ICCJ. Decizia nr. 3326/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3326/2009
Dosar nr. 316/97/2008
Şedinţa publică din 11 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
1. Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 9 mai 2005 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta T.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA să se constate încetat dreptul de superficie constituit în favoarea societăţii pârâte prin declaraţia autentificată sub nr. 2797 din 9 iulie 1996 şi să se dispună radierea din cartea funciară a acestui dezmembrământ al dreptului său de proprietate.
În motivare, reclamanta a arătat că în calitate de acţionar la societatea pârâtă a pus la dispoziţia acesteia în vederea realizării unei fabrici de dioxid de carbon terenul proprietatea sa în suprafaţă de 6492 m.p. înscris în C.F. Ocolişul Mare, iar prin declaraţia autentică din data de 9 iulie 1996 a consimţit la constituirea în favoarea pârâtei a unui drept de superficie asupra terenului, pe perioada în care figurează ca acţionar al societăţii.
Potrivit reclamantei, urmare cesionării acţiunilor pe care le deţinea la societate, la data de 23 februarie 2005, a încetat calitatea sa de acţionar şi totodată şi dreptul de superficie consimţit numai pe perioada în care avea calitate de acţionar.
În cauză, societatea pârâtă a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în alin. (3) al declaraţiei aut. sub nr. 2797/1996, clauză afectată de o condiţie rezolutorie pur potestativă, deoarece calitatea reclamantei de asociat depinde exclusiv de voinţa ei, iar obligaţia astfel asumată este lovită de nulitate conform art. 1010 C. civ.
2. Prin sentinţa nr. 1023 pronunţată la data de 13 mai 2008, Tribunalul Hunedoara, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală formulată de reclamanta şi a admis cererea reconvenţională constatând nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în alin. (3) din declaraţia aut. sub nr. 2797 din 19 iulie 1996 potrivit căreia dreptul de superficie se constituie pentru întreaga perioadă în care reclamanta are calitatea de asociat al societăţii comerciale.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a apreciat că încetarea dreptului de superficie odată cu încetarea calităţii de asociat a reclamantei semnifică din punct de vedere juridic existenţa unei obligaţii asumate sub condiţie pur potestativă, care depinde exclusiv de voinţa celui ce se obligă, iar conform art. 1010 C. civ., o astfel de obligaţie este nulă absolut.
Totodată, tribunalul reţine că dreptul de superficie durează cât timp durează construcţia pe terenul afectat de acest dezmembrământ, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile pentru încetarea dreptului de superficie câtă vreme construcţia nu a pierit, nu a fost desfiinţată de superficiar, iar terenul pe care se află construcţia nu a fost expropriat pentru utilitatea publică.
3. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, de instanţa de control judiciar, Curtea de apel Alba Iulia, prin Decizia comercială nr. 146/ A din data de 21 noiembrie 2008.
Răspunzând motivelor de apel, Curtea constată că declaraţia reclamantei în sensul constituirii dreptului de superficie este aptă să producă efecte juridice în sensul constituirii unui drept de superficie pe toată durata existenţei construcţiei ce se află în proprietatea superficiarului.
Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1010 C. civ., Curtea reţine că în mod corect prima instanţă a sancţionat cu nulitatea clauza prin care se constituia dreptul de superficie doar pentru perioada în care reclamanta avea calitatea de asociat, întrucât reclamanta putea oricând prin manifestarea de voinţă unilaterală să îşi piardă această calitate.
4. Împotriva deciziei nr. 146/ A pronunţată de Curtea de apel, reclamanta a declarat recurs la data de 26 ianuarie 2009, în termen legal solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi a acţiunii astfel cum a fost formulată.
În esenţă, criticile recurentei, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au vizat următoarele aspecte:
- inexistenţa unei convenţii între titularul terenului şi proprietarul construcţiei, convenţie care să poată constitui un titlu astfel cum este definit în literatura de specialitate, apt să dea naştere unui drept de superficie valabil;
- neexaminarea de către instanţa de apel a susţinerii potrivit căreia dreptul de superficie a fost creat înainte de realizarea construcţiei, iar, prin declaraţia unilaterală acordul exprimat s-a limitat numai la perioada în care se menţinea calitatea de asociat;
- instanţa de apel a confundat în analiza sa termenul cu condiţia, şi a aplică în mod greşit dispoziţiile art. 1010 C. civ., care se referă la obligaţiile convenţionale şi nu la actele unilaterale;
- chiar şi în ipoteza condiţiei ca modalitate a actului juridic, soluţia instanţei este greşită, deoarece este nulă doar obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă suspensivă şi nu cea asumată sub condiţie pur potestativă rezolutorie.
5. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
5.1. Dreptul de superficie consacrat legislativ prin dispoziţiile art. 492 C. civ. şi art. 21 din Legea nr. 7/1996 ca un drept real principal imobiliar care presupune suprapunerea prezente sau viitoare a dreptului de proprietate asupra unui teren aparţinând unei anumite persoane cu dreptul de proprietate asupra unei construcţii, plantaţii sau lucrări aparţinând altei persoane, poate fi dobândit ca orice drept real imobiliar prin act juridic sau fapt juridic în sens restrâns.
Prin urmare, un act juridic unilateral săvârşit cu intenţia de a stabili potrivit dreptului obiectiv raporturi juridice, respectiv acordarea dreptului de folosinţă asupra terenului pentru realizarea unei construcţii, este apt să constituie un drept de superficie. Altfel spus, caracterele juridice care ţin de esenţa dreptului de superficie, şi în primul rând faptul că el presupune o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra unui teren, dezmembrare care vizează în principal folosinţa, impun concluzia că atât actul juridic unilateral cât şi cel convenţional care promovează interese cel puţin distincte a două sau mai multe părţi, sunt apte să constituie sau să transmită un drept de superficie
Distinct de acesta, Curtea observă totodată, că această apărare a recurentei semnifică o modificare inacceptabilă a acţiunii introductive prin care recurenta reclamantă a solicitat să se dispună încetarea superficiei constituite prin declaraţia sa unilaterală autentificată şi nu constatarea nulităţii actului de constituire a superficiei aşa cum tinde să demonstreze prin critica formulată.
5.2 Atât termenul cât şi condiţia sunt modalităţi ce pot afecta efectele produse de actele juridice unilaterale sau multilaterale deoarece independent de criteriu de clasificare a actelor juridice după numărul părţilor, cauza, forma şi efectele actului, în toate situaţiile ceea ce prevalează este manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge raporturi juridice.
Calificarea clauzei a cărei nulitate absolută a fost constatată, ca o obligaţie asumată sub condiţie pur potestativă rezolutorie este corectă în raport de dispoziţiile art. 1004 C. civ., care definesc obligaţia condiţională şi ale art. 1019 C. civ., potrivit cărora condiţia este rezolutorie dacă de ea atârnă desfiinţarea efectelor actului juridic.
Or, încetarea calităţii de acţionar a reclamantei ca un eveniment viitor şi incert, a fost asumată de aceasta ca o condiţie rezolutorie având ca efect desfiinţarea actului juridic, producerea acestui eveniment depinzând exclusiv de voinţa reclamantei.
Cum, după art. 1010 C. civ., obligaţia este nulă când s-a asumat sub o condiţie potestativă din partea celui ce se obligă, distincţie pe care recurenta o face între condiţia pur potestativă suspensivă şi cea rezolutorie este lipsită de relevanţă juridică, deoarece în ambele ipoteze potrivit textului de lege susmenţionat obligaţia astfel asumată este nulă.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
Constatând că niciuna din criticile de nelegalitate formulate nu subzistă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei comerciale nr. 146/ A din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3317/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3332/2009. Comercial → |
|---|
