ICCJ. Decizia nr. 1011/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1011/2010
Dosar nr. 10622/3/2007
Şedinţa publică din 9 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 10622/3/2007, reclamanta SC I.F.N.T.L. SA în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SRL a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a opta pentru cumpărarea produsului-apartament, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 10141 din 18 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea reclamantei, ce neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în considerente că, prin sentinţa civilă nr. 8 din 8 ianuarie 2007, Tribunalul Arad a constatat că pârâta SC A.C. SRL şi-a îndeplinit toate obligaţiile din contractul de leasing nr.6/2001 şi din actul adiţional din 29 martie 2005, obligând-o pe reclamantă să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin care să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Arad, iar în caz de refuz sentinţa ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Această soluţie a fost confirmată în apel, prin Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în data de 29 martie 2007, prin care apelul reclamantei a fost respins. S-a reţinut că în loc să-şi facă apărări de fond în această cauză prin care să invoce inclusiv eventuala reziliere, cu consecinţa pierderii dreptului de opţiune conferit de art. 18 din contract, după rămânerea definitivă a sentinţei de perfectare a vânzării-cumpărării, reclamanta a introdus acţiunea de faţă având ca obiect un drept care deja a fost exercitat.
Prin Decizia comercială nr. 296 din 12 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate, obligând-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată către intimată, în sumă de 1000 lei.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut în considerente următoarele:
Ceea ce nu explică nici una dintre părţi este modalitatea prin care au încheiat, în mod valabil, un act adiţional la un contract care nu mai era în fiinţă, întrucât expirase termenul de 3 ani pentru care fusese încheiat. Trecând peste acest aspect, curtea de apel a constatat că apelanta pretinde că intimata nu ar avea dreptul de opţiune la cumpărarea imobilului achitat integral, întrucât nu şi-ar fi îndeplinit toate obligaţiile financiare.
Se solicită achitarea unor penalităţi de întârziere anterioare actului adiţional încheiat în data de 29 martie 2005.
La art. 2 din actul adiţional reclamanta, în calitate de locator, declară că este de acord cu preluarea contractului de leasing de către intimată, respectiv cu plata redevenţelor neachitate de SC A.T.G. SA în sumă de 830.711.388 lei şi a valorii reziduale a contractului, plata acesteia urmând să se facă până la data de 1 iunie 2005.
Or, după cum se poate observa din înscrisurile dosarului, prin ordinul de încasare numerar nr. 11391 din 29 martie 2005 (data încheierii actului adiţional), i s-a achitat apelantei reclamante de către pârâtă suma de 834.865.000 lei, iar prin OP nr. 110 din 20 aprilie 2005 s-a achitat valoarea reziduală în cuantum de 705 milioane lei.
Aşadar, obligaţiile asumate prin actul adiţional de către intimată au fost integral şi la timp executate, neputând determina plata de penalităţi.
Încercarea apelantei de a pretinde de la intimată şi plata sumelor de bani reprezentând valoarea impozitelor aferente imobilului care a făcut obiectul contractului de leasing este neîntemeiată, câtă vreme această obligaţie nu a fost prevăzută nici în contractul iniţial nici în actul adiţional.
Cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză, curtea de apel nu l-a omologat, apreciind că a fost efectuat cu depăşirea atribuţiilor de către expertul desemnat. Astfel, a arătat că în mod nejustificat acesta a ignorat clauzele clare inserate în actul adiţional încheiat în data de 29 martie 2005 (prin care intimata s-a obligat doar la plata redevenţelor neachitate de fostul utilizator şi la plata valorii reziduale) şi a concluzionat că pârâta datorează redevenţe pentru întreaga perioadă 2001-2004.
Tot în mod eronat expertul a considerat, contrar prevederilor contractuale, că intimata datorează plata impozitului pe clădire şi, în plus, a calculat şi penalităţi de întârziere la acest pretins debit, fără a specifica de unde a dedus cuantumul sumei (care a fost ulterior facturată de reclamantă la data de 22 mai 2008, printr-o factură pro formă, deci la peste 3 ani de la data achitării de către intimată a obligaţiilor asumate, factură niciodată comunicată intimatei).
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii acţiunii, respectiv, să se constate inexistenţa dreptului intimatei SC A.C. SRL de a opta pentru vreuna din posibilităţile stipulate în art. 18 din Contract, atât timp cât nu a respectat condiţiile contractuale şi nu a făcut dovada plăţii penalităţilor, valoarea contractului de leasing fiind a unui simplu contract de închiriere.
Recurenta-reclamantă formulează astfel, în esenţă, următoarele critici:
În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.„Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, arată că în mod nelegal instanţa de apel nu a omologat raportul de expertiză contabilă, făcând o analiză a acestuia, în afara cadrului procesual încălcând astfel dreptul la apărare.
Întemeindu-se pe aceleaşi dispoziţii legale, mai arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că obligaţiile asumate prin actul adiţional de către intimată au fost integral şi la timp executate.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. (8) C. proc. civ.: „Instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia,", susţine că în mod nelegal, ca urmare a înlăturării concluziilor raportului de expertiză, instanţa de apel a considerat că intimata nu datorează penalităţi de întârziere, pentru obligaţiile asumate prin Actul Adiţional, deoarece, nu s-au solicitat penalităţi pentru plata obligaţiilor prevăzute la art. 2 din actul adiţional, ci pentru întârzierile la plată datorate de SC Z.G. SA de-a lungul derulării întregului contract, anterior cesiunii către SC A. SRL, aşa încât instanţa de apel fie nu a înţeles, fie nu a dorit să înţeleagă derularea şi interpretarea actelor încheiate între părţi.
O altă critică pe care recurenta-reclamantă o aduce soluţiei pronunţate de instanţa de apel se referă la faptul că aceasta pune în discuţie ca punct de reper hotărârile prin care societatea sa a fost obligată să perfecteze contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică, hotărâri ce au fost ulterior casate.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, se constată următoarele:
În ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia în mod greşit instanţa de apel nu a omologat raportul de expertiză contabilă, apreciind eronat că a fost efectuat cu depăşirea atribuţiilor de către expertul desemnat, se reţine că nu este întemeiat întrucât acesta nu conţine o critică propriu-zisă şi efectivă a legalităţii deciziei pronunţate de curtea de apel, referindu-se la o apreciere considerată eronată a unei probe administrate şi nu la norma de drept ce a fost încălcată sau greşit aplicată, cu această ocazie, or care ar fi norma de drept aplicabilă situaţiei de fapt în accepţiunea recurentei.
Privind cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat de asemenea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin formularea căruia se afirmă că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că obligaţiile asumate prin actul adiţional de către intimate au fost integral şi la timp executate, este neîntemeiat pentru că nu se arată care ar fi textul de lege încălcat sau greşit aplicat de către instanţă, iar pe de altă parte, deoarece se constată că instanţa de apel a reţinut corect că aşa cum rezultă din actele dosarului obligaţiile asumate prin actul adiţional de către intimata-pârâtă au fost integral şi la timp executate, neputând determina plata de penalităţi şi nici de impozite, cât timp în ce priveşte pe acestea din urmă, o astfel de obligaţie nu a fost prevăzută nici în actul iniţial şi nici în actul adiţional, iar din certificatul fiscal depus la dosar rezultă că intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de plată a impozitului de la data la care acesta era în sarcina sa.
Referitor la motivul de recurs întemeiat de recurentă pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii ca urmare a înlăturării concluziilor raportului de expertiză, instanţa considerând eronat că intimata nu datorează penalităţi de întârziere pentru obligaţiile asumate prin actul adiţional, când de fapt s-au solicitat penalităţi pentru toată perioada de derulare a contractului, inclusiv cea anterioară încheierii actului adiţional, se reţine că este de asemenea neîntemeiat.
Aceasta, deoarece curtea de apel a concluzionat judicios, sub acest aspect, că actul pe care îşi întemeiază recurenta pretenţiile, respectiv contractul de leasing a încetat prin ajungere la termen la data de 26 noiembrie 2004 şi efectele acestuia nu puteau fi prelungite printr-un act adiţional, încheiat după 3 luni în care acesta nu mai producea efecte, astfel încât susţinerea interpretării eronate a actului juridic dedus judecăţii nu se confirmă.
În fine, nu se confirmă nici susţinerea conform căreia instanţa de apel ar fi luat în discuţie ca punct de reper nişte hotărâri casate, întrucât din examinarea conţinutului deciziei criticate şi din această perspectivă, nu rezultă că instanţa şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe aceste hotărâri, iar în ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fără a fi acoperită de susţineri în acest sens, va fi respinsă, ca neîntemeiată, întrucât hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea judecătorilor în pronunţarea soluţiei şi nu există nicio justificare pentru modificarea acesteia sub acest aspect.
În consecinţă, având în vedere cele mai sus arătate, reţinându-se că recurenta reclamantă SC I.F.N.T.L. SA Bucureşti nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, se va respinge ca nefondat recursul pe care aceasta l-a declarat şi va fi obligată, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4250 lei, către intimata SC A.C. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DE C I D .
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.F.N.T.L. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 296 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 4250 lei cheltuieli de judecată către intimata SC A.C. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1010/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1015/2010. Comercial → |
|---|
