ICCJ. Decizia nr. 2320/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2320/2010
Dosar nr. 4005/2/2005
Şedinţa publică de la 18 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Obiectul cauzei şi hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel.
1. Reclamanta A.V.A.S. a solicitat, prin acţiunea introductivă, formulată în contradictoriu cu pârâţii B.B. şi SC I. SA, obligarea pârâtului B.B. la plata sumei de 1.532.222 mii lei reprezentând prejudiciul creat de pârât societăţii SC I. SA privatizate, pe care reclamanta ca instituţie cu atribuţii în procesul de privatizare, este îndreptăţită să-l solicite.
Potrivit reclamantei, în cadrul procesului de privatizare a SC I. SA, la data de 6 octombrie 2000, a încheiat cu pârâtul B.B. contractul de vânzare cumpărare având ca obiect pachetul de acţiuni de 51,00% din capitalul social al SC I. SA.
La data de 15 februarie 2001 prin convenţia încheiată cu cumpărătorul, s-a hotărât rezoluţiunea convenţională a contractului x cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, obligaţiile asumate de părţi fiind reglementate în art. 3 din convenţie.
Arată reclamanta, că, în temeiul celor statuate prin convenţia din 15 februarie 2001, s-a efectuat o expertiză contabilă de către expertul contabil M.M. care a evidenţiat o diminuare a activului net contabil al societăţii privatizate la sfârşitul anului 2000 cu suma de 1.532.222 mii lei.
2. Prin sentinţa comercială nr. 11588 din 11 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca primă instanţă, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC I. SA şi pe fond a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă.
Tribunalul a constatat că prejudiciul reţinut prin raportul de expertiză extrajudiciară a fost infirmat de verificările efectuate prin noua expertiză contabilă dispusă în cauză în condiţiile art. 201 C. proc. civ., iar reclamanta nu a administrat şi alte dovezi care să ateste realitatea susţinerilor sale.
3. Apelul.
Împotriva sentinţei fondului reclamanta a declarat apel, susţinând în esenţă, că a fost încălcată convenţia din data de 15 februarie 2001 prin care pârâtul a fost de acord cu repararea prejudiciului, a cărei existenţă a fost dovedită prin expertiza extrajudiciară întocmită în acest sens.
Instanţa de apel Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat o nouă expertiză contabilă, desemnând în vederea efectuării ei trei experţi, având ca obiectiv evaluarea comparativă a patrimoniului SC I. SA la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi respectiv la data desfiinţării contractului.
Prin decizia comercială nr. 236 din 6 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul declarat de reclamanta, a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SC I. SA, iar pe fond a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul B.B. la plata sumei de 1.831.497 mii lei cu titlu de prejudiciu şi la 5.250 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a omologat concluziile expertizei întocmită în această fază procesuală, constatând că prejudiciul constatat urmare verificărilor contabile, este rezultatul neîndeplinirii obligaţiilor asumate de compărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, contract desfiinţat prin acordul părţilor.
II. Recursul. Motivele de recurs.
4. Împotriva acestei decizii pârâtul B.B. a declarat recurs la data de 6 octombrie 2009, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei fondului.
Recurentul şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate vizând următoarele aspecte:
a). Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. potrivit cărora era obligatorie convocarea pârâtului la conciliere prealabil introducerii acţiunii, procedură care nu s-a realizat deoarece în mod greşit reclamanta a transmis convocarea la o adresă la care pârâtul nu mai locuia de peste doi ani.
b) instanţa a interpretat greşit convenţia din data de 15 februarie 2001, încălcând şi prevederile art. 969 C. civ. obligând la plata sumei care rezultă din deprecierea activului net în condiţiile în care prin convenţie cumpărătorul s-a obligat să acopere prejudiciul real suferit de vânzător datorită activităţii sale, aspecte care nu sunt confirmate de expertiza omologată de instanţă; susţine recurentul totodată că prejudiciul reţinut în ultimul raport de expertiză nu a fost cauzat de activitatea sa, deprecierea activului s-a datorat faptului că printr-un control fiscal pentru perioada anterioară privatizării s-au calculat datorii în sarcina societăţii care sunt anterioare privatizării.
c) sub un ultim aspect recurentul arată că instanţa cu încălcarea art. 1143 C. civ. şi art. 969 C. civ. nu a ţinut seama de datoriile reciproce existente între părţi ca efect al art. 3 din convenţia de desfiinţare, cu privire la restituirea preţului acţiunilor ceea ce impunea compensarea datoriilor reciproce.
5. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
5.1. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. susţinerile recurentului sunt infirmate de actele dosarului care relevă îndeplinirea de către intimata reclamantă a obligaţiei impusă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., convocarea la conciliere transmisă recurentului pârât, prealabil introducerii acţiunii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire a ajuns la cunoştinţa sa, împrejurare atestată de semnătură de pe confirmarea de primire datată 7 martie 2002, acţiunea fiind introdusă la data de 26 iunie 2002.
Independent de faptul că reclamantul pârât nu mai locuia la adresa la care s-a transmis convocarea, adusă cu care figura de altfel în contractul de vânzare-cumpărare, în sensul art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. esenţial este aducerea la cunoştinţa părţii adverse a convocării, cerinţa respectată incontestabil în cauză.
5.2. Obligaţiile asumate de recurentul pârât prin convenţia de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, statuate în art. 3, sunt clare şi nesusceptibile de interpretare, pentru a fi supuse cenzurii pe calea recursului.
Potrivit clauzei înscrise la art. 3 vânzătorul s-a obligat să restituie cumpărătoarei sumele plătite în contul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat, iar cumpărătorul s-a obligat să răspundă pentru prejudiciul real suferit de vânzător datorită activităţii cumpărătorului în cadrul societăţii privatizate, prejudiciu ce urma să fie stabilit printr-o expertiză contabilă, iar caz de neînţelegere cu privire la concluziile expertizei, de către instanţa de judecată.
Or, soluţia pronunţată de instanţa de apel este sub aspectul obligaţiilor asumate de părţi la data desfiinţării convenţionale a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul celor convenite.
Recurenta nu precizează explicit în ce măsură instanţa de apel prin interpretarea dată a încălcat voinţa părţilor, criticile sale subsumate acestui motiv se referă la concluziile raportului de expertiză întocmit de către cei trei experţi cu privire la modul de calcul al prejudiciului reţinut, aspecte care nu pun în discuţie interpretarea clauzei, ci pot fi analizate din perspectiva culpei în producerea prejudiciului.
Sub acest aspect sunt relevante prin raportare şi la poziţia recurentului de acţionar majoritar în societate, constatările experţilor, privind diminuarea valorii activelor imobilizate în perioada de referinţă, prin ieşirea de mijloace fixe prin aportarea lor la capitalul social al unei alte societăţi, prin transformarea unor active potenţiale de stocuri de materiale, materii prime şi semifabricate în stocuri inutile şi greu vandabile, urmare majorării poziţiei de regularizări şi schimbării esenţiale a structurii activului, în sensul pierderii unor active concrete şi ne-transformarea lor în altă poziţie de activ bilanţier, cu consecinţa diminuării activului net contabil.
Aşa fiind, concluzia instanţei de apel apare fundamentată pe probe pertinente administrate în cauză, care au stabilit întinderea prejudiciului pe care potrivit convenţiei recurentul s-a obligat să îl suporte.
În ceea ce priveşte compensarea datoriilor reciproce invocată de recurent, pentru a opera, după art. 1143 C. civ., se impunea administrarea de probe cu privire la sumele datorate de vânzător cumpărătorului în baza contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat, aspecte care nu au făcut obiectul litigiului.
Reclamanta a investit instanţa numai cu privire la obligarea pârâtului la plata prejudiciului produs, pretenţiilor pârâtului cu privire la datoria reclamantei nefiind valorificate prin formularea unei cereri cu acest obiect, astfel încât, instanţa de apel schimbând soluţia fondului s-a pronunţat în limitele investirii potrivit cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte, constatând că motivele de nelegalitate invocate nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul B.B. împotriva deciziei comerciale nr. 236 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială , ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2240/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2323/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
