Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 419/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 419
Ședința publică de 05 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Aurică Avram
JUDECĂTOR 2: Cosmin Horia Mihăianu
GREFIER - -
.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulate de apelanta - -. SA, împotriva sentinței comerciale nr.4015/11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - INSURANCE CO.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar și intimata, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că apelanta nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar potrivit rezoluției de primire a dosarului.
Apărătorul apelantei depune la dosar azi, în ședință publică, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei, potrivit rezoluției de primire a dosarului.
Apărătorul intimatei depune la dosar întâmpinare care se comunică și apelantei, apărătorul acesteia nesolicitând acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținut.
Apărătorul intimatei solicită calificarea căii de atac formulată în cauză drept recurs iar nu apel cum a fost denumită, în raport cu prevederile art.158 alin.3 pr.civ. cerere care se pune în discuția părților.
Apărătorul apelantei solicită respingerea acestei cereri, apreciind că în speță nu este aplicabil art.158 alin.3 pr.civ. deoarece acest articol se aplică strict în cazul declinării către o altă instanță dosarul fiind trimis către această instanță, caz în care se poate declara recurs împotriva acestei hotărâri de declinare.
Apărătorul intimatei învederează instanței faptul că dispozițiile art.158 alin.3 pr.civ. nu fac nici o referire la declinarea de competență, ci prevăd că în momentul în care o instanță se declară necompetentă, calea de atac este recursul.
Curtea, deliberând, respinge cererea de calificare a căii de atac drept recurs, iar nu apel, reținând că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art.158 alin.3 pr.civ. în condițiile în care în cauzele implicând competența jurisdicțională internațională este necesar să se respecte posibilitatea formulării tuturor căilor de atac prevăzute de dreptul comun intern, în ordinea prevăzută.
Dispozițiile art.158 alin.3 pr.civ. au în vedere ipoteza în care instanța de judecată constată necompetența sa materială sau teritorială și trimite dosarul instanței de judecată competente.
Or, în speță, problema dedusă judecății privește necompetența jurisdicțională (internațională) a instanței române, când, în temeiul art.157 din Legea nr.105/1992 instanța română sesizată respinge cererea ca inadmisibilă, respectiv, ca nefiind de competența instanței române.
Prin urmare, competența jurisdicțională este diferită de competența materială, respectiv teritorială a instanțelor române, iar soluțiile sunt, în mod corespunzător diferite, în caz de necompetență. Competența jurisdicțională constituie o problemă preliminară, care se soluționează cu prioritate. Numai dacă instanța română se declară competentă în dreptul internațional privat, ajunge să-și verifice competența materială și teritorială în dreptul intern și, pe cale de consecință, se poate pune în discuție aplicabilitatea art.158 alin.3 pr.civ. cu privire strictă la competența stabilită potrivit pr.civ. iar nu cu privire la cea stabilită conform Legii nr.105/1992.
Dacă instanța română se declară însă necompetentă în temeiul art.157 din Legea nr.105/1992 și nu se ajunge la verificarea competenței interne, conform pr.civ. atunci este evident că art.158 alin.3 pr.civ. nu este incident. În sfârșit, art. 158 alin. 2 Cod procedură civilă aplicabil strict în cazul declinării de competență între instanțele din România nu poate fi aplicat prin analogie, fiind un text de excepție.
Într-adevăr, în sistemul căilor de atac reglementate de Codul d e procedură civilă, regula este că hotărârile sunt supuse apelului, iar numai prin excepție pot fi atacate doar cu recurs (art.282, art.2821, art.299). Apelul este, astfel suprimat, în situațiile prevăzute de art.2821care, în final, are în vedere și "alte cazuri prevăzute de lege". Un asemenea caz de excepție este și cel prevăzut la art.158 alin.2, când instanța se declară necompetentă.
Fiind un caz de excepție, art.158 alin.2 este de strictă interpretare și nu poate fi așadar, extins la ipoteza prevăzută de art.157 din Legea nr.105/1992.
În concluzie, în situația în care instanța română se declară necompetentă internațional, hotărârea primei instanțe este supusă apelului, în temeiul art.282 pr.civ.
Curtea acordă cuvântul pe probe.
Apărătorul apelantei solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisuri constând în practică, doctrină și consultanțe obținute de la foști judecători din Anglia cât și de la societăți de avocatură și exemple de -uri care nu implică jurisdicția engleză.
Apărătorul intimatei nu se opune probei solicitată de către apelantă și arată că nu solicită alte probe decât înscrisurile deja aflate la dosar.
Curtea, deliberând, apreciază că nu se justifică amânarea soluționării cauzei pentru administrarea înscrisurilor solicitate de către apelantă, asfel încât, respinge proba cu înscrisuri.
Nemafiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apărătorul apelantei solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței atacate, și în urma respingerii excepției de necompetență generală și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru motivele detaliate în motivarea apelului. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimatei solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.
Susține că s-a încheiat un contract de asigurare în forma 91, formă ce implică jurisdicție britanică. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată în data de 20.12.2007 la Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, reclamanta - -. SA a chemat în judecată pârâta - INSURANCE CO solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în conformitate cu prevederile art.111 pr.civ. să se constate, în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă în calitate de asigurator și pârâtă în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului () -, sau în subsidiar, în măsura în care instanța apreciază simpla corespondență purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr.4015 pronunțată la 11.03.2009 în dosarul nr- Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis în cauză excepția necompetenței generale a instanțelor românești.
Pentru a se pronunța în sensul arătat tribunalul a reținut că în raport cu înscrisurile depuse rezultă că între părți s-a încheiat, la distanță, un acord de voință ce poate fi asimilat unui contract de reasigurare. În oferta înaintată de pârâtă prin brokerul s-a menționat cota de participare la reasigurare, conform poliței atașate, în care se precizează expres că "fiind vorba de o reasigurare efectuată de - INSURANCE CO, se înțelege și se convine ca asiguratorii care subscriu la aceasta vor respecta condițiile, clauzele, toți termenii, amendamentele și acordurile acesteia. Reclamanta a răspuns ofertei în sensul că este de acord cu acesta. Contractul de reasigurare a fost încheiat tot în forma, fiind supus, deci, legii și jurisdicției engleze. Este neelocventă aprecierea reclamantei în sensul valabilității contractului de reasigurare față de art.82 din Legea nr.85/1992 și la aplicabilitatea numai în parte asupra contractului a legii engleze, conform art.75 din Legea nr.105/1992, contractul fiind realizat ca un tot unitar. Din moment ce polița de reasigurare a fost încheiată în forma 91 aceasta este supusă exclusiv jurisdicției instanțelor engleze, se vor reține în același sens, și normele juridice comunitare, respectiv art.4 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001, în corelație cu art.23 alin.1 din acest act normativ.
Împotriva acestei sentințe comerciale reclamanta - -. SA a formulat apel, timbrat și în termen legal, solicitând desființarea hotărârii atacate și ca urmare a respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea apelului s-a arătat, în esență, mai întâi că tribunalul s-a pronunțat și pe fondul cauzei, apreciind că între părți a existat un contract de reasigurare privind reclamanta de posibilitatea administrării unui probatoriu pe fond, în condițiile în care aspectul respectiv nici nu a fost pus în discuția probelor. Practic reclamanta nu a avut posibilitatea de a administra probe decât cu privire la excepția de necompetență generală invocată de pârâtă, iar nu și pe fondul cauzei, ceea ce contravine art.60 din CEDO referitor la un proces echitabil.
În al doilea rând, tribunalul nu a făcut distincția necesară între problema competenței jurisdicționale, ridicată prin excepția în baza căreia s-a soluționat procesul în primă instanță și aspectul legii aplicabile referitor la care instanțele române pot judeca pricina, dacă consideră necesar, aplicând legea engleză.
A mai arătat apelanta ca tribunalul a reținut în mod greșit caracterul de adeziune al contractului de reasigurare și că părțile au acceptat unanim clauzele poliței de asigurare inițiale. Pentru încheierea reasigurării se negociază toate clauzele asigurării inițiale.
Printr-un alt motiv de apel s-a arătat că tribunalul în mod greșit a achiesat la susținerile pârâtei privind natura contractului de reasigurare și a apreciat că părțile au ales competența instanțelor englezești. Din nici un înscris nu rezultă că reclamanta ar fi ales în mod automat sau explicit jurisdicția prin vreuna din clauzele contractului de reasigurare. Simpla referire la forma 91 din polița de asigurare inițială nu implică automat legea sau jurisdicția engleză. De altfel, nici toate -urile nu prevăd expresia "subject to english law and practice". Pentru a fi valabilă polița, formularul 91 presupunead validitatem, ștampila departamentului de polițe al asiguratorului englez emitent.
Faptul că un contract de asigurare este încheiat în forma 91 nu atrage automat jurisdicția engleză și pentru contractul de reasigurare ulterior, dacă acesta nu prevede expres această jurisdicție, iar în vederea stabilirii jurisdicției asupra contractului de reasigurare sunt aplicabile normele dreptului comun.
În cuprinsul contractului în litigiu nu s-a intenționat de către părți inserarea unei clauze exprese de alegere a competenței, neadministrându-se vreo probă în acest sens.
A mai arătat apelanta că prin sentința atacată se rețin doctrina și jurisprudența drept izvoare de drept, ceea ce contravine legislației interne, iar tribunalul a recurs în mod amalgamat și nelămuritor la prevederile legii nr.105/1992, Regulamentului (CE) nr.44/2001 și la un pretins acord de voință al părților.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, ca nefondat, deoarece prima instanță a reținut în mod corect în raport cu actele dosarului, că polița de asigurare a fost încheiată în forma 91 și, în consecință, este supusă exclusiv legii și jurisdicției engleze. Tribunalul și-a întemeiat admiterea excepției de necompetență generală pe dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Prin forma 91 și stabilirea condițiilor de asigurare prin trimiterea la "Institute " părțile au ales prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția aplicabile (britanice), aplicabile contractului lor. În oferta de reasigurare s-a făcut trimitere expres la formularul 91. Pe de altă parte, între părți s-a încheiat un contract de asigurare facultativă, oferta privind subscrierea unui procent de risc de către asigurător. Unicul aspect asupra căruia a purtat negocierea a fost cota cedată, astfel cum rezultă din corespondența părților și practica reasigurărilor, reasigurătorul putând doar să accepte sau să refuze întreaga afacere. Reasiguratul și reasigurătorul nu negociază vreun alt element al poliței cu excepția cotei cedate, neputându-se modifica datele asigurării inițiale la care subscrie. Astfel, părțile nu au modificat clauzele privitoare la jurisdicția căreia i se supune reasigurarea, rămânând aplicabilă norma de competență cuprinsă în polița 91. Făcând trimitere la forma respectivă, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea referitoare la legea și jurisdicția aplicabile contractului astfel încheiat.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă, cât timp clauzele ei au fost stabilite prin "Institute Time " și "Institute " care prevăd expres că nu se pot utiliza decât cu formularul 91. Formularul 91 și "Institute " prevăd expres că sunt supuse legii și jurisdicției britanice.
Nu pot fi reținute nici susținerile apelantei în sensul că polița nu este validă, deoarece nu este semnată de autoritățile engleze.
Obligația de semnare de către Institutul Asigurătorilor Maritimi din intervine doar dacă acesta din urmă a emis polița, ceea ce nu e cazul în speță, unde intimata-pârâtă a făcut trimitere la clauzele formularului respectiv. În consecință, valabilitatea încheierii contractului în forma 91 va fi apreciată de instanțele britanice iar nu de către instanțele române.
Părțile au depus la dosar înscrisuri, inclusiv opinii de specialitate în domeniul privind litigiul.
Față de acestea, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, Curtea constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
În speță, problema pe care o avea de soluționat prima instanță este cea referitoare la determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor din România, adică a competenței în dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata - INSURANCE CO.
Trebuie precizat încă de la început că problema competenței jurisdicționale( a instanței competente) este distinctă de problema privind determinarea competenței legislative(a legii aplicabile). Competența jurisdicțională are în vedere stabilirea competențelor instanțelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecății, în timp ce competența legislativă are în vedere aplicațiile fondului litigiului, fiind o problemă distinctă,context în care apelul are ca obiect, pe fond, doar soluționarea aspectelor privind determinarea competenței jurisdicționale, motivele de apel formulate subsumându-se, practic, acestor aspecte.
În speță, în ceea ce privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor române se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
În ceea ce privește regulamentul CE nr. 44/2001, instanța reține că art. 4 arată că, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competența jurisdicțională se stabilește de normele interne ale statului reclamantului.
În speță, pârâtul are sediul în, iar reclamanta are sediul în România.
Prin urmare, competența jurisdicțională se stabilește potrivit legii române, adică potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap. XII, secțiunea I, art. 148-157 stabilește normele de competență jurisdicțională, adică normele pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești române pentru soluționarea proceselor dintre o parte română și o parte străină.
Potrivit acestor dispoziții legale, competența jurisdicțională poate fi determinată în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza convenției dintre părți care au înțeles să supună litigiul competenței unei anumite instanțe).
În ceea ce privește raportul între determinarea obiectivă și determinarea subiectivă (voluntară) a competenței jurisdicționale, este evident faptul că în măsura în care părțile au ales instanța competentă, în temeiul principiului autonomiei de voință, prevalează clauza de alegere a instanței competente.
Prin urmare, instanța de apel va examina mai întâi dacă în speță există o asemenea clauză de alegere a instanței competente ( I ), iar, în lipsă, va determina competența pe baza criteriilor legale obiective ( II ).
Analiza existenței convenției de alegere a instanței competente
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, "dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională"
În speță, prima instanță a reținut, iar intimata-pârâtă a susținut că ar exista o asemenea clauză având în vedere faptul că părțile au încheiat contractul de reasigurare în forma 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze, și, de asemenea, că detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard "Institute ", care, și ele, fac trimitere la jurisdicția engleză.
Curtea, față de existența mențiunilor respective în contract, apreciază ca neîndoielnic faptul că, în speță, nu a existat o convențieexpresăa părților de alegere a jurisdicției engleze.
Pe de altă parte, se poate pune în discuție o eventuală voințăimplicită, indirectă a părților, de a opta pentru jurisdicția engleză, prin utilizarea formei 91 contractului de reasigurare.
În orice caz, chiar și într-o asemenea ipoteză, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voințafermă și neechivocă apărților de a alege (chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță).
Or, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele elemente:
1. Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.
2. Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma 91, instanța de apel reține următoarele:
- polița de reasigurare nu este încheiată în forma 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din;
- există diferențe între polița de reasigurare și formularul 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză;
- faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare.
Într-adevăr, contractul de reasigurare este el însuși un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului inițial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 definește contractul de reasigurare ca fiind contractul încheiat între asigurător, în calitate de reasigurător, și asigurătorul inițial, în calitate de reasigurat, prin care, în schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizației datorate în cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu stabilește, așadar, nici un raport între asigurat și reasigurător care este terț față de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct față de asigurarea inițială.
- referitor la clauzele, independent de discuția privind incorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele "Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze".
De altfel, și din înscrisurile depuse la dosar referitoare la aplicarea legii engleze, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate polițele de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare a litigiului.
Or, în aceste condiții, dacă instanța din România s-ar declara necompetentă pe baza unei interpretări a poliței de reasigurare și a unei pretinse voințe indirecte implicite a părților de a alege jurisdicția engleză, s-ar putea ajunge la situația în care, în condițiile în care instanțele engleze refuză competența soluționării litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competențe jurisdicționale, ceea ce, în fond, ar echivala, din punct de vedere al instanței române cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil.
Prin urmare, față de considerentele mai sus expuse, instanța de apel apreciază că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.
Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
II.Determinarea competenței instanței române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992
În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).
Potrivit art. 149 pct. 41din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a admis excepția necompetenței instanțelor române și,în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta - -. SA în contradictoriu cu pârâta - INSURANCE CO.
În consecință, având în vedere considerentele arătate și reținând că prin sentința atacată, prima instanță, în mod greșit a considerat incidentă necompetenței generale a instanțelor române, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite apelul, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București (Secția a VI-a Comercială).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr. 4015/11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO, cu sediul în B,-,. 103,. A,. 5,.15, sector 3.
Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică de la 5 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.Jud.
Tehnored.
Nr.ex.4
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Aurică AvramJudecători:Aurică Avram, Cosmin Horia Mihăianu
