Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 420/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 420
Ședința publică de 05 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Aurică Avram
JUDECĂTOR 2: Cosmin Horia Mihăianu
GREFIER - -
.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulate de apelanta - -. SA, împotriva sentinței comerciale nr.13910/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - INSURANCE CO.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar și intimata, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul apelantei depune la dosar înscrisuri conținând opinia de specializată încuviințată pentru administrare în cauză care se comunică în copie și intimatei în cauză, apărătorul acesteia învederând instanței că a lua cunoștință de conținut.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apărătorul apelantei solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței atacate, și în urma respingerii excepției de necompetență generală, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru motivele detaliate în motivarea apelului. Menționează că instanța, în mod diligent, ocolește chestiunea formularului 91. Consideră că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.105 / 1992 art.148 pct.4 și art.152 pct.8 și /sau Regulamentul 44 din dreptul comunitar. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimatei solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.
Consideră că nu se aplică dispozițiile Legii nr.105/1992 art.148 pct.4 și art.152 pct.8 și nici Regulamentul 44 din dreptul comunitar. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Prin cererea formulată în data de 20.12.2007 la Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, reclamanta - -. SA a chemat în judecată pârâta - INSURANCE CO, cu sediul în, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului () -, sau, în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia simpla corespondență purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr.13910 pronunțată la data de 16.12.2008 în dosarul nr- Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis excepția de necompetență generală și, în consecință a respins acțiunea reclamantei, ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța această sentință comercială tribunalul a reținut că față de primul capăt de cerere, formulat în principal, pentru verificarea competenței sale, instanța nu poate proceda la cercetarea fondului, ci are în vedere obiectul cererii - inexistența unui raport juridic. Pârâta este persoană juridică străină, astfel că litigiul privește raporturi comerciale de drept internațional privat.
În raport cu prevederile art.4 din Regulamentul (CE) nr.44/2001, în condițiile în care nu intervin ipotezele prevăzute de art.22, 23 din act normativ, competența este determinată de lege statului membru în cauză, în speță de dispozițiile Legii nr.105/1992.
Litigiul în cauză nu poate fi încadrat în niciuna dintre ipotezele la care se referă art.148 din Legea nr.105/1992, astfel că instanța română nu se poate declara competentă. Norma de competență este o normă de procedură și în dreptul internațional privat, iar capitolul XII din Legea nr.105/1992 reglementează competența jurisdicțională. Competența instanței române nu poate fi reținută nici față de art.103 lit.d - care are în vedere alte contracte, față de art.15 din Legea nr.105/1992 - din moment ce prin acțiunea reclamantei se invocă neexistența iar nu existența unui raport contractual sau față de art.7 din Regulamentul nr.44/2001. Potrivit art.157 din Legea nr.105/1992, instanța română sesizată își verifică din oficiu competența și dacă constată că nu este competentă, nici ea, nici altă instanță română, respinge cererea ca atare.
Împotriva acestei sentințe comerciale reclamanta - -. SA a declarat apel, timbrat și în termen legal, solicitând desființarea hotărârii atacate și, ca urmare a respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea apelului s-a susținut, în esență, mai întâi că sentința atacată este netemeinică și nelegală deoarece tribunalul a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr.105/1992. Astfel, tribunalul reține că art.148 din legea menționată nu conține nici o dispoziție din care să rezulte în cauză competența instanței române, întrucât acest text de lege are în vedere doar legea materială aplicabilă, iar nu și competența jurisdicțională. Or, dispozițiile art.148 din aceeași lege arată clar că instanțele judecătorești române sunt competente în ipotezele enumerate.
Conform art.15 alin.2 din Legea nr.136/1995 și art.148 pct.4 din Legea nr.105/1992 competența revine instanței de la locul plății - în speță sediul asiguratorului, respectiv, locul unde a luat naștere sau trebuia executată o obligație rezultând din contract. În lipsa aplicabilității acestora dispoziții legale, competența instanței române poate fi reținută în raport cu art.148 pct.8 din lege, coroborat cu art.2 pr.civ.
Tribunalul a eludat și un text de lege care s-ar fi aplicat în favoarea apelantei. Considerentele primei instanțe în sensul neaplicării prevederilor legii nr.136/1995, art.10 pct.4 și art.11 pct.2, deoarece prin acțiune se contestă existența unor raporturi contractuale, nu pot fi apreciate ca întemeiate. Tribunalul a ignorat dispozițiile art. 82 din Legea nr.105/1992 în raport cu acestea analiza inexistenței contractului sub toate aspectele fiind determinată de legea care i s-ar fi aplicat acestuia dacă era socotit valabil încheiat, adică de Legea nr.105/1992.
Printr-un alt motiv de apel s-a mai arătat că tribunalul a omis a se pronunța asupra unui al doilea capăt de cerere al acțiunii introductive. Instanța de fond nu s-a pronunțat și asupra capătului subsidiar de cerere, privind constatarea nulității absolute a contractului părților, deși era pe deplin competentă. Chiar dacă judecata acestui capăt de cerere ținea de fondul cauzei, instanța trebuia să se pronunțe cu privire la toate aspectele cu care a fost sesizată. În mod evident sentința atacată nu este motivată decât în ceea ce privește capătul de cerere formulat în principal.
Intimata - pârâtă - INSURANCE CO a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, deoarece prima instanță a reținut în mod corect în raport cu actele dosarului, că polița de asigurare a fost încheiată în forma 91 și, în consecință, este supusă exclusiv legii și jurisdicției engleze. Tribunalul și-a întemeiat admiterea excepției de necompetență generală pe dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Prin forma 91și stabilirea condițiilor de asigurare prin trimiterea la "Institute " părțile au ale prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția aplicabile (britanice), aplicabile contractului lor. În oferta de reasigurare s-a făcut trimitere expres la formularul 91. Pe de altă parte, între părți s-a încheiat un contract de asigurare facultativă, oferta privind subscrierea unui procent de risc de către asigurător. Unicul aspect asupra căruia a purtat negocierea a fost cota cedată, astfel cum rezultă din corespondența părților și practica reasigurărilor, reasigurătorul putând doar să accepte sau să refuze întreaga afacere. Reasiguratul și reasigurătorul nu negociază vreun alt element al poliței cu excepția cotei cedate, neputându-se modifica datele asigurării inițiale la care subscrie. Astfel, părțile nu au modificat clauzele privitoare la jurisdicția căreia i se supune reasigurarea, rămânând aplicabilă norma de competență cuprinsă în polița 91. Făcând trimitere la forma respectivă, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea referitoare la legea și jurisdicția aplicabile contractului astfel încheiat.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă, cât timp clauzele ei au fost stabilite prin "Institute Time " și "Institute " care prevăd expres că nu se pot utiliza decât cu formularul 91. Formularul 91 și "Institute " prevăd expres că sunt supuse legii și jurisdicției britanice.
Nu pot fi reținute nici susținerile apelantei în sensul că polița nu este validă, deoarece nu este semnată de autoritățile engleze.
Obligația de semnare de către Institutul Asigurătorilor Maritimi din intervine doar dacă acesta din urmă a emis polița, ceea ce nu e cazul în speță, unde intimata-pârâtă a făcut trimitere la clauzele formularului respectiv. În consecință, valabilitatea încheierii contractului în forma 91 va fi apreciată de instanțele britanice iar nu de către instanțele române.
Părțile au depus înscrisuri la dosarul cauzei, conținând inclusiv opinii de specialitate în domeniul căruia se circumscrie litigiul.
Față de acestea, analizând actele dosarului, Curtea constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
În speță, problema pe care o avea de soluționat prima instanță este cea referitoare la determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor din România, adică a competenței în dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata - INSURANCE CO.
Trebuie precizat încă de la început că problema competenței jurisdicționale( a instanței competente) este distinctă de problema privind determinarea competenței legislative (a legii aplicabile). Competența jurisdicțională are în vedere stabilirea competențelor instanțelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecății, în timp ce competența legislativă are în vedere aplicațiile fondului litigiului, fiind o problemă distinctă, context în care apelul are ca obiect, pe fond, doar soluționarea aspectelor privind determinarea competenței jurisdicționale, motivele de apel formulate, subsumându-se, practic, acestor apelul.
În speță, în ceea ce privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor române se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
În ceea ce privește regulamentul CE nr. 44/2001, instanța reține că art. 4 arată că, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competența jurisdicțională se stabilește de normele interne ale statului reclamantului.
În speță, pârâtul are sediul în, iar reclamanta are sediul în România.
Prin urmare, competența jurisdicțională se stabilește potrivit legii române, adică potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap. XII, secțiunea I, art. 148-157 stabilește normele de competență jurisdicțională, adică normele pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești române pentru soluționarea proceselor dintre o parte română și o parte străină.
Potrivit acestor dispoziții legale, competența jurisdicțională poate fi determinată în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza convenției dintre părți care au înțeles să supună litigiul competenței unei anumite instanțe).
În ceea ce privește raportul între determinarea obiectivă și determinarea subiectivă (voluntară) a competenței jurisdicționale, este evident faptul că în măsura în care părțile au ales instanța competentă, în temeiul principiului autonomiei de voință, prevalează clauza de alegere a instanței competente.
Prin urmare, instanța de apel va examina mai întâi dacă în speță există o asemenea clauză de alegere a instanței competente (I ), iar, în lipsă, va determina competența pe baza criteriilor legale obiective ( II ).
Analiza existenței convenției de alegere a instanței competente
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, "dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională"
În speță, prima instanță a reținut, iar intimata-pârâtă a susținut că ar exista o asemenea clauză având în vedere faptul că părțile au încheiat contractul de reasigurare în forma 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze, și, de asemenea, că detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard "Institute ", care, și ele, fac trimitere la jurisdicția engleză.
Curtea, față de existența mențiunilor respective în contract, reține ca neîndoielnic faptul că, în speță, nu a existat o convențieexpresăa părților de alegere a jurisdicției engleze.
Pe de altă parte, se poate pune în discuție o eventuală voințăimplicită, indirectă a părților, de a opta pentru jurisdicția engleză, prin utilizarea formei 91 contractului de reasigurare.
În orice caz, chiar și într-o asemenea ipoteză, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voințafermă și neechivocă a părțilorde a alege(chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță).
Or, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele elemente:
1. Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.
2. Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma 91, instanța de apel reține următoarele:
- polița de reasigurare nu este încheiată în forma 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din;
- există diferențe între polița de reasigurare și formularul 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză;
- faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare.
Într-adevăr, contractul de reasigurare este el însuși un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului inițial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 definește contractul de reasigurare ca fiind contractul încheiat între asigurător, în calitate de reasigurător, și asigurătorul inițial, în calitate de reasigurat, prin care, în schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizației datorate în cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu stabilește, așadar, nici un raport între asigurat și reasigurător care este terț față de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct față de asigurarea inițială.
- referitor la clauzele, independent de discuția privind incorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele "Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze".
De altfel, și din Raportul referitor la legea engleză redactat de Sir și depus în cauză, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate polițele de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare a litigiului.
Or, în aceste condiții, dacă instanța din România s-ar declara necompetentă pe baza unei interpretări a poliței de reasigurare și a unei pretinse voințe indirecte, implicite a părților de a alege jurisdicția engleză, s-ar putea ajunge la situația în care, în condițiile în care instanțele engleze refuză competența soluționării litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competențe jurisdicționale, ceea ce, în fond, ar echivala, din punct de vedere al instanței române cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil.
Prin urmare, față de considerentele mai sus expuse, instanța de apel apreciază că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.
Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
II.Determinarea competenței instanței române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992
În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).
Potrivit art. 149 pct. 41din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță, analizând prevederile art. 148 din Legea nr. 105/1992 a reținut că, în speță, litigiul nu ar putea fi încadrat în niciuna dintre ipotezele acestui text.
De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut că nu ar fi incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 136/1995, deoarece reclamanta a invocat, în subsidiar, și nulitatea absolută a contractului de reasigurare.
În consecință, având în vedere considerentele arătate și reținând că prin sentința atacată, prima instanță, în mod greșit a considerat incidentă necompetenței generale a instanțelor române, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite apelul, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București (Secția a VI-a Comercială).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr. 13910/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO, cu sediul în B,-,. 103,. A,. 5,.15, sector 3.
Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică de la 5 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.Jud.
Tehnored.
Nr.ex.4
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Aurică AvramJudecători:Aurică Avram, Cosmin Horia Mihăianu
