ICCJ. Decizia nr. 3556/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3556/2009
Dosar nr. 126/3/2007
Şedinţa publică din 20 martie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Reclamantul T.R.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a solicitat anularea dispoziţiei nr. 6307 din 14 august 2006, emisă de acesta din urmă şi obligarea lui la emiterea unei noi decizii prin care să i se atribuie reclamantului imobilul situat Bucureşti, sector 3 în compensarea imobilului din sector 4, ocupat în prezent de construcţii şi utilităţi publice.
În motivare a arătat că prin dispoziţia contestată i-a fost respinsă notificarea, prin care solicita acordarea unui alt imobil în compensare, pentru cel care a aparţinut autorilor şi care nu poate fi restituit în natură.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 646 din 4 mai 2007 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, reţinând că prin notificarea nr. 781 emisă la data de 14 februarie 2002 de BEJ T.G. reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri sub forma de echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, cerere soluţionată întocmai prin Dispoziţia nr. 6307 din 14 august 2006.
Cu privire la cererea de compensare cu un alt imobil, individualizat prin cerere de către reclamant, prima instanţă a reţinut că în lipsa probelor şi a ofertei unităţii deţinătoare nu se poate cerceta acest petit. Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, critica de nelegalitate vizând faptul că nu i s-a acordat în compensare imobilul solicitat, deşi legea prevede această măsură reparatorie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 45 din 24 ianuarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.R.C.A.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reanalizat probele administrate în primă instanţă şi a reţinut că dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti a răspuns întocmai solicitării contestatorului, motiv pentru care nu poate fi apreciată ca fiind nelegală. Nici faptul că ulterior formulării notificării contestatorul a făcut demersuri pentru a identifica un teren care ar putea fi atribuit în compensare, nu imprimă dispoziţiei un caracter nelegal, atât timp cât legiuitorul a lăsat la latitudinea entităţii învestite cu soluţionarea notificării alegerea modului de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Reclamantul T.R.C.A. a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate în apel, criticile vizând, în esenţă, următoarele aspecte: au fost nesocotite dispoziţiile legale care prevăd că persoana îndreptăţită are dreptul să primească despăgubiri constând în măsuri reparatorii prin acordare în compensare a altor bunuri şi servicii, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, instanţele nu au luat în considerare precizările făcute de către reclamant ulterior, în sensul că doreşte un alt imobil în compensare, existând această posibilitate la nivelul unităţii deţinătoare.
Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea acestora în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele motive:
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului procesului numai în cazurile în care împrejurările de fapt ale pricinii fiind pe deplin stabilite, casează hotărârea pentru aplicarea corectă a legii.
Constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul exclusiv al instanţelor de fond.
Examinarea efectivă a apărărilor invocate de părţi presupune ca, ori de câte ori formulările acestora sunt neclare, judecătorul, conform art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să ceară acestora să prezinte explicaţii oral sau în scris, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.
Dat fiind că în sfera de competenţă a instanţei civile se regăseşte obligaţia de a verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin legea de reparaţie în scopul realizării reparaţiei, în modalităţile expres prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanţa civilă este abilitată, atunci când găseşte întemeiată cererea persoanei pretins îndreptăţite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparaţii, să identifice bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.
Este de menţionat şi faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care reclamantul îşi întemeiază cererea în despăgubire îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înţeles reglementeze un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, respectiv, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Astfel, potrivit art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Este adevărat că în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, dintre măsurile reparatorii prin echivalent, are prioritate acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, prioritate dedusă din ordinea în care sunt enumerate acestea în textul de lege susmenţionat.
Deşi acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparaţiune impusă de lege, o atare reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri ce pot fi acordate în compensare.
Cum însăşi persoana îndreptăţită a optat pentru o astfel de măsură reparatorie, potrivit dispoziţiilor legale citate, în scopul pronunţării unei hotărâri legale, instanţa ar fi trebuit să administreze probele considerate ca pertinente şi concludente pentru a stabili dacă în patrimoniul pârâtului Municipiul Bucureşti, există terenuri libere de construcţii de aceeaşi valoare şi caracteristici cu ale terenului preluat şi dacă terenurile disponibile, astfel identificate fac obiectul unor cereri de retrocedare.
În acest context al analizei, Înalta Curte apreciază că prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv." legiuitorul nu a înţeles să lase la latitudinea entităţii învestite cu soluţionarea notificării alegerea modului de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, existând o ordine de prioritate a acestora, instituită prin legea specială de reparaţie şi în raport de care instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a textului legii.
Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare în instanţa de apel pentru a stabili în concret situaţia de fapt, prin dispunerea unei expertize tehnice de specialitate. Totodată se vor verifica susţinerile reclamantului, în sensul în care terenul situat în Bucureşti, sector 3 corespunde cerinţelor impuse de lege pentru a se dispune acordarea lui în compensare cu imobilul a cărui restituire în natură nu mai este posibilă, datorită afectării sale de utilitate publică.
Funcţie de aspectele de fapt care vor rezulta, urmare a completării probatoriilor, instanţa urmează a stabili şi motiva, în fapt şi în drept, prin trimitere la probatoriile pe care le va aprecia a fi relevante analizei, dacă în cauză sunt îndeplinite sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea în compensare a altui teren, echivalent cu cel deţinut de autoarea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul T.R.C.A. împotriva deciziei nr. 45 din 24 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5919/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2571/2009. Civil → |
|---|
