ICCJ. Decizia nr. 2229/2010. Comercial. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2229/2010
Dosar nr. 9556/3/2007
Şedinţa publică de la 15 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta A.V.A.S., a chemat în judecată pe pârâta A.S.S.P. Săveni solicitând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2 septembrie 1996, restituirea acţiunilor cu dreptul reclamantei de a reţine sumele achitate şi obligarea pârâtei la daune interese constând în dobânzi, penalităţi, dividende încasate şi alte daune interese al căror cuantum se va stabili printr-o expertiză contabilă.
Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa comercială nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a admis în parte acţiunea, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei 24.286 acţiuni, să plătească penalităţi în sumă de 17.871,73 lei conform art. 4 lit. b) din contract, până la 31 martie 2008 şi în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, la 415,24 lei dobânzi conform art. 4 lit. b) alin. (2)-(4) aferente ratelor 15-17, la 110.906,8 lei dividende şi dreptul reclamantei de a reţine suma de 66.537,40 lei achitată de cumpărător şi a respins celelalte pretenţii.
Totodată instanţa a obligat pe pârâtă la 800 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că prevederile contractului stipulau ca în caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a preţului, pârâta să fie obligată la dobânzi de 6% pe an şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere din valoarea ratei neachitate, iar prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002, ca vânzătoarea să reţină plăţile executate în contul contractului.
În privinţa daunelor interese determinate de art. 21 alin. (3) din ordonanţa citată, instanţa a considerat că pârâta a înregistrat o scădere a valorii de piaţă datorată procesului de lichidare în care a intrat astfel că nu poate fi obligată la plata acestora.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 544 din 17 decembrie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantei, considerând că prin raportul de expertiză nu s-a putut identifica un prejudiciu care să impună obligarea pârâtei către A.V.A.S. în condiţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.
În privinţa cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a reţinut că pârâta datorează numai 800 lei, ca onorariu de expertiză în sumă de 1.500 lei acordată în continuare de către instanţa de fond a fost plătită după pronunţarea hotărârii.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenta susţine că în însăşi cererea de apel a solicitat efectuarea unei noi expertize prin care să fie determinat exact prejudiciul cauzat în raport de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 iar expertul desemnat nu a răspuns obiectivelor, instanţa preluând concluziile expertizei.
A mai susţinut recurenta că instanţa de apel în mod greşit nu a acordat cheltuielile de judecată suplimentare, reprezentând majorarea onorariului de expert încuviinţat de instanţă.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.
Expertiza judiciară reprezintă mijlocul procesual pus la dispoziţia instanţei care consideră necesară părerea unor specialişti pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.
Competenţa dată de lege Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este aceea de a verifica aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite de instanţele de fond (art. 314 C. proc. civ.). De aceea nemulţumirea recurentei faţă de concluziile celor două rapoarte de expertiză şi a obiecţiunilor nu poate constitui motiv de recurs în sensul celor delimitate de art. 304 C. proc. civ.
În ce priveşte însă, neacordarea cheltuielilor de judecată reprezentând suplimentarea onorariului de expert la instanţa de fond, curtea de apel nejustificat a considerat că nu poate fi acordată suma de 1.500 lei întrucât aceasta a fost plătită după pronunţarea sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a observat că investit cu o cerere de majorare a onorariului de expertiză la 16 aprilie 2008, tribunalul se pronunţă admiţând în parte cererea şi suplimentând onorariul de avocat la 26 septembrie 2008, odată cu încheierea dezbaterilor şi judecata pe fond a pricinii.
Faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de apel avea îndatorirea să constate că în apel se pot cere orice despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 544 din 17 decembrie 2009 pe care o modifica în parte în sensul că va admite apelul declarat împotriva Sentinţei comerciale nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, va admite în parte sentinţa atacată în sensul că va obliga pe pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând suplimentarea onorariului de expertiză şi va menţine restul dispoziţiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 544 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică în parte şi în consecinţă:
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâta A.S.S.P. Săveni şi la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2188/2010. Comercial. Nulitate act juridic.... | ICCJ. Decizia nr. 2239/2010. Comercial. Completare/lămurire... → |
|---|
