ICCJ. Decizia nr. 3317/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3317/2009
Dosar nr. 5438/1/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 73/ PI din 6 februarie 2009, a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC C.S. SRL Timişoara în contradictoriu cu pârâtul-reclamant M. Timişoara prin P. şi C.L.M. Timişoara.
De asemenea, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei-reclamant şi a fost respinsă cererea reconvenţională ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că faţă de susţinerile concordante ale părţilor cu privire la soluţionarea pe cale amiabilă, în sensul eliberării de către pârât a adeverinţei necesare în vederea radierii interdicţiei de înstrăinare, cererea principală a rămas fără obiect.
În ce priveşte cererea reconvenţională, pârâtul-reclamant a solicitat chiria datorată în baza a două contracte de închiriere, chirie aferentă perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 în cuantumul majorat calculat conform H.C.L. nr. 42/2000.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nula.
Termenul de prescripţie, de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge de la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În cauză, pârâtul-reclamant invocă un drept de creanţă născut în baza unor raporturi comerciale, privind decontarea chiriei aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003. Contrar opiniei pârâtului-reclamant, în speţă, se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, şi nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) C. proCod Fiscal (OG nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din acelaşi act normativ.
Or, H.C.L. nr. 42/2000 nu stabileşte nicio obligaţie fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate locatorului M. Timişoara în cazul contractelor de închiriere pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă în derulare, în sensul art. 4 din contractele de închiriere invocate de către pârâtul-reclamant.
Data naşterii dreptului la acţiune în vederea executării obligaţiei de decontare a chiriei este data la care pârâtul-locator era îndrituit a proceda la recalcularea şi încasarea chiriei majorate conform H.C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunţării seciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ.
Ca atare, la data formulării cererii reconvenţionale, 12 septembrie 2008, pârâtul-reclamant nu mai putea solicita concursul forţei coercitive a statului în vederea executării obligaţiei de plată a chiriei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 76 din 23 aprilie 2009, a respins apelul formulat de reclamanţii reconvenţionali M. Timişoara prin P., P.M. Timişoara şi C.L.M. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 73/ P din 6 februarie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, fiind preluate toate argumentele primei instanţe.
Împotriva deciziei civile nr. 76 din 23 aprilie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, au declarat recurs pârâţii M. Timişoara prin P., P.M. Timişoara şi C.L.M. Timişoara care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii excepţiei şi a admiterii în întregime a cererii reconvenţionale.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că pentru spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situat în Timişoara Piaţa Victoriei închiriat pârâtei a rezultat o diferenţă de chirie de 22.243 lei şi, prin neachitarea diferenţei de chirie până la 31 decembrie 2004 au apărut penalităţi de întârziere în sumă de 2770 lei şi majorări de întârziere în sumă de 192.440 lei.
Intimata-reclamantă SC C.S. SRL TIMIŞOARA a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge, ca nefondat, recursul pârâţilor, pentru următoarele considerente.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, printr-o completă şi integrală apreciere a probelor, au stabilit, în esenţă, că raporturile juridice dintre părţi, generate de existenţa contractelor de închiriere, sub aspectul pretenţiilor decurgând din neplata chiriilor sunt guvernate de termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Regula generală privind data la care începe să curgă prescripţia extinctivă este consacrată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi anume că „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".
În acest context, termenul de prescripţie corespunzător chiriei neachitate din perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, începe să curgă din momentul pronunţării deciziei civile nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care a fost admis recursul declarat de pârâtul C.L. TIMIŞOARA.
Din această perspectivă, având în vedere că cererea reconvenţională a fost înregistrată la data de 12 septembrie 2008, apare cât se poate de evident că termenul de prescripţie de 3 ani a fost împlinit, impunându-se respingerea ei ca prescrisă.
Bine argumentat instanţa de apel nu a primit teze agreată de pârâţi care au circumscris prezentului litigiu aplicarea termenului de prescripţie de 5 ani, deoarece nu ne aflăm în situaţia unor raporturi de autoritate care au finalitate plata de taxe şi impozite. În realitate litigiului de natură comercială, fundamentat pe drepturi şi obligaţii reciproce de închiriere, îi sunt aplicabile reglementările cuprinse în Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge, ca nefondat, recursul pârâţilor împotriva deciziei civile nr. 76 din 23 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii M. Timişoara, P.M. Timişoara şi C.L.M. Timişoara împotriva deciziei nr. 76 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3316/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3326/2009. Comercial → |
|---|
