Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 421/2009. Curtea de Apel Bucuresti

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ

DOSAR NR-

DECIZIA COMERCIALĂ NR. 421

Ședința publică de 05 noiembrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Aurică Avram

JUDECĂTOR 2: Cosmin Horia Mihăianu

GREFIER - -

.

Pe rol fiind soluționarea apelului formulate de apelanta - -. SA, împotriva sentinței comerciale nr.7078/11.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - INSURANCE CO.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar și intimata, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că apelanta nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar potrivit rezoluției de primire a dosarului.

Apărătorul apelantei depune la dosar azi, în ședință publică, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 9,5 lei și timbrul judiciar în valoare de 0,3 lei, potrivit rezoluției de primire a dosarului.

Curtea acordă cuvântul pe probe.

Apărătorul apelantei solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisuri constând în practică, doctrină și consultanțe obținute de la foști judecători din Anglia cât și de la societăți de avocatură.

Apărătorul intimatei nu se opune probei solicitată de către apelantă și arată că nu solicită alte probe decât înscrisurile deja aflate la dosar.

Curtea, deliberând, apreciază că nu se justifică amânarea soluționării cauzei pentru administrarea înscrisurilor solicitate de către apelantă, astfel încât, respinge proba cu înscrisuri.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.

Apărătorul apelantei solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței atacate, și în urma respingerii excepției de necompetență generală și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru motivele detaliate în motivarea apelului. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Apărătorul intimatei solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Susține că s-a încheiat un contract de asigurare în forma 91, formă ce implică jurisdicție britanică. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

CURTEA

Prin cererea formulată în data de 20.12.2007, la Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială reclamanta - -. SA a chemat în judecată pârâta - INSURANCE CO solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în conformitate cu dispozițiile art.111 pr.civ. să se constate, în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului (), sau în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia simpla corespondență comercială purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr.4201 pronunțată la 24.03.2008 în dosarul nr- Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport cu art.111 pr.civ. și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe comerciale reclamanta a declarat apel, care prin decizia comercială nr.588 pronunțată la 08.12.2008 în dosarul nr- Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VI-a Comercială a fost admis, desființându-se sentința apelată și trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

La rejudecarea cauzei, prin sentința comercială nr.7078 pronunțată la data de 11.05.2009 în dosarul nr- Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis excepția de necompetență a instanțelor române și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.

Pentru a pronunța această sentință comercială tribunalul a reținut, în esență, că pentru verificarea competenței raportarea trebuie să se facă la obiectul cererii de chemare în judecată - inexistența unui contract de reasigurare. În raport cu art.4 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 nu se poate reține că ipotezele prevăzute de art.22 și art.23 din Regulament ar fi incidente în raport cu obiectul cauzei motiv pentru care competența de soluționare urmează să fie verificată în conformitate cu prevederile Legii nr.105/1992 având în vedere că litigiul privește un raport de drept internațional privat. Litigiul nu poate fi încadrat însă în nici una dintre ipotezele reglementate de art.148 - 151 în care instanța română este competentă jurisdicțional. Chiar și dispozițiile art.163 lit.d din Legea nr.105/1992 exced cadrului verificat de instanță, respectiv competența jurisdicțională. În speță nu sunt aplicabile nici prevederile art.15 din Legea nr.136/1995, art.10 pct.4 și art.11 alin.2 pr.civ. Prevederile art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001 nu sunt aplicabile deoarece instanța română nu este competentă în temeiul regulamentului. În raport cu dispozițiile art.157 din Legea nr.105/1992 dacă instanța română sesizată constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

Împotriva acestei sentințe comerciale reclamanta - -. SA a declarat apel, timbrat și în termen legal, solicitând desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea apelului s-a arătat, în esență, mai întâi că hotărârea apelată cuprinde aspecte de nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește motivările și interpretările contradictorii ale normelor de drept implicate. Tribunalul a apreciat în mod greșit că instanțele române nu sunt competente să judece cauza deoarece nu s-ar încadra în niciuna din ipotezele prevăzute de art.140 - 151 din Legea nr.105/1992, deși pot fi aplicabile dispozițiile art.149 pct.4 sau pct.8 din Legea nr.105/1992 sau art.15 alin.2 din Legea nr.136/1995.

De asemenea, tribunalul nu a ținut cont nici de prevederile art.4 alin.1, art.7 art.12 alin.1 și art.23 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 și nici de prevederile art.82 din Legea nr.105/1992.

Apelanta a mai arătat că instanța de fond nu a luat în considerare și al doilea capăt de cerere, privind constatarea nulității contractului, în cazul căruia ar fi fost pe deplin competentă să judece litigiul.

Față de acestea, în raport cu actele dosarului Curtea constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:

În speță, problema pe care o avea de soluționat prima instanță este cea referitoare la determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor din România, adică a competenței în dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata - INSURANCE CO.

Trebuie precizat încă de la început că problema competenței jurisdicționale este distinctă (a instanței competente) de problema privind determinarea competenței legislative (a legii aplicabile). Competența jurisdicțională are în vedere stabilirea competențelor instanțelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecății, în timp ce competența legislativă are în vedere aplicațiile fondului litigiului, fiind o problemă distinctă, contextul în care apelul are ca obiect, pe fond, doar soluționarea aspectelor privind determinarea competenței jurisdicționale, motivele de apel formulate subsumându-se, practic, acestor aspecte.

În speță, în ceea ce privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor române se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

În ceea ce privește regulamentul CE nr. 44/2001, instanța reține că art. 4 arată că, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competența jurisdicțională se stabilește de normele interne ale statului reclamantului.

În speță, pârâtul are sediul în, iar reclamanta are sediul în România.

Prin urmare, competența jurisdicțională se stabilește potrivit legii române, adică potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap. XII, secțiunea I, art. 148-157 stabilește normele de competență jurisdicțională, adică normele pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești române pentru soluționarea proceselor dintre o parte română și o parte străină.

Potrivit acestor dispoziții legale, competența jurisdicțională poate fi determinată în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza convenției dintre părți care au înțeles să supună litigiul competenței unei anumite instanțe).

În ceea ce privește raportul între determinarea obiectivă și determinarea subiectivă (voluntară) a competenței jurisdicționale, este evident faptul că în măsura în care părțile au ales instanța competentă, în temeiul principiului autonomiei de voință, prevalează clauza de alegere a instanței competente.

Prin urmare, instanța de apel va examina mai întâi dacă în speță există o asemenea clauză de alegere a instanței competente ( I ), iar, în lipsă, va determina competența pe baza criteriilor legale obiective ( II ).

Analiza existenței convenției de alegere a instanței competente

Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, "dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională"

În speță, prima instanță a reținut, iar intimata-pârâtă a susținut că ar exista o asemenea clauză având în vedere faptul că părțile au încheiat contractul de reasigurare în forma 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze, și, de asemenea, că detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard "Institute ", care, și ele, fac trimitere la jurisdicția engleză.

Curtea, față de existența mențiunilor respective în contract, apreciază ca neîndoielnic faptul că, în speță, nu a existat o convențieexpresăa părților de alegere a jurisdicției engleze.

Pe de altă parte, se poate pune în discuție o eventuală voințăimplicită, indirectă a părților, de a opta pentru jurisdicția engleză, prin utilizarea formei 91 contractului de reasigurare.

În orice caz, chiar și într-o asemenea ipoteză, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voințafermă și neechivocă a părțilorde a alege(chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță).

Or, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele elemente:

1. Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.

2. Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma 91, instanța de apel reține următoarele:

- polița de reasigurare nu este încheiată în forma 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din;

- există diferențe între polița de reasigurare și formularul 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză;

- faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare.

Într-adevăr, contractul de reasigurare este el însuși un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului inițial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 definește contractul de reasigurare ca fiind contractul încheiat între asigurător, în calitate de reasigurător, și asigurătorul inițial, în calitate de reasigurat, prin care, în schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizației datorate în cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu stabilește, așadar, nici un raport între asigurat și reasigurător care este terț față de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct față de asigurarea inițială.

- referitor la clauzele, independent de discuția privind incorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele "Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze".

De altfel, și din înscrisurile depuse la dosar referitoare la aplicarea legii engleze, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate polițele de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare a litigiului.

Or, în aceste condiții, dacă instanța din România s-ar declara necompetentă pe baza unei interpretări a poliței de reasigurare și a unei pretinse voințe indirecte implicite a părților de a alege jurisdicția engleză, s-ar putea ajunge la situația în care, în condițiile în care instanțele engleze refuză competența soluționării litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competențe jurisdicționale, ceea ce, în fond, ar echivala, din punct de vedere al instanței române cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil.

Prin urmare, față de considerentele mai sus expuse, instanța de apel apreciază că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.

Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.

II.Determinarea competenței instanței române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992

În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

Potrivit art. 149 pct. 41din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.

Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a admis excepția necompetenței instanțelor române și,în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta - -. SA în contradictoriu cu pârâta - INSURANCE CO.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și reținând că prin sentința atacată, prima instanță, în mod greșit a considerat incidentă necompetenței generale a instanțelor române, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite apelul, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București (Secția a VI-a Comercială).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr.7078/11.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO, cu sediul în B,-,. 103,. A,. 5,.15, sector 3.

Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică de la 05 noiembrie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

GREFIER,

Red.Jud.

Tehnored.

Nr.ex.4

Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială

Președinte:

Președinte:Aurică Avram
Judecători:Aurică Avram, Cosmin Horia Mihăianu

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 421/2009. Curtea de Apel Bucuresti