ICCJ. Decizia nr. 1017/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1017/2010
Dosar nr. 2551/121/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa civila nr. 1976 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia comercială, maritimă si fluvială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de încuviinţare efectuare expertiză formulată de reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta SC L.D.M.T. SA şi s-a dispus efectuarea unei expertize contabile având următoarele obiective: analizarea modului de utilizare a fondurilor obţinute de parata SC L.D.M.T. SA, în urma celor două majorări de capital efectuate în cursul anului 2008 (21 mai 2008 şi 20 august 2008); participarea societăţii pârâte SC L.D.M.T. SA la operaţiunile de majorare a capitalului social al SC R.M.R.T.M. SRL dispusă prin Hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009, a fost desemnat ca expert contabil pe B.L., s-a stabilit onorariu de expert în suma de 1500 lei, în sarcina societăţii parate SC L.D.M.T. SA şi a fost obligată parata sa plătească reclamantului cheltuieli de judecata în suma de 239,3 lei.
Prin Decizia nr. 37 din 12 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comerciala, maritima şi fluvială, a admis apelul declarat de pârâta SC L.D.M.T. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 1976 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 2551/121/2009, pe care a anulat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.A. care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat principiile generale care guvernează procesul civil, respectiv disponibilitatea, oralitatea şi contradictorialitatea producând o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Din practicaua şi considerentele deciziei recurate, rezultă că, la data la care s-a judecat pricina, părţile au pus concluzii pe fondul cauzei, solicitând admiterea, respectiv respingerea apelului, pentru motive ce ţineau de chestiuni de drept material, de fond.
Contrar acestei situaţii corect reţinută, de altfel, în cuprinsul hotărârii, instanţa de judecată, a apreciat că „apelul de faţă este fondat, însă pentru cele ce se vor arata în continuare".
După ce părţile au pus concluzii pe fondul cauzei, dezbaterile fiind încheiate, instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială, care, fără a fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, a şi fost admisă. Drept urmare, a fost anulată sentinţa pronunţată în prima instanţă şi cauza a fost trimisă spre rejudecare în fond Tribunalului Timiş.
„Soluţionarea pe fond a litigiului, deşi la dezbateri s-a discutat doar o excepţie peremptorie de procedură, constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii, care, lipsind părţile de posibilitatea de a se apăra, atrage nulitatea hotărârii." (Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie, Decizie nr. 3233 din 15 iunie 2000).
De asemenea, „pentru asigurarea contradictorialităţii in procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune in discuţia pârtilor toate aspectele de fapt si de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul.
Nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Mai mult, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea sa facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis, Decizia a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, aceleiaşi instanţe" (I.C.CJ. Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2508 din 20 martie 2007).
Mutatis mutandis, erorile de drept săvârşite de instanţa de apel sunt similare şi în speţa de faţă: instanţa a luat concluziile părţilor pe fondul cauzei, iar cu ocazia deliberării, a invocat din oficiu, excepţia de necompetentă pe care a admis-o, în lipsa concluziilor părţilor.
Faptul că, în susţinerile lor de început, cu ocazia administrării probatoriului şi a depunerii unor înscrisuri noi, părţile au făcut trimitere la normele de competenţă în materie şi la instanţa apreciata de acestea, de comun acord, ca fiind competentă în cauză, nu poate avea semnificaţia juridică a dezbaterii orale şi contradictorii a excepţiei de necompetenţă teritorială, invocate de către instanţa din oficiu, cu ocazia deliberării.
Sunt nesocotite principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, şi este încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care instanţa se pronunţă asupra fondului litigiului deşi acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, părţile fiind private de posibilitatea de a-şi susţine şi dovedi drepturile, de a combate susţinerile părţii potrivnice sau de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de art. 129 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile legale generale şi speciale, in materie de competenţă în litigiile de drept societar.
Pentru a admite excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, instanţa de apel a reţinut că, din înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată de către pârâtă, rezultă ca aceasta si-a schimbat sediul social din Galaţi în Timişoara, motiv pentru care, prin raportare la art. 63 din Legea nr. 31/1990, soluţia din prima instanţa nu a fost pronunţata de instanţa competenta din punct de vedere teritorial, în consecinţă, anulând-o şi trimiţând cauza instanţei de la „noul" sediu al paratei-intimate.
Instanţa de apel a apreciat eronat că în cazul de faţă, este vorba despre norme de competenţă de ordine publică, mai precis despre o competenţă teritorială excepţională de la care nu se poate deroga. Astfel, potrivit art. 7 C. proc. civ., cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal. Acesta reprezintă dreptul comun în materie de competenţă teritorială privind cererile introduse împotriva societăţilor comerciale de drept privat cu personalitate juridică, aşa cum art. 5 C. proc. civ., reprezintă dreptul comun în situaţia pârâtului persoană fizică.
Aceasta normă nu are caracter imperativ, prin ea nefiind reglementată o competenţă teritorială excepţională, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel. Nici chiar menţionarea acestei reguli în art. 63 din Legea nr. 31/1990 nu îi conferă competenţei teritoriale un caracter excepţional, articolul respectiv nefăcând altceva decât să reitereze prevederile generale din Codul de procedura civila cu care se completează. Or, fiind vorba despre o necompetenţă teritorială relativă, înseamnă că aceasta nu putea fi invocată decât într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii, şi doar de către partea vătămată.
În niciun caz, instanţa, din oficiu, nu ar fi putut invoca această excepţie, şi pentru prima dată în soluţionarea unei căi de atac, motiv pentru care se impune casarea deciziei pronunţate in apel şi trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond a apelului, către aceeaşi instanţă.
În mod nelegal a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială, întrucât schimbarea sediului paratei a intervenit după sesizarea instanţei de judecată. Instanţa de apel a reţinut că, faţă de înscrisurile depuse la termenul de soluţionare a apelului, din data de 12 mai 2010, din care rezultă ca apelanta parata şi-a schimbat sediul, competenţa de soluţionare a cauzei în prima instanţă ar fi revenit instanţei de la sediul paratei, conform art. 63 din Legea nr. 31/1990.
În mod eronat a reţinut instanţa de apel ca instanţa competentă este cea de la sediul actual al paratei, anume Tribunalul Timiş. Cererea de chemare in judecata a fost introdusa pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 11 mai 2009, data la care, potrivit înscrisurilor de la dosar, parata îşi avea sediul social in Galaţi, iar înscrisul depus de către pârâtă în apel, pe baza căruia a şi fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială, este o încheiere emisa de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în data de 4 decembrie 2009, deci schimbarea sediului a intervenit la 7 luni de la sesizarea instanţei de judecată de către reclamant.
Ori, schimbarea sediului pe parcursul procesului nu are relevanţă pentru determinarea competenţei teritoriale a instanţei, momentul care interesează sub acest aspect fiind acela la care s-a înregistrat cererea de chemare în judecată.
Pentru considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei nr. 37 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, va fi casată Decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei nr. 37 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1015/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1021/2010. Comercial → |
|---|
