ICCJ. Decizia nr. 2719/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2719/2010
Dosar nr. 2638/1/2011
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2011
Prin sentinţa comercială nr. 6200 din data de 18 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.V.I. SRL BUCUREŞTI, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 234.542,02 lei cu titlu de preţ al lucrărilor efectuate în baza contractului nr. 402/2006 şi la plata sumei de 155.429,90 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere pentru neachitarea la scadenţă a preţului lucrărilor efectuate. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de către pârâtă, prin care a solicitat constatarea existenţei unui drept de creanţă al pârâtei în cuantum de 11.742,55 Euro, respectiv 50.305,08 lei şi compensarea parţială a debitului pretins de reclamantă cu suma datorată de pârâtă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10 martie 2010, instanţa a admis excepţia de litispendenţă invocată cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva Registrului Auto Român, prin raportare la dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 16197/3/2008.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că între părţi a intervenit contractul intitulat ,, contract de vânzare-cumpărare , care în realitate este un contract de subantrepriză, în care s-a prevăzut ca lucrările să se execute cu materialul antreprenorului special, respectiv reclamanta, conform art. 2.1 2.6 din contract.
Tribunalul a analizat în continuare cererea de obligare a antreprenorului general, în speţă pârâta, la plata preţului, raportat la probarea existenţei contractului şi a îndeplinirii propriilor obligaţii ale reclamantei. Astfel, existenţa contractului a fost probată prin depunerea înscrisului constatator al contractului, iar îndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantă nu a fost contestată de către pârâtă. Pe de altă parte, prin anexa la contract, reclamanta a probat realizarea tuturor lucrărilor la care s-a obligat, cât şi acceptarea preţului de către pârâtă.
Cu referire la menţiunea din partea inferioară a anexei la contract, care reprezintă o modificare a clauzelor contractului de subantrepriză, tribunalul a constatat că acesta reprezintă un termen incert de plată în favoarea pârâtei, modificare care nu a fost însă acceptată de către reclamantă. În aceste condiţii, obligaţia de plată a preţului a devenit scadentă la momentul livrării, respectiv la data recepţiei lucrărilor de către pârâtă.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, tribunalul a apreciat întemeiată executarea clauzei penale.
Cu referire la cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că pârâta a susţinut modificarea verbală a clauzelor contractului de antrepriză, însă din probele administrate în cauză nu a rezultat existenţa unor astfel de înţelegeri, motiv pentru care tribunalul a respins ca nefondată cererea reconvenţională privind compensarea debitului pretins de reclamantă cu un debit în valoare de 11.742,55 Euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, solicitând admiterea în parte a cererii principale şi a cererii reconvenţionale, având în vedere că instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că în anexa la contractul nr. 402/2008 se menţionează preţul final al lucrării executate, întrucât anexa s-a încheiat în cursul derulării contractului, dar înainte de executarea integrală a lucrării, fiind un preţ ipotetic. Procesul verbal nu face dovada deplină a îndeplinirii obligaţiei corelative şi anume cea de predare a lucrării conform cerinţelor beneficiarului, nefiind un proces de recepţie calitativă. Pârâta a arătat că recunoaşte o parte din debit, dar nu suma solicitată. Cu referire la cererea reconvenţională, criticile pârâtei au vizat interpretarea greşită a probelor.
Analizând motivele de apel invocate, Curtea a reţinut că instanţa de fond a analizat corect materialul probator administrat în cauză şi a aplicat judicios dispoziţiile legale incidente. Astfel, pârâta recunoaşte în parte pretenţiile reclamantei, acceptând că aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, dar nu este în măsură să indice cuantumul cert al creanţei, contestând suma de 14.134 Euro. În lipsa susţinerilor coerente ale pârâtei, Curtea a constatat că prin anexa la contract a fost făcută dovada lucrărilor suplimentare şi a preţului acestora, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit contrariul. De asemenea, Curtea a apreciat că procesele verbale de finalizare sunt opozabile pârâtei. Având în vedere criticile formulate cu privire la respingerea cererii reconvenţionale, Curtea a constatat că pretenţia pârâtei nu este dovedită, nefiind demonstrată încheierea de clauze adiţionale la contract, iar probele administrate în cauză nu au relevat că prestaţiile pârâtei au fost evaluate prin alte modalităţi exterioare contractului.
Cu referire la disjungerea cererii de chemare în garanţie, Curtea a apreciat că în mod corect a fost dispusă această măsură, având în vedere şi dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, această măsură nu a fost contestată decât direct în apel.
În consecinţă, prin Decizia comercială nr. 12 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Cererea de recurs formulată de pârâta SC D.C. SRL Bucureşti.
Împotriva deciziei sus evocată a declarat recurs pârâta, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, obligarea sa la plata diferenţei dintre preţul achitat şi suma de 87.000 Euro, cât reprezintă valoarea reală a lucrărilor, şi admiterea în tot a cererii reconvenţionale.
Cererea de recurs a fost structurată în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestor motive, recurenta arată că părţile au convenit asupra efectuării unor lucrări, a căror valoare iniţială de 83.845 Euro a fost determinată printr-o anexă la contract, iar valoarea finală a contractului urma să fie stabilită în raport de lucrările cuprinse în procesele verbale de predare primire şi procesul verbal de recepţie al lucrării. Valoarea menţionată în anexa la contract, nu reprezintă valoarea finală a contractului, care urma să fie stabilită la recepţia finală a lucrării. Procesul verbal de recepţie încheiat a fost încheiat cu o persoană care nu avea calitatea să procedeze la recepţia finală a lucrării.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, recurenta susţine că nu sunt datorate, având în vedere culpa reclamantei.
O altă critică este reprezentată de faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu au fost indicate lucrările deficitare, deşi acestea au fost arătate prin precizarea la întâmpinare.
Preţul care a fost precizat prin anexa la contract este indubitabil variabil, întrucât pe parcursul execuţiei lucrărilor pot apărea modificări de proiect, iar preţul final nu poate fi determinat decât prin procese verbale de predare primire şi recepţie.
Recurenta susţine, de asemenea, că deşi instanţa de fond a calificat contractul încheiat între părţi fiind unul de antrepriză, a ignorat dispoziţiile HG nr. 273/1994, care prevede conţinutul proceselor verbale de recepţie, respectiv nu menţionează cantitatea şi calitatea lucrărilor. Pe de altă parte procesele verbale sunt lovite de nulitate fiind semnate de o persoană fără calitate, de asemenea data întocmirii nu este corectă.
Recurenta cu referire la cererea reconvenţională, arată că a efectuat proba creanţei, prin interpretarea declaraţiilor cu martorii audiaţi în cauză.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, procedând la efectuarea controlului de legalitate al deciziei atacată, în raport de criticile invocate de către recurenta pârâtă, constată că acestea au fost încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a fi sistematizate în mod distinct, urmând a fi analizate în consecinţă.
Critica referitoare la inopozabilitatea procesului verbal de finalizare încheiat la data de 13 aprilie 2007, ca urmare a semnării lui de către o persoană care nu avea calitatea de a o reprezenta în relaţiile cu terţii nu este fondată. Din acest punct de vedere, argumentele instanţei de apel, în ceea ce priveşte opozabilitatea acestui înscris, faţă de pârâtă sunt corecte, procesul verbal de finalizare sus menţionat fiind semnat de către un prepus al pârâtei. De altfel, susţinerile recurentei privind imposibilitatea stabilirii valorii certe a creanţei, în lipsa procesului verbal de recepţie finală, în condiţiile HG nr. 273/1994 sunt lipsite de fundament juridic, întrucât îndeplinirea obligaţiilor asumate de către antreprenorul de specialitate a fost dovedită prin anexa la contractul nr. 402/2006, semnată de către un reprezentant al pârâtei.
Concluzionând, potrivit art. 3.1 din contract, preţul lucrării a fost stabilit la valoarea de 83.645 Euro, iar printr-o anexă la contract au fost consemnate lucrările suplimentare efectuate şi valoarea acestora, inclusiv T.V.A., fiind menţionată şi suma rămasă de achitat de către pârâtă. În aceste condiţii, a fost probată îndeplinirea obligaţiilor asumate de către antreprenorul de specialitate, în speţă reclamanta, încheierea unui proces verbal de recepţie finală, care să determine preţul final şi respectarea cerinţelor de calitate ale acestora nefiind de natură să dovedească că preţul stabilit ar fi variabil.
În ceea ce priveşte critica privind valoarea juridică a procesului verbal din data de 13 aprilie 2007, care din punct de vedere al HG nr. 273/1994 şi al calificării dată de instanţă contractului încheiat între părţi, nu poate fi considerat un proces verbal de recepţie finală al lucrării, întrucât nu conţine menţiunile specifice unui astfel de document, Înalta Curte arată că potrivit art. 969 C. civ., părţile sunt cele care determină conţinutul contractului, justiţia fiind obligată să respecte voinţa părţilor. Din acest punct de vedere, cu toate că, pe de o parte, această apărare nu a fost formulată prin intermediul motivelor de apel, neputând fi analizată pentru prima oară în cadrul recursului, pe de altă parte este nefondată. Contractul generator de obligaţii juridice a fost determinat prin libera negociere a părţilor, recurenta neputându-se prevala de dispoziţiile actului normativ precitat pentru a combate pretenţiile reclamantei.
Cu privire la neîndeplinirea cerinţelor de calitate ale lucrărilor efectuate şi nominalizarea lucrărilor care nu au fost corect executate, Înalta Curte arată că în privinţa acestor chestiuni de fapt, nu poate fi exercitat controlul de legalitate pe calea recursului, din acest punct de vedere plenitudinea de apreciere aparţinând instanţelor devolutive.
De asemenea, criticile recurentei cu privire la respingerea cererii reconvenţionale, cuprind aspecte de netemeinicie, cu privire la interpretarea probelor administrate în cauză, respectiv depoziţii de martori, care scapă controlului de legalitate pe această cale. Din acest punct de vedere, singura apreciere a instanţei este în sensul că pârâta nu şi-a dovedit pretenţiile în condiţiile art. 969 C. civ.
În ceea ce priveşte executarea clauzei penale, pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de plată a preţului, se constată că aceasta decurge din caracterul accesoriu faţă de cererea de obligare a pârâtei la plata preţului, cerere apreciată ca fiind fondată.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, Înalta Curte urmează să dispună obligarea recurentei la plata sumei de 5000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei nr. 54 din 19 septembrie 2011, depusă în copie conformă cu originalul la dosarul cauzei. Din acest punct de vedere, se constată că deşi au fost solicitate cheltuieli de judecată în cuantum de 25.000 lei, potrivit facturii fiscale nr. 101 din 19 septembrie 2011, aceasta nu face dovada cheltuielilor efectuate ci a celor contractate. În ceea ce priveşte onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Faptul că în faţa instanţei de recurs nu a fost depusă copia ordinului de plată care atestă plata efectuată de către parte, nu poate justifica acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D.C.SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 12 din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurenta SC D.C.SRL BUCUREŞTI la plata sumei de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A.V.I. SRL BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2709/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2856/2010. Comercial → |
|---|
