ICCJ. Decizia nr. 2240/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2240/2010
Dosar nr. 5971/86/2006
Şedinţa publică de la 15 iunie 2010
Prin sentinţa nr. 362/02.30.2009 a Tribunalului Suceava s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Suceava împotriva pârâtei S.M.D.E.S. Tunisia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract pentru achiziţionarea de către pârâtă a unei cantităţi de 1.500 tone hârtie K. la dimensiuni speciale, la preţul de 420 euro pe tonă, cu livrare în luna ianuarie 2005, condiţia de livrare convenită fiind C.F., cu încărcarea mărfii în portul Constanţa.
Marfa a fost pusă la dispoziţia transportatorului SC A.S.C. SRL, dar armatorul navei a refuzat să o încarce pe motivul că era parţial deteriorată, iar propunerea reclamantei către pârâtă în sensul numirii unei societăţi de expertiză a fost respinsă, precum şi orice altă soluţie alternativă pentru deblocarea livrării mărfii.
S-a reţinut că, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a contracta transportul mărfurilor din portul Constanţa în portul Sousse, conform clauzelor convenite şi nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare conform art. A4 din Regulile Incoterms, respectiv să încarce mărfurile la bordul navei, ea având libertatea de a angaja o altă societate de transport pentru a se achita de obligaţia asumată.
S-a mai reţinut că nu poate fi imputată pârâtei atitudinea armatorului navei, indiferent dacă a fost corectă sau nu, cât timp reclamanta avea obligaţia de a depune diligenţele pentru a angaja transportul mărfurilor în portul de destinaţie.
Apelul reclamantei împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, iar cel declarat de pârâtă, ca lipsit de interes, fiind totodată respinsă cererea pârâtei-apelante pentru acordarea cheltuielilor de judecată în apel, prin Decizia nr. 120 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava.
Considerentele deciziei relevă că, prima instanţă în mod corect a reţinut împrejurarea că în speţă, condiţia de livrare convenită a fost C.F., ceea ce înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare când mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere, având şi obligaţia achitării costurilor şi navlului necesar pentru a aduce mărfurile în portul de destinaţie numit, precum şi faptul că a aplicat în mod legal regulile corespunzătoare acestei clauze.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, s-a reţinut că acesteia îi lipseşte interesul, câtă vreme solicitările sale cu privire la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată au fost admise, ca urmare a formulării unei cereri de completare a dispozitivului Sentinţei nr. 362 din 02 martie 2009 a Tribunalului Suceava.
În privinţa cheltuielilor de judecată în apel, solicitate de pârâta-apelantă, cererea a fost respinsă ca nedovedită.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SA a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
1. În motivarea recursului, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor clauzei „C.F.R.” din Regulile Incoterms, în privinţa obligaţiei de inspecţie a mărfurilor, respectiv, cărei părţi îi revenea această sarcină, sub aspectul obligaţiei vânzătorului de a contracta transportul mărfurilor şi al obligaţiei de livrare a acestora.
Recurenta susţine că era aplicabil punctul B.9 - Inspecţia mărfurilor din Regulile Incoterms, conform cărora cumpărătoarei îi revenea obligaţia de a efectua inspecţia acestora, iar nu reclamantei.
De asemenea, recurenta consideră că, în mod nelegal instanţele au reţinut neîndeplinirea obligaţiei sale de a contracta transportul mărfurilor, câtă vreme prin nota de rezervare din 30 decembrie 2004, prin care s-a rezervat spaţiul de transport necesar pentru expedierea unei cantităţi determinate de marfă, vânzătorul a contractat transportul în condiţiile uzuale, pe propria sa cheltuială, astfel cum prevede punctul A.3 din Incoterms.
Cu privire la respectarea obligaţiei de livrare a mărfurilor, recurenta apreciază că aceasta a fost îndeplinită prin predarea mărfurilor către cărăuş, în vederea efectuării transportului, moment de la care nu mai poate dispune de mărfuri.
Recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor punctului A.4 din Regulile Incoterms, confundând momentul transmiterii riscului asupra mărfurilor de la vânzător la cumpărător, cu momentul executării obligaţiei de livrare a vânzătorului.
Astfel, fiind o acţiune în daune, de esenţa litigiului era interpretarea contractului încheiat de părţi şi determinarea împrejurării dacă în sarcina pârâtei se poate reţine o conduită culpabilă, iar nu dacă riscurile asupra mărfii au trecut de la vânzător la cumpărător, dacă mărfurile au trecut sau nu balustrada navei, fiind evidentă nefinalizarea contractului şi a operaţiunii de livrare.
2. Recurenta invocă greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, sub aspectul interpretării convenţiei părţilor, cu încălcarea art. 970 C. civ. şi a regulilor de interpretare în sensul producerii de efecte.
Astfel, se arată că, chiar dacă părţile nu au prevăzut în contract clauze referitoare la incidentul care a intervenit la îmbarcarea mărfii în portul Constanţa, ele aveau obligaţia de a face demersuri pentru rezolvarea situaţiei.
3. Recurenta mai invocă şi greşita interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile acreditivului documentar, respectiv a Regulilor Uniforme şi Practica Acreditivelor Documentare (Publicaţia 500 a Camerei de Comerţ Internaţional Paris).
Sub acest aspect, recurenta arată că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile au convenit ca plata mărfurilor să fie făcută prin acreditiv irevocabil, deschis anterior expedierii lor. După depăşirea datei de expediere prevăzută în acreditiv, urmare a refuzului pârâtei de a numi un expert pentru efectuarea inspecţiei mărfurilor, pârâta ar fi trebuit să amendeze acreditivul în sensul modificării datei de expediere sau al permiterii de expedieri parţiale, pentru a-i da reclamantei posibilitatea expedierii mărfurilor cu o altă navă.
Absenţa modificărilor acreditivului care să dea posibilitatea unei soluţii alternative de expediere a mărfii crea riscul pentru reclamantă de a expedia marfa fără a mai putea recupera contravaloarea acesteia, banca fiind îndreptăţită să refuze eliberarea creditului pentru acoperirea contravalorii mărfii livrate, cât timp condiţiile de livrare nu coincid strict cu cele din acreditiv.
Prin întâmpinare intimata S.M.D.E.S. Tunisia a solicitat respingerea recursului, arătând în apărare că instanţa de apel a interpretat corect contractul dintre părţi care prevede aplicarea în privinţa acestuia a uzanţelor Incoterm 2000, respectiv C.F.R. Sousse, obligatorii pentru părţi.
Potrivit acestei clauze, C.F., respectiv C. şi N., vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare după ce mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere, acestuia revenindu-i şi obligaţia achitării costurilor şi navlului necesar expedierii mărfurilor în portul de destinaţie convenit, respectiv Sousse, Tunisia.
Arată că obligaţiile sale se declanşau doar din momentul emiterii conosamentului.
Intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Între părţi s-a purtat corespondenţa comercială în vederea livrării de către reclamanta SC A. SA Suceava, pârâtei S.M.D.E.S. Tunisia a unei cantităţi de 1.500 tone hârtie K. la dimensiuni speciale, la preţul de 420 euro/tonă, cu condiţia de livrare „cost and freight”, respectiv „cost şi navlu”, conform uzanţelor Incoterms 2000, cu încărcarea mărfii în portul Constanţa.
Potrivit acestei clauze, vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare atunci când mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere, acesta având totodată obligaţia de a achita costurile şi navlul necesare aducerii mărfurilor în portul de destinaţie Sousse.
Astfel, pct. A.3 şi A.4 din regulile Incoterms stipulează că vânzătorul are obligaţia să contracteze, conform uzanţelor, pe propria cheltuială, transportul mărfurilor la portul de destinaţie numit, ruta obişnuită, într-un vas destinat navigaţiei pe mare de tipul folosit în mod normal pentru transportul mărfurilor descrise în contract şi respectiv obligaţia să livreze mărfurile la bordul vasului în portul de expediere numit, la data sau în perioada stipulată şi conform uzanţei portuare.
Cu alte cuvinte, aşa cum corect au reţinut şi instanţele de fond, reclamanta avea obligaţia să contracteze pe cheltuiala sa transportul hârtiei comandate de pârâtă, pentru ca aceasta să ajungă în Sousse, Tunisia, portul de destinaţie, iar obligaţia de livrare ar fi fost îndeplinită doar în situaţia în care marfa trece peste balustrada navei în portul de expediere, Constanţa.
Or, în speţă, armatorul SC A.S.C. SRL, prin căpitanul de vas a refuzat sa facă menţiunea „clean on board”, intenţionând să semneze conosamentul cu remarci, pe considerentul că marfa prezenta deteriorări.
Contrar celor susţinute de reclamantă în cuprinsul recursului, printr-o interpretare corespunzătoare a regulilor Incoterms, respectiv a clauzei „CFR” aplicabile în speţă, instanţa de apel a reţinut că deteriorarea mărfurilor constituie o stare de fapt anterioară livrării şi care nu instituie nici o obligaţie din partea cumpărătorului.
În mod greşit susţine recurenta că obligaţia sa de livrare a mărfurilor s-a executat odată cu predarea acestora cărăuşului, în vederea transportului şi că, momentul trecerii mărfurilor peste balustrada navei în portul de îmbarcare semnifică doar momentul transmiterii riscului asupra acestora, de la vânzător, la cumpărător.
Aşa cum s-a reţinut şi anterior, în conformitate cu pct. A.4 din regulile Incoterms, publicate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, referitor la interpretarea uniformă a obligaţiilor vânzătorului şi cumpărătorului privind derularea contractului de vânzare internaţională referitor la livrarea mărfurilor, repartiţia cheltuielilor, transferul riscurilor şi formalităţilor documentare privind trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător, ]n titlul capitolului, se precizează că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare când mărfurile trec peste balustrada navei în portul de expediere.
De asemenea se va reţine că, în condiţiile în care vânzătorul şi-a asumat această obligaţie, în sensul ca relaţiei contractuale stabilite cu pârâta să-i fie aplicabile condiţia de livrare „CFR Sousse”, pârâtei nu-i poate fi imputată atitudinea armatorului, fie ea corectă sau nu, după cum nici lipsa modificării acreditivului nu scuteşte vânzătorul de executarea obligaţiei asumate.
Chiar dacă o asemenea situaţie nu a fost prevăzută contractual, instanţele de fond au asigurat o interpretare corectă a regulilor aplicabile, fără ca, prin aceasta să încalce prevederile art. 970 C. civ., cum din nou, greşit a susţinut recurenta.
Nici motivul de recurs întemeiat pe greşita interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile acreditivului documentar nu este întemeiat, potrivit celor mai sus reţinute în legătură cu neexonerarea vânzătorului în speţă de executarea obligaţiei de livrare, chiar şi în lipsa modificării de către cumpărător a acreditivului bancar.
În baza considerentelor expuse, nefiind fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează ca recursul reclamantei să fie respins, cu obligarea acesteia, ca parte căzută în pretenţii, în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate intimatei S.M.D.E.S. Tunisia în recurs, cu plata onorariului avocaţial, în sumă totală de 8.166,43 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Suceava împotriva deciziei nr. 120 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta la 8.166,43 lei cheltuieli de judecată către intimata S.M.D.E.S. Tunisia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2239/2010. Comercial. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 2320/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
