ICCJ. Decizia nr. 3070/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, contestatoarea SC W.T.C. SA BUCUREȘTI, în contradictoriu cu intimata SC F.P. SA, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea formelor de executare inițiate de intimată cu neobservarea dispozițiilor execuționale referitoare la poprirea înființată asupra sumelor existente în conturile contestatoarei deschise la R.B.S.B.
Contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 403,art. 3731_i art. 379 C. proc. civ.
Judecătoria sector 1 București, prin sentința nr. 3484 din 23 februarie 2011 a admis excepția de necompetentă materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.
în pronunțarea acestei soluții prima instanță a reținut, raportat la natura creanței, că în speță sunt incidente dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 potrivit cărora cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S. sunt de competența curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul, sau după caz, domiciliul pârâtului.
Astfel învestită Curtea de Apel București, secția A V-a comercială, prin sentința nr. 49 din 2 mai 2011 a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sector 1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., a înaintat cauza înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
în fundamentarea acestei sentințe cea de-a doua instanță a reținut, în esență, că litigiul nu se circumscrie reglementării prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998 dat fiind faptul că, prin transferarea creanței de la A.V.A.S. la Fondul Proprietatea, aceasta a ieșit din sfera creanțelor preluate la datoria publică, nemaireprezentând un activ al statului în sensul prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 51/1998 și nici o creanță neperformantă în sensul prevăzut de art. 3 din evocatul act normativ.
Din aceste considerente, curtea de apel în stabilirea instanței competente material în soluționarea pricinii, a făcut aplicarea art. 400 alin. (1), art. 402 și art. 403 C. proc. civ., raportându-se totodată și la Decizia în interesul legii nr. XV/2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
înalta Curte, în pronunțarea regulatorului de competență, are a analiza natura creanței ce formează obiectul executării silite.
Contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 403,art. 3731 și art. 379 C. proc. civ. solicitând anularea formelor de executare silită prin care se urmărea valorificarea unei creanțe rezultate din garantarea de către Ministerul Finanțelor Publice a împrumutului acordat debitoarei SC W.T.C. SA BUCUREȘTI, creanță ce a fost preluată, în vederea valorificării de către A.V.A.S. în temeiul O.G. nr. 29/2002. Ulterior, creanța a făcut obiectul transferului de la A.V.A.S. către Fondul Proprietatea, în acord cu reglementările cuprinse în art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007.
Prin transferul astfel operat creanța și-a schimbat natura, din creanță neperformantă, preluată la datoria publică, sub regimul de reglementare al O.G. nr. 29/2002 și O.U.G. nr. 51/1998 într-o creanță al cărei regim juridic se circumscrie, în materia executării, dreptului comun.
în aceste condiții, soluția instanței mai întâi investite, de a schimba natura creanței și, implicit, a domeniului de reglementare apare ca fiind excesivă și pronunțată cu nesocotirea temeiurilor de drept invocate în cerere.
Așadar, cum natura juridică a creanței determină normele care reglementează competența materială în identificarea instanței de executare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 400 și art. 402 C. proc. civ. raportat și la Decizia nr. XV/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, împrejurare față de care instanța competentă material în soluționarea prezentei contestații la executare este Judecătoria Sector 1 București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3115/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3117/2011. Comercial → |
|---|
