa reală a părţilor semnatare ale contractului a fost alta decât cea care rezultă din termenii utilizaţi, cu referire la dispoziţiile Legii nr.99/1999.
Altfel spus, obiecţiile recurentei pârâte la blocarea contului garantului urmare notificării creditorului se circumscriu obligaţiilor instituite în sarcina sa de art. 81 din Legea nr. 99/1999 vizând îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute de lege referitoare la înscrierea contractului de garanţie în arhiva electronică, gradul de prioritate al acesteia şi conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanţie cu cea aflată în evidenţele sale.
Susţinerea recurentei că nu i-a fost prezentată înscrierea garanţiei în arhiva electronică este neîntemeiată deoarece ataşat notificării transmise de creditor la data de 21 septembrie 2007 se află şi confirmarea de înscriere în arhiva electronică din data de 19 martie 2007 cu ştampila operatorului.
Cum bunurile afectate garanţiei nu au vizat exclusiv o sumă de bani depusă într-un cont bancar, ci toate bunurile din patrimoniul garantului, necesitatea individualizării contului bancar prevăzute de art. 16 din lege nu se impunea, aşa cum greşit susţine recurenta, în justificarea obiecţiunilor.
Şi susţinerea recurentei potrivit căreia au fost încălcate dispoziţiile art. 63 alin. (4) din lege privind luarea în posesie a bunului se vădeşte neîntemeiate, textul de lege referindu-se la luarea în posesie a bunului mobil corporal afectat garanţiei sau produselor corporale rezultate din valorificarea lui şi nu a sumelor de bani depuse într-un cont bancar, care fac obiectul art. 80 din lege.
Prin urmare obiecţiile recurentei pârâte de blocare a contului garantului nu se circumscrie neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din lege ceea ce este de natură să atragă răspunderea sa civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat astfel creditorului, distinct de faptul că, pârâta în cadrul obligaţiei instituirii în sarcina sa prin art. 22 alin. (4) din lege de a încunoştiinţa pe debitor în termen de 24 de ore despre fiecare acţiune întreprinsă în legătură cu contul său, avea posibilitatea să-şi clarifice orice alte nelămuriri asupra contractului de garanţie consimţit de acesta.
În sfârşit critica recurentei referitoare la cuantumul vădit exagerat al sumei de bani, la care a fost obligată, având în vedere faptul că la data indisponibilizării sumei în conturile societăţii se aflau numai 9.773,03 lei, nu relevă nici un aspect de nelegalitate din perspectiva răspunderii civile delictuale şi a condiţiilor care duce la antrenarea sa, pentru a putea fi verificate în cadrul controlului de legalitate.Faţă de cele ce preced Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.B. SA, SUCURSALA CRAIOVA, împotriva deciziei nr. 239 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1261/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1264/2009. Comercial → |
|---|
