ICCJ. Decizia nr. 2197/2009. Comercial

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2197/2009

Dosar nr. 5362/42/200.

Şedinţa publică din 30 septembrie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 23 noiembrie 2005, sub nr. 1480/2005, reclamanta SC T. 2000 SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Oraşului Buşteni şi Primăria Oraşului Buşteni, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

1.1. Obligarea pârâtelor la punerea în aplicare a angajamentelor contractuale în conformitate cu contractul de asociere nr. 1630 din 13 martie 2000, a actului adiţional din 9 aprilie 2001 şi a celorlalte obligaţii asumate;

1. Obligarea pârâtelor la defrişarea terenurilor stabilite pentru montarea instalaţiilor de transport pe cablu şi pentru realizarea pistelor de schi, în conformitate cu clauzele cuprinse în contractul de asociere şi cu Legea nr. 599 din 31 octombrie 2001, adoptată de Parlamentai României în scopul extinderii domeniului schiabil al staţiunii Buşteni;

2. Obligarea pârâtelor la emiterea şi avizarea P.U.Z.;

3. Obligarea pârâtelor la încetarea folosirii discreţionare a terenurilor ce fac obiectul contractului nostru, în condiţiile în care reclamanta are dreptul de administrare şi folosinţă.

II. Obligarea pârâtelor la punerea în aplicare efectivă a Hotărârii nr. 49 din 8 august 2002 a Consiliului Local al Oraşului Buşteni, cu privire la garantarea finanţării primei etape a proiectului OMU, în valoare de 9.480.000 dolari SUA, conform obligaţiilor asumate.

III. Obligarea pârâtelor la realizarea imediată a infrastructurii de acces Buşteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor în conformitate cu Strategia de Dezvoltare a judeţului Prahova 2001 - 2004 şi cu Memorandumul de Finanţare PHARE Ro 0101, semnat la Bucureşti în data de 4 decembrie 2001, Memorandum ratificat prin OG nr. 48 din data de 25 iulie 2002, aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 560 din 16 octombrie 2002.

IV. Obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii în valoare de 500 RON pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la punerea în aplicare efectivă a tuturor obligaţiilor asumate.

V. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 15 decembrie 2005, pârâţii Consiliul Local al Oraşului Buşteni şi Primăria Oraşului Buşteni, prin Primar au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sinaia, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1065, pronunţată la data de 15 decembrie 2005, Judecătoria Sinaia a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de către pârâţi, şi, în consecinţă, a declinat în favoarea Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, competenţa de soluţionare a acţiunii comerciale formulată de către reclamanta SC T. SRL împotriva pârâţilor Consiliul Local al Oraşului Buşteni şi Oraşul Buşteni, prin Primar.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că litigiul de faţă are obiect neevaluabil în bani, obiectul fiind obligaţie de a face, şi, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei ROL, precum şi procesele şi cererile în această materie, al căror obiect este neevaluabil în bani, sunt judecate în primă instanţă de către tribunal.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 23 decembrie 2005, sub nr. 8806/2005.

La termenul de judecată din data de 1 martie 2006, reclamanta SC T. SRL a depus la dosar precizare la acţiunea principală, prin care a solicitat:

- obligarea pârâtelor la intabularea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce formează obiect al contractului de asociere în participaţiune nr. 1630/2000, încheiat de părţi şi în conformitate cu Legea nr. 599/2001;

- obligarea pârâtelor la punerea în aplicare efectivă a Hotărârii nr. 49 din 8 august 2002 a Consiliului Local al Oraşului Buşteni, cu privire la garantarea finanţării primei etape a proiectului OMU, în valoare de 9.480.000 dolari SUA, conform obligaţiilor asumate prin contractul de asociere în participaţiune nr. 1630/2000 şi a actelor adiţionale;

- obligarea pârâtelor la realizarea imediată a infrastructurii de acces Buşteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor, în conformitate cu Strategia de Dezvoltare a judeţului Prahova 2001- 2004 şi cu Memorandumul de Finanţare PHARE Ro 0101, semnat la Bucureşti la 4 decembrie 2001, şi ratificat prin OG nr. 48 din 25 iulie 2002, aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 560 din 16 octombrie 2002, pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultând din contractul de asociere în participaţiune nr. 1630/2000, şi a actelor adiţionale încheiate de părţi.

La acelaşi termen, pârâţii Consiliul Local al Oraşului Buşteni şi Primăria Oraşului Buşteni, prin Primar au depus la dosar precizări la întâmpinarea depusă la termenul din 15 decembrie 2005 şi cerere reconvenţională, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Oraşului Buşteni, prin Primar şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC T. SRL şi, pe cale reconvenţională, au solicitat:

- obligarea reclamantei-pârâte SC T. SRL Bucureşti să facă dovada că poate asigura fondurile şi asistenţa tehnică la realizarea lucrărilor de amenajare, potrivit art. 6 din contractul de asociere şi, totodată, să fie obligată să asigure fondurile necesare în conformitate cu prevederea sus-indicată;

- obligarea reclamantei-pârâte să prezinte proiectele tehnice de execuţie potrivit Cap. VII pct. 1 din contract pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie;

- să fie obligată să finanţeze integral lucrările propuse din surse proprii, conform prevederilor art. 7 pct. 2 din contract;

- să fie obligată să prezinte situaţia financiar-contabilă şi bilanţul contabil pe perioada 2000- 2005;

- să fie obligată la plata daunelor cominatorii în sumă de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la îndeplinirea obligaţiilor asumate.

La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2006, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâţi şi, după deliberare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Buştem, apreciind că aceasta are calitate procesuală în cauză, şi având în vedere capetele de cerere II, III şi V din cererea de chemare în judecată, şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, având în vedere cererea de chemare în judecată, capătul I din cerere, contractul de asociere în participaţiune, ce a fost încheiat cu reclamanta, neavând relevanţă care sunt asociaţii societăţii.

Prin sentinţa nr. 622, pronunţată la data de 24 mai 2006, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Buşteni şi Primăria Buşteni.

A respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii Consiliul Local Buşteni şi Primăria Buşteni.

A obligat pârâtul Consiliul Local Buşteni la punerea în aplicare a angajamentelor contractuale în conformitate cu contractul de asociere nr. 1630 din 13 martie 2000 şi a actului adiţional din 9 aprilie 2001.

A obligat ambele pârâte la defrişarea terenurilor stabilite pentru montarea instalaţiilor de transport pe cablu şi pentru realizarea pistelor de schi.

A obligat ambele pârâte la emiterea şi avizarea planului urbanistic zonal.

A obligat pârâtul Consiliul Local Buşteni la încetarea folosirii discreţionare a terenurilor ce fac obiectul contractului încheiat între părţi.

A obligat pârâtul Consiliul Local Buşteni la realizarea imediată a infrastructurii de acces Buşteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor.

A obligat pârâtul Consiliul Local Buşteni să-şi intabuleze dreptul de proprietate asupra terenurilor ce formează obiectul contractului de asociere.

A respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâţilor la punerea în aplicare a Hotărârii nr. 49/2002 a Consiliului Local Buşteni.

A obligat pârâţii să plătească reclamantei daune cominatorii în valoare de 500 RON pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor. A obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 77,6 lei RON cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la emiterea şi avizarea planului urbanistic zonal, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 141 din 16 mai 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, această instanţă a stabilit cu puterea lucrului judecat ca, pentru nerealizarea obligaţiilor asumate în contract, culpa evidentă aparţine Consiliului Local Buşteni, „mai ales în ce priveşte obţinerea planului urbanistic zonal, care nici până în momentul de faţă nu a fost înaintat spre avizare Consiliului Judeţean Prahova. In atare situaţie, în mod logic şi legal pârâta-intimată nu a putut obţine avizele şi autorizaţia de construcţie pentru realizarea obiectivelor proiectate, cu toate că a făcut demersuri în acest sens, în vederea eliberării certificatului de urbanism, depunând şi memoriile tehnice aferente".

Totodată, în privinţa capătului de cerere referitor la obligarea pârâţilor de a înceta folosinţa discreţionară a terenurilor, s-a reţinut în aceeaşi decizie a Curţii de Apel Ploieşti (141 din 16 mai 2005) că predarea terenurilor a fost doar una formală, „în realitate acestea sunt folosite în beneficiul propriu al pârâţilor, mai ales că aceştia nu şi-au înscris dreptul de proprietate asupra terenurilor, reclamanta având înscris în Cartea Funciară un drept de folosinţă, dar pe care nu îl poate materializa în realizarea proiectelor de investiţii".

În schimb, capătul de cerere privitor la obligarea pârâţilor la punerea în aplicare efectivă a Hotărârii nr. 49 din 8 august 2002 a Consiliului Local Buşteni, acesta a fost apreciat ca fiind neîntemeiat, reţinându-se, în acest sens, că, prin hotărârea menţionată, s-a dispus garantarea investiţiei primei faze a proiectului „OMU" în valoare de 9.480.000 dolari SUA şi dobânzile aferente cu terenuri aflate în domeniul privat al oraşului Buşteni.

Sub un prim aspect, s-a constatat că această hotărâre a fost revocată ulterior prin Hotărârea Consiliului Local Buşteni nr. 63 din 21 octombrie 2002, stabilindu-se că toate actele administrative, emise în baza H.CL. 49/2002 sunt nule. Ori, această hotărâre nu a fost atacată şi nu s-a solicitat anularea ei de către persoanele interesate, pe calea contenciosului administrativ.

Aşadar, atâta vreme cât o astfel de obligaţie nu a fost cuprinsă în contractul părţilor, iar Hotărârea nr. 49/2002 prin care Consiliul Local îşi asuma garantarea investiţiei, a fost ulterior revocată, tribunalul apreciază că o astfel de obligaţie nu mai poate subzista.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la realizarea imediată a infrastructurii de acces Buşteni - Gura Diham - Poiana Izvoarelor, a apreciat instanţa de fond că este, de asemenea, întemeiat, având în vedere că în strategia de dezvoltare economico-socială a judeţului Prahova în perioada 2001- 2004 la anexa nr.10 apare, în lista cu proiecte de infrastructură avizate de delegaţia Comisiei Europene, proiectul amenajării turistice complexe pe traseul Valea Cerbului - Masivul Bucegi.

În ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la intabularea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce formează obiectul contractului de asociere, s-a reţinut prin hotărârile pronunţate anterior că realizarea proiectului comun nu poate fi adusă la îndeplinire, în lipsa emiterii autorizaţiilor de construire pentru obiectivele turistice.

Ori, este binecunoscut că pentru emiterea autorizaţiei de construire este necesară solicitarea proprietarului terenului, iar intabularea dreptului de proprietate devine sub acest aspect o condiţie necesară pentru realizarea proiectului amintit.

Referitor la reconvenţionala pârâţilor, tribunalul a reţinut în primul rând că, potrivit deciziei nr. 141 din 16 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti s-a stabilit că reclamanta ,,a făcut tot posibilul pentru realizarea obligaţiilor asumate, dar culpa evidentă aparţine pârâtului Consiliul Local Buşteni".

Aşadar, în condiţiile în care s-a demonstrat că îi aparţine culpa contractuală pentru nerealizarea proiectului, parata nu poate emite pretenţii contractuale proprii atâta vreme cât nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii asumate.

Pe de altă parte, prin probatoriile administrate, reclamanta a făcut dovada că poate asigura fondurile şi asistenţa tehnică la realizarea lucrărilor de amenajare, precum şi să asigure fondurile necesare realizării acestora.

În aceeaşi ordine de idei, s-a constatat că reclamanta a realizat toate proiectele potrivit obligaţiilor contractuale, întocmind studii topografice, măsurători, planuri de delimitare, evaluare terenuri, în baza cărora s-a şi emis certificatul de urbanism, aspecte ce rezultă din înscrisuri depuse la dosar.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au formulat apel reclamanta SC T. SRL Bucureşti, cât şi pârâţii Consiliul Local al Oraşului Buşteni şi Primăria Oraşului Buşteni, prin Primar.

Prin Decizia nr. 72, pronunţată la data de 1 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul reclamantei SC T. SRL formulat împotriva sentinţei nr. 622 din data de 24 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova; a admis apelul pârâţilor Consiliul Local Buşteni şi Primăria Buşteni, prin Primar şi a modificat în parte sentinţa nr. 622 din data de 24 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea principală; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei în ceea ce priveşte reconvenţionala apelanţilor pârâţi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

între amplasamentul stabilit prin punctul 4 din contract, amplasament ce reprezintă numai terenuri cu vegetaţie forestieră, şi amplasamentul real, aşa cum rezultă din amenajamentul silvic al UP II, nu a existat şi nu există o identitate în ceea ce priveşte suprafaţa fiecărei parcele şi locaţia efectivă.

Un alt aspect important şi neobservat de prima instanţă rezidă în faptul că au apărut dificultăţi în punerea în executare a contractului în ceea ce priveşte diferenţele mari de suprafaţă, între suprafaţa menţionată în Legea nr. 599/2001 pentru fiecare parcelă în parte şi suprafaţa reală a fiecărei parcele, astfel încât, dacă s-ar fi predat conform legii menţionate, Direcţia Silvică Prahova ar fi predat o suprafaţă mult mai mare de teren-pădure, respectiv 29,04 ha, pe un alt amplasament şi unde este impropriu din punct de vedere tehnic pentru realizarea investiţiei.

De asemenea, în mod greşit prima instanţă a reţinut că sarcina defrişării terenurilor forestiere intră în competenţa apelanţilor pârâţi, când acestora nu le-au fost predate faptic şi efectiv terenurile respective ce făceau obiectul contractului de asociere (a se vedea în acest sens adresa nr. 9886 din 14 octombrie 2005). Ca atare, rezultă faptul că numai R. RA o îndrumase printr-o adresă pe reclamantă să se adreseze Primăriei Buşteni, dar aceasta din urmă nu putea proceda la defrişare fără un aviz favorabil de la R. RA şi dacă, lucrul cel mai important, terenul era în posesia efectivă în domeniul public sau privat al Oraşului Buşteni.

În atare context, prima instanţă în mod greşit a obligat Consiliul Local şi Primăria Buşteni să intabuleze dreptul de proprietate asupra terenurilor ce fac obiectul contractului de asociere, când o parte din terenuri nu erau în posesia apelanţilor pârâţi, iar intabularea unui drept de proprietate are efect declarativ şi de publicitate, rămânând la latitudinea proprietarului acest aspect, neputând fi obligat în acest sens pe cale judecătorească.

Pentru terenurile pe care urma să se construiască investiţia, obiect al contractului de asociere, ce erau proprietate publică a Oraşului Buşteni, s-a adoptat H.C.L nr. 49 din 8 august 2002 în baza unor considerente de interes major al comunităţii pentru derularea contractului de asociere, hotărâre prin care s-a trecut suprafaţa de 29,40 ha, din domeniul public în domeniul privat al Oraşului Buşteni.

Ulterior, la data de 21 octombrie 2002, prin H.C.L. nr. 63 a fost revocată H.C.L. nr. 49 din 8 august 2002, astfel încât terenurile ce făceau obiectul contractului de asociere au redevenit domeniul public al Oraşului Buşteni, fiind supuse Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, neputând constitui obiectul contractului de asociere.

Prima instanţă în mod greşit a obligat apelanţii pârâţi la emiterea şi avizarea PUZ- urilor, deoarece aceştia nu mai sunt proprietarii terenurilor, acestea fiind retrocedate foştilor proprietari în baza Legilor Fondului Funciar.

Mai mult decât atât, prima instanţă în mod nelegal şi neîntemeiat a obligat şi Primăria alături de Consiliul Local să îndeplinească obligaţiile contractuale, obiect al contractului de asociere, deoarece contractul nr. 1630/2000 a fost încheiat numai cu Consiliul Local Buşteni.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC T. SRL Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului pârâţilor.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta a invocat, în esenţă următoarele motive:

1. Instanţa de apel interpretează greşit convenţia dedusa judecăţii, reţinând la aliniatul trei din dispozitiv: „între amplasamentul stabilit prin punctul 4 din contract, amplasamentul ce reprezintă numai terenuri cu vegetaţie forestieră, şi amplasamentul real, aşa cum rezultă amenajamentul silvic al UP II, nu a existat şi nu există o identitate în ceea ce priveşte suprafaţa fiecărei parcele şi locaţia efectivă".

În realitate, susţine recurenta, acest articol stabileşte traseele instalaţiilor pe cablu şi a pârtiilor de schi, adică suprafaţa de teren ocupată efectiv de către acestea în metri pătraţi, aşa cum este prevăzut şi rezultă clar din tabelul cuprins în art. 4 al contractului, nu suprafaţa de teren ce este cuprinsă în unitatea amenajistică (u.a.) din UP II şi traseul ce urmează să îl aibă instalaţiile de cablu şi pârtiile.

Instanţa de apel a reţinut că „locaţia parcelelor nu coincide cu amplasamentul fizic, astfel încât dacă s-ar preda efectiv, parcelele se găsesc într-o zonă unde nu este posibilă edificarea de construcţii, respectiv pârtie de schi şi telegondole, conform contractului de asociere", fără să fie constatat printr-o expertiză judiciară care să stabilească acest lucru. Instanţa nu poate face aprecieri ipotetice. Pentru aceasta este necesară o verificare făcută de o persoană de specialitate care să individualizeze şi să limiteze suprafeţele în discuţie.

Greşit a reţinut instanţa de apel că nu era în sarcina intimaţilor să defrişeze terenurile forestiere, reţinând, de asemeni, că pentru acest lucru era necesară obţinerea unei autorizaţii de la R. Această obligaţie revine, conform contractului, Consiliului Local şi Primăriei. O dovadă în plus că defrişarea terenurilor era obligaţia directă a intimaţilor stabilită prin contract, este şi faptul că niciuna dintre adresele Primăriei sau Consiliului Local, care au fost răspuns la notificările sale în legătură cu defrişarea, nu neagă că defrişarea reprezintă obligaţia lor.

2. De asemeni, instanţa de apel, ignorând motivul pentru care a fost suspendat dosarul nr. 5362/42/2006, şi anume art. 244 alin. (1) C. proc. civ., motivează Decizia dată şi de faptul că terenurile ce fac obiectul contractului au fost retrocedate foştilor proprietari. Realitatea este că dosarul nr. 711/310/2007 nu a fost soluţionat, suspendarea fiind invocată din oficiu de instanţă în acelaşi temei, art. 244 alin. (1) C. proc. civ. Dosarul pentru care a fost suspendat s-a soluţionat în 12 martie 2008, urmând repunerea pe rol a dosarului nr. 711/310/2007. Astfel, instanţa de apel, „ghicind soluţia" ce urmează a se da în dosarul nr. 711/310/2007, se antepronunţă, considerând terenurile retrocedate.

De altfel, intimaţii se prelevează de aceste prevederi ale legii când constată că, prin actele lor abuzive, nu reuşesc să-şi ducă la îndeplinire planurile sau interesele, altele decât cele ale comunităţii pe care o reprezintă. Astfel, încercând să rezilieze contractele, aceştia au constatat că legea este aplicată de celelalte instituţii ale statului şi astfel, prin sentinţa nr. 111 din 2 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Prahova, Decizia nr. 218 din 9 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi Decizia nr. 1675 din 17 mai 2006, pronunţată în dosarul nr. 15763/1/2005 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţii prin care s-a constatat culpa exclusivă a intimaţilor din prezenta cauză pentru nerealizarea contractelor.

La data de 17 februarie 2009, intimaţii-pârâţi Primăria Buşteni şi Consiliul Local Buşteni au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei nr. 72 din 1 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti.

Examinând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1. Primul motiv de recurs formulat este fondat, întrucât instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situaţia în care judecătorii apelului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare şi precise. Totodată, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, judecătorii fiind şi ei obligaţi să le aplice astfel cum au fost concepute şi redactate de părţile convenţiei.

Mai mult decât atât, procedând la interpretarea actului în aceste condiţii, instanţa schimbă „natura" actului sau „înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia", prin nesocotirea sau aplicarea greşită a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenţii, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978- 979 şi art. 980- 984 C. civ.

În speţa de faţă, se constată că invocarea de către recurenta-reclamantă SC T. SRL Bucureşti a motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de casare ori de modificare a deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este fondată, iar criticile formulate se circumscriu acestui motiv de recurs.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, „între amplasamentul stabilit prin punctul 4 din contract ... şi amplasamentul real, aşa cum rezultă amenajamentul silvic al UP II, nu a existat şi nu există o identitate în ceea ce priveşte suprafaţa fiecărei parcele şi locaţia efectivă".

Or, din analiza clauzelor contractului, se constată clar că, la articolul 4 din contract, s-a stipulat: „traseul instalaţiei de transport pe cablu şi al pârtiei, conform propunerilor proiectului, trece prin terenuri administrate de Ocolul Silvic Azuga, astfel ...", ulterior fiind redate suprafeţele de teren ocupate de telegondole şi pârtie, în metri pătraţi, şi nicidecum suprafaţa de teren cuprinsă în unitatea amenajistică din U.P. II, aşa cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel.

De asemenea, tot cu interpretarea greşită a clauzelor contractului, instanţa de apel a reţinut că „locaţia parcelelor nu coincide cu amplasamentul fizic, astfel încât, dacă s-ar preda efectiv, parcelele se găsesc într-o zonă unde nu este posibilă edificarea de construcţii, respectiv pârtie de schi şi telegondole, conform contractului de asociere".

O asemenea interpretare nu poate fi primită doar în temeiul unor deducţii referitoare la imposibilitatea edificării pe respectivele terenuri a pârtiei de schi şi telegondolei, imposibilitate care nu apare însă fundamentată prin alte dovezi cu echivalenţă probatorie sau care să fie de natură a contrazice evident unele constatări cu caracter ştiinţific.

Pentru a se putea stabili, în mod corect, dacă mai pot fi îndeplinite sau nu aceste obligaţii, faţă de situaţia reală existentă, era necesară efectuarea unei probe concludente în acest sens, respectiv o expertiză tehnică, probă pe care instanţa de apel nu a înţeles să o ordone şi administreze. Se impune, deci, sub acest aspect, suplimentarea probatoriului şi efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, întrucât numai prin expertiză, dată fiind natura acestei probe, se pot individualiza şi limita suprafeţele de teren în discuţie.

Instanţa de apel a dat o interpretare greşită clauzelor contractuale şi atunci când a reţinut că intimaţii-pârâţi nu aveau obligaţia de a defrişa terenurile forestiere, din clauzele stipulate la art. 5 şi art. 6 din contract reieşind, în mod clar, în sarcina cărei părţi incumbă sarcina defrişării terenurilor, respectiv „Consiliului Local".

2) Este fondat şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ. şi, respectiv, ale art. 1073 şi urm. C. civ., sens în care recurenta-reclamantă SC T. SRL Bucureşti face trimitere la dosarul nr. 711/310/2007, aflat pe rolul Judecătoriei Sinaia.

Potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţii".

În lumina acestui text, odată luată măsura suspendării în baza art. 244 C. proc. civ., nu se mai poate reveni asupra ei, întrucât dispoziţiile alineatului ultim al acestui articol au caracter imperativ, imputând ca starea de suspendare să dureze până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Repunând, din oficiu, cauza pe rol, fără să menţină suspendarea, deşi nu se soluţionase irevocabil cealaltă pricină, şi, judecând apelul, instanţa a dat o hotărâre cu încălcarea legii, apreciind ca neoportună menţinerea măsurii sistării temporare a judecăţii în cauză, pentru cazul de suspendare legală facultativă sus-arătat.

Desfiinţarea măsurii de suspendare a judecăţii acţiunii constituie o soluţie greşită a instanţei de apel, ea fiind rezultatul ignorării dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deci al aplicării greşite a legii, pentru aprecierea eronată asupra oportunităţii menţinerii suspendării judecării cauzei în limitele impuse de acest text legal fiind reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, instanţa de apel chiar îşi motivează Decizia dată şi pe faptul că terenurile ce fac obiectul contractului au fost retrocedate foştilor proprietari, apreciere eronată şi faţă de lipsa unei probe concludente sub acest aspect şi având în vedere nesoluţionarea dosarului nr. 711/310/2007, pentru a cărui finalizare fusese suspendată iniţial prezenta cauză).

Expertiza tehnică de specialitate ar fi proba concludentă aici, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre re judecare aceleiaşi instanţe, pentru suplimentarea probatoriului şi efectuarea unei expertize prin care să se stabilească în ce măsură terenurile care trebuie defrişate intră în categoria celor restituite sau nu.

Cealaltă critică formulată de recurentă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. este, de asemenea, întemeiată, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a art. 1073 şi urm. C. civ., de vreme ce, în mod irevocabil, s-a constatat cupla exclusivă a intimaţilor-pârâţi Consiliul Local al Oraşului Buşteni şi Primăria Oraşului Buşteni, prin Primar pentru neexecutarea contractelor dintre părţi.

Fată de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta SC T. 2000 SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 72 din 1 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 2002/2009. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 2199/2009. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

ICCJ. Decizia nr. 2199/2009. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2207/2009. Comercial