ICCJ. Decizia nr. 3191/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3191/2009
Dosar nr. 151/39/2009
Şedinţa din 2 decembrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 1112 din 16 octombrie 2008 a Tribunalului Botoşani, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantele H.M.E., R.T. şi G.E. împotriva pârâţilor SC M. SRL Suliţa, SC D.F. SA Suceava şi M.S.F., faţă de acesta din urmă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, în speţă, fiind vorba despre revendicarea unui imobil naţionalizat conform Decretului nr. 134/1949 sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, care prevalează dispoziţiilor de drept comun, iar persoanele aflate în situaţia reclamantelor trebuie să urmeze această procedură. Reclamantelor le-a foste respinsă plângerea la Legea nr. 112/1995, iar cu privire la cererea de anulare a celor două contracte s-a reţinut că în privinţa acestora nu există nici un motiv de nulitate absolută, fiind îndeplinite toate condiţiile cerute pentru încheierea lor, inclusiv forma solemnă.
Apelul declarat de reclamantele H.M.E. şi R.T. împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 81 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, în raport de obiectul litigiului - revendicarea unui imobil naţionalizat - şi raportat la aplicabilitatea în privinţa acestuia a reglementărilor cu caracter special, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pronunţată de prima instanţă este corectă.
Astfel, litigiul fiind promovat ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 se supune acesteia, iar motivele de apel ce invocă neaplicarea acestei legi prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt fondate, deoarece aceste dispoziţii stabilesc competenţa instanţelor în stabilirea valabilităţii titlurilor numai în situaţia bunurilor din domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, a celor preluate fără titlu valabil şi numai dacă nu fac obiectul legii speciale de reparare.
În privinţa cererii de constatare a nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare s-a reţinut că acestea au fost încheiate cu respectarea art. 948 C. civ., şi sub acest aspect soluţia primei instanţe fiind legală.
Împotriva acestei decizii reclamantele H.M.E. şi R.T. au declarat recurs solicitând admiterea acestuia, pentru următoarele motive:
Recurentele susţin că decizia de confirmare a hotărârii de respingere ca inadmisibilă a acţiunii este nelegală deoarece, în cazul confiscării unui imobil şi vânzării acestuia ulterior altei persoane fizice sau juridice, acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. este admisibilă, altfel se îngrădeşte liberul acces la justiţie, ceea ce este în contradicţie cu practica CEDO.
Sunt reiterate apărările conform cărora dispoziţiile arat. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile pentru a face acţiunea inadmisibilă în condiţiile existenţei unei legi speciale, în speţă imobilul fiind vândut unei persoane juridice de drept privat, deci nu face parte din domeniul public sau privat al statului.
Cu privire la petitul prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, recurentele susţin că dreptul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar prin naţionalizarea fără titlu a imobilului în speţă, care a avut destinaţia de locuinţă.
Se arată că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, SC M. SRL Suliţa a dobândit proprietatea asupra 110 mp teren şi asupra construcţiei, iar la acea dată, formalitatea actului autentic era prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute. De asemenea, contractul este lovit de nulitate absolută pentru preţul derizoriu şi nevalabilitatea obiectului, deoarece vânzarea a avut un caracter ilicit, imobilul fiind preluat de stat fără titlu şi neaparţinând vânzătorului. Recurentele mai invocă lipsa cauzei şi frauda la lege, pe motiv că existenţa dubiilor asupra titlului statului erau cunoscute de cumpărător, acesta a avut cunoştinţă de procesul de revendicare în baza Legii nr. 112/1997, precum şi de faptul că Legea nr. 10/2001 conferea dreptul reclamantelor de a solicita restituirea în natură.
Recurentele invocă reaua-credinţă a părţilor contractante, care cunoşteau viciile actului de naţionalizare, acordul autorului reclamantelor nefiind dat la naţionalizare, iar aceasta a fost neconstituţională şi a încălcat normele Codului civil. Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută, deoarece imobilul a fost construit înainte de naţionalizare de către un particular, avea destinaţia de locuinţă şi a fost transformat în farmacie de locatar, astfel că Decretul nr. 134/1949 nu a fost un act juridic, ci unul politic.
S-a mai invocat greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii, acesta având calitatea de emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca act juridic care face obiectul acţiunii.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul naţionalizat fără titlu în baza Decretul nr. 134/1949 - construcţie şi teren şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, precum şi a contractului din 4 septembrie 2002 având ca obiect imobilul revendicat, şi nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 2000 emis de Ministerul Sănătăţii.
Anterior, reclamantele au formulat plângere la Legea nr. 112/1995 pentru restituirea imobilului, care a foste respinsă prin sentinţa nr. 3222 din 4 mai 2008 a Judecătoriei Botoşani, definitivă prin respingerea apelului.
Acţiunea în revendicare imobiliară promovată de reclamante pentru imobilul în litigiu este inadmisibilă prin raportare la reglementările legale cu caracter special incidente în speţă, aşa cum s-a reţinut şi în decizia analizată, valorificarea drepturilor pretinse putându-se realiza în conformitate cu normele Legii nr. 10/2001, în vigoare la data formulării prezentei cereri.
Cu privire la competenţa instanţelor în stabilirea valabilităţii titlului, Legea nr. 213/1998 o prevede numai în situaţia bunurilor din domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, a celor preluate fără titlu valabil şi numai dacă ele nu fac obiectul legii speciale de reparare. Or, imobilul în litigiu a fost preluat “cu titlu”, în sensul legii, prin Decretul nr. 134/1949 şi, aşa cum s-a reţinut anterior, este supus reglementărilor speciale ale Legii nr.10/2001.
Prin urmare sunt nefondate motivele de recurs care vizează această chestiune, dezlegarea în drept dată în apel fiind corectă.
Nici celelalte motive de recurs care vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nu sunt fondate, şi sub acest aspect decizia criticată fiind dată cu aplicarea corectă a legii.
Astfel, cerinţa formei solemne a fost îndeplinită prin încheierea contractului autentificat din 4 septembrie 2002, obiectul contractului este determinat, licit, moral şi se găseşte în circuitul civil, vânzătorul fiind titularul dreptului subiectiv conform sentinţei nr. 108 din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Suceava, care a confirmat valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a emitentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca act administrativ individual solicitat a fi analizat prin aceeaşi acţiune, motivul de recurs bazat pe acest aspect va fi respins, faţă de soluţia de respingere a acţiunii ce urmează a fi menţinută în recurs,şi care n-ar determina o altă soluţie în cauză.
Se va reţine deci, că instanţa de apel a aplicat în mod corespunzător prevederile legale, motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.8 şi 9 C. proc. civ. nefiind fondate.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele H.M.E. şi R.T. împotriva Deciziei nr. 81 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele M.E.H. şi R.T. împotriva Deciziei nr. 81 din 10 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3084/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3274/2009. Comercial → |
|---|
