Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 1267/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Dosar nr-

Număr în format vechi 2648/2007

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ

Decizia comercială nr.1267

Ședința publică de la 24.11.2008

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Maria Speranța Cornea

JUDECĂTOR 2: Elisabeta Roșu

JUDECĂTOR 3: Iulica

Grefier

*************

Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă DIRECȚIA IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 B și recurenții-pârâți și, în contradictoriu cu intimatele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, RA APPS, SC SA și, împotriva sentinței comerciale nr.3803/17.10.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul pârât personal, intimatele sector 1 prin consilier juridic cu delegație la dosar, RA APPS prin consilier juridic cu delegație la dosar și personal și asistat de avocat cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefier, care învederează Curții lipsa de procedură constatată cu recurenta reclamantă și cu intimata SC SA, faptul că recurentul pârât a depus o cerere de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales, precum și faptul că intimatul a depus la dosar note scrise și acte.

Intimatul prin avocat învederează că a depus la dosar copie după minuta din data de 17.10.2007 din dosarul - și că se opune la amânarea cauzei, având în vedere că dosarul a fost repus pe rol numai pentru lipsa minutei, care a fost depusă și nu se mai pun alte concluzii.

Părțile prezente având pe rând cuvântul, se opun amânării cauzei pentru aceleași considerente și față de faptul că recurentului i s-a mai acordat un termen pentru lipsă de apărare.

Curtea respinge cererea de amânare având în vedere că recurentului i s-a mai acordat un termen în sensul solicitat și față de faptul că nu mai sunt alte concluzii de pus, acestea fiind consemnate prin încheierea din data de 13.10.2008, dosarul fiind repus pe rol doar pentru depunerea înscrisului solicitat de instanță și nu suportă alte discuții suplimentare din partea părților.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față.

Prin sentința comercială nr. 3803 din 17.10.2007 Tribunalul București - Secția a VII a Comercială a admis în parte cererea formulată de creditoarele SECTOR 1 B, SECTOR 1 B, - și SC SA în baza articolului 138 literele c și d din Legea nr.85/- și a obligat în solidar pe pârâții și să suporte pasivul societății debitoare SC SRL, format din sumele înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei.

A respins ca neîntemeiate cererile față de pârâtul.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit rapoartelor administratorului judiciar, cât și raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți datorită managementului defectuos și modului neglijent în care s-a tratat problema "încasării clienților neîncasați".

Au fost identificate bunuri în averea debitoarei; un autoturism marca OPEL VECTRA (care a fost valorificat), 3 cuptoare de topit metale, 10 vagonete și un calculator.

Ultima raportare contabilă a fost depusă pentru anul 1999, societatea debitoare având un profit brut de 95.572.000 lei și un profit net de 52.764.000 lei, la o cifră de afaceri de 1.064.833.000 lei.

Datoriile societății au fost cuantificate la suma de 17.729.650 lei, în principal datorită faptului că avea clienți neîncasați în valoare de 16.592.245 lei.

S-a mai reținut că a demisionat din funcția de administrator al societății debitoare la data de 25.06.2003, societatea continuând activitatea fără acordul AGA, iar toate actele au fost semnate de pârâții și.

Pârâtul a perfectat și a semnat numai contracte de livrare de produse petroliere cu niște cumpărători buni platnici, iar pârâții și, din anul 1998, s-au ocupat de contractarea, vânzarea și încasarea contravalorii produselor (punctul 5.10 din raportul de expertiză contabilă).

Cei doi pârâți, a reținut instanța de fond, nu au prezentat documentele contabile, iar la nivelul anilor 1998 - 1999 au încasat contravaloarea produselor petroliere prin casieria proprie în valoare de 1,6 mil. lei.

De asemenea, pârâții n-au prezentat documentele din care să rezulte că a existat Hotărârea AGA privind înstrăinarea activelor debitoarei la 26.12.2000.

S-a mai arătat că pârâtul a semnat bilanțurile și conturile de profit și pierderi pe anii 1998 - 2002 fără acordul celorlalți asociați, depășindu-și atribuțiile prevăzute de articolul 53 din statut.

Din concluziile raportului de expertiză contabilă, judecătorul - sindic a mai reținut că starea de insolvență a debitoarei a intervenit pe fondul erorilor de management, a neînțelegerilor dintre asociați, nerecuperarea sumei de 9,2 mild. lei de la debitori și a abaterilor financiare săvârșite de, care s-a ocupat de evidențele financiar-contabile, fără a face dovada prezentării în AGA a situației debitoarei.

Față de cele reținute, judecătorul - sindic a apreciat că și se fac răspunzători de starea de insolvență a debitoarei, prin conducerea defectuoasă a societății, în sensul că n-au depus diligențe în vederea recuperării creanțelor datorate debitoarei de terți, care astfel s-au prescris, cât și prin faptul că au ținut o contabilitate fictivă și au continuat activitatea debitoarei în condițiile în care se înregistrau pierderi serioase și se îndrepta spre "încetare de insolvență", în loc să ceară în mod voluntar deschiderea procedurii de insolvență după 30 de zile de când n-a mai putut să facă plăți către creditori.

Concluzia raportului de expertiză contabilă în sensul că nu se poate reține răspunderea silită a administratorilor, a fost înlăturată de către judecătorul sindic pentru faptul că nu este relevantă cauzei, "deoarece se contrazice cu propriile concluzii din raportul de expertiză cât și din suplimentul de expertiză".

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs creditoarea DIRECȚIA IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 B și pârâții și, pe rolul Curții de Apel București - Secția a Va Comercială, formându-se astfel dosarul nr- din 17.12.2007.

Prin recursul său, creditoarea DIRECȚIA IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 B ( SECTOR 1 B),critică hotărârea atacată pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, în baza dispozițiilor articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă, față de respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și a pârâtului, recurenta arătând că demisia acestuia la 25.06.2002 din funcția de administrator al societății debitoare nu este de natură a înlătura răspunderea juridică pentru intrarea societății în stare de faliment, aceasta fiind relevantă doar pentru perioada ulterioară.

A susținut recurenta că în speță este vorba despre vinovăția sub forma imprudenței sau neglijenței, chiar dacă dl. nu a acționat cu intenție în proasta gestiune a stării economico-financiare a firmei, acest aspect nefiind relevant deoarece răspunderea civilă delictuală (articolele 998-999 Cod civil) se întemeiază pe cea mai ușoară culpă, iar în cauză este vorba de o culpă comună a celor trei administratori, diferența dintre ei fiind dată de gradul de vinovăție și de modalitățile de săvârșire a faptei ilicite.

Din rapoartele lichidatorului judiciar, mai arată recurenta, s-a reținut lipsa oricărei preocupări a dl. pentru bunul mers al societății debitoare pentru perioada cât acesta a îndeplinit funcția de administrator, astfel încât legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a administratorului și ajungerea societății în încetare de plăți este dovedită și constă, susține recurenta, în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a persoanei juridice, precum și în prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor.

Așa fiind, față de mandatul asumat față de societate, pârâtul răspunde față de starea de insolvență a societății și pentru fapta constând în omisiunea delictuală.

Pârâtulcritică hotărârea atacată pentru nelegalitate, susținând prin motivele de recurs că hotărârea instanței de fond contravine probelor administrate, inclusiv concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, iar din considerente nu rezultă îndeplinirea niciuneia dintre condițiile prevăzute de articolul 138 din legea nr.85/2006 privind atragerea răspunderii personale.

Astfel, recurentul pârât arată că administratorii societății debitoare au depus eforturi deosebite pentru recuperarea creanțelor societății, acționând în justiție toți debitorii și oferind creditorilor societății soluții de închidere a datoriilor astfel încât la momentul deschiderii procedurii, 12.12.2002, în temeiul Legii nr. 64/1995, toate creanțele erau active.

De asemenea, afirmația instanței de fond în sensul că cei doi administratori au ținut o contabilitate fictivă este falsă, răuvoitoare și contrazisă de probele dosarului, fiind pusă la dispoziția expertului contabil toată documentația contabilă (83 de dosare conținând facturi, chitanțe, ordine de plată, extrase bancare, balanțe, bilanțuri, contracte ), iar expertul contabil nu a acuzat o "contabilitate fictivă", ci a evidențiat doar anumite "abateri financiare".

Faptul că societatea debitoare a continuat activitatea, a arătat recurentul pârât, s-a bazat pe premisele recuperării unor creanțe și pe posibilitatea compensării unor datorii, fapte consemnate și prin concluziile raportului de expertiză contabilă, și în suplimentul de expertiză.

În fine, a susținut recurentul, este surprinzătoare și nefondată aprecierea instanței de fond în sensul că nu se poate reține concluzia raportului de expertiză contabilă potrivit căreia nu s-au reținut încălcări ale prevederilor articolului 137 din Legea nr.64/1995, atâta timp cât este opinia unui specialist.

Deși recurentul pârât nu a indicat temeiul de drept al recursului său, instanța de recurs, față de dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs, apreciază că temeiul de drept îl reprezintă dispozițiile articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă.

Recursul declarat de către pârâtul,critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitatea acesteia, hotărârea fiind contrară dispozițiilor legale și probelor administrate în cauză.

În linii mari, recursul pârâtului, cuprinde aceleași motive de fapt ca și recursul declarat de către pârâtul, în plus recurentul făcând vorbire despre faptul că raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză a analizat numai creanța SECTOR 1, conform obiectivelor dispuse de către tribunal, fără a face vreo referire la datoria SECTOR 1, față de societatea debitoare provenită din de recuperat (aproximativ 1.000.000.000 lei) și posibilitatea compensării.

Recurenții au anexat înscrisuri aflate la dosarul de fond.

Intimatul pârât a formulatîntâmpinarela recursul creditoarei SECTOR 1 B (pentru suma de 78,34 lei reprezentând taxă auto, dobânzi și penalități), arătând că în mod corect instanța de fond a reținut că pentru perioada cât a îndeplinit funcția de administrator - 20.10.1998 - 25.06.2002, dată la care a demisionat din funcție, nu se poate reține în sarcina intimatului săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute de articolul 138 literele c, din Legea nr.85/2006, atât din actele depuse, cât și din concluziile raportului de expertiză contabilă, rezultând că nu se poate reține răspunderea civilă a administratorilor societății debitoare.

Aceleași aspecte au fost susținute și prin întâmpinarea formulată de către intimatul la recursurile declarate de către pârâții și.

Prin întâmpinarea depusă la 24.04.2008, intimata creditoare REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA PROTOCOLULUI DE STAT - SUCURSALA PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR a solicitat admiterea recursului declarat de către creditoarea SECTOR 1 B și respingerea recursurilor declarate de către pârâții și, în principal ca tardiv formulate și nule pentru depășirea termenului de recurs de 10 zile și, în subsidiar, ca nefondate.

În ședința publică de la 9.06.2008 (fila 218) instanța a admis excepția tardivității recursului formulat de către pârâtul, față de faptul că a fost declarat cu depășirea termenului de 10 zile expres prevăzut de dispozițiile articolului 8 alineat 2 din Legea nr.85/2006, respectiv la data de 13.12.2008 (fila 41), deși hotărârea i-a fost comunicată la data de 27.11.2007 (fila 43 dosar ).

De altfel, dl., dând dovadă de sinceritate, a recunoscut că a declarat tardiv recursul, confundând termenul special de recurs, de 10 zile, prevăzut de Legea nr.85/2006, cu termenul general de 15 zile, prevăzut de Codul d e procedură civilă.

Părțile nu au solicitat alte probe în condițiile articolului 305 Cod procedură civilă.

Curtea a pus în discuția părților nulitatea hotărârii atacate față de lipsa minutei (fila 269), conform articolului 258 alineat 1 Cod procedură civilă.

Intimatul pârât a depus copia conformă cu originalul (fila 277) după "minuta" hotărârii pronunțate la 17.10.2007 ce face obiectul recursurilor de față, învederând instanței că "originalul minutei" se regăsește la pagina 35 din vol.5 al dosarului nr-, dar care se regăsește în original pe rolul Curții de Apel București - Secția a a Comercială cu termen la 23.01.2009, pentru soluționarea recursului declarat de către SECTOR 1 B, împotriva sentinței comerciale nr. 2437/28.05.2008 a Tribunalului București - Secția a VII a Comercială de închidere a procedurii de lichidare a societății debitoare.

Părțile prezente nu au contestat existența minutei și conformitatea copiei depuse de către intimat cu originalul minutei sentinței comerciale nr. 3803/17.10.2007 a Tribunalului București - Secția a VII a Comercială situație față de care instanța de recurs a renunțat la a mai invoca excepția nulității hotărârii recurate.

Curtea, față derecursul declarat de către creditoarea SECTOR 1, reține, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Din motivarea sumară a instanței de fond reiese că cererea de atragere a răspunderii pârâtului este neîntemeiată deoarece, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, acesta a demisionat la data de 25.06.2002 (nu 2003!), iar în perioada cât a deținut funcția de administrator în societate, 1998 - 2002, acesta a perfectat și semnat numai contracte de livrare de produse petroliere cu niște cumpărători buni platnici.

Faptul că pârâtul intimat și-a dat demisia din funcția de administrator al societății debitoare SC SRL, la data de 25.06.2002, iar la data de 12.12.2002 împotriva debitoarei s-a deschis procedura prevăzută de Legea nr.64/1995 republicată, nu este de natură să îl absolve pe acesta de răspunderea pentru ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, în măsura în care s-ar dovedi că acesta a cauzat starea de insolvență a debitoarei, prin săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de articolul 138 (fost articolului 137) literele c,d, din Legea nr.85/2006, sens în care susținerile creditoarei recurente SECTOR 1 B efectuate prin motivele de recurs sunt corecte și conforme dispozițiilor legale incidente, considerentele hotărârii instanței de fond fiind greșite din acest punct de vedere.

Eroarea cuprinsă însă în acest considerent al hotărârii nu justifică admiterea recursului, recursul vizând dispozitivul hotărârii atacate, iar nu considerentele acesteia iar, în ceea ce privește soluționarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată, Curtea constată că soluția este justă.

Astfel, dispozițiile articolului 138 alineat 1 din Legea nr.85/2006, sunt în sensul ca judecătorul - sindic să poată dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și deorice altă persoanăcarea cauzatstarea de insolvență a debitorului, prin săvârșirea uneia dintre faptele limitativ prevăzute la literele a-

Rezultă că, independent de cuantumul prejudiciului, răspunderea fiecăruia dintre conducători sau dintre persoanele prevăzute la alineat 1 se va limita laprejudiciul cauzat cu vinovăție prin fapta proprie sau fapta comună.

Datorită modului în care legiuitorul a întrebuințat verbele în textul legii ("au dispus" "în interes personal", "au făcut", "au folosit", "au ținut", "au deturnat sau au ascuns", etc.), s-a decis, prin interpretarea acestora, că vinovăția trebuie să îmbrace forma intenției, ea nefiind prezumată, ci trebuia să fie dovedită.

În speță însă, recurenta creditoare nu a dovedit prin nici un mijloc de probă săvârșirea cu vinovăție (cu intenție) de către pârâtul intimat, a vreuneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute la articolul 138 literele c,

Se constată că textele invocate, literele c, ale articolului 138 din Legea nr.85/2006, presupune ca intimatul pârât să fi dispus, în interes personal, continuarea activității societății care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea plății sau să fi ținut o contabilitate fictivă, să fi făcut să dispară unele documente contabile sau să nu fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Ori, în afara unor afirmații cu caracter general, teoretic, vizând răspunderea administratorului pentru ajungerea societății în stare de insolvență, recurenta creditoare nu susține și nu probează sarcina intimatului pârâtă, săvârșirea vreuneia dintre faptele ilicite menționate.

Mai mult, acuzele aduse intimatului, constând în dezinteres și pasivitate în administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru funcționarea normală și în condiții de legalitate a persoanelor juridice, concretizate în neplata datoriilor către creditori, nu sunt fapte sancționate de către articolul 138 din Legea nr.85/2006 a cărui enumerare efectuată la literele a-g, fiind vădit limitativă, nu poate fi extinsă prin interpretarea analogică.

Jurisprudența, contrar celor susținute de către recurentă, nu a validat astfel de cereri care au invocat ca temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuzivă a unei exploatări deficitare; urmărirea încasării propriilor creanțe; neplata creanțelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiară; neînregistrarea în contabilitate a datoriilor față de buget, etc.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a apreciat că pârâtul intimat nu se face vinovat de cauzarea stării e insolvență a debitoarei, în sarcina acestuia neputând fi reținută săvârșirea vreuneia dintre faptele ilicite prevăzute expres de către articolul 138 din Legea nr.85/2006.

În ceea ce priveșterecursul declarat de către pârâtul,Curtea constată următoarele:

Dl. a susținut și a probat în fața instanței de recurs faptul că hotărârea instanței de fond a fost comunicată la o altă adresă decât domiciliul său real, domnia sa schimbându-și domiciliul pe parcursul judecării cauzei de către instanța de fond, fapt atestat prin actul de stare civilă prezentat în ședința publică de la 9.06.2008 (fila 218) și din care rezultă că la data emiterii seria - nr. -, respectiv la data de 18.04.2006, domiciliul acestuia era în B, Sector 2, str. - nr.15.17.5.3.150 și nu în B, Sector 3,-.2.101, adresă la care a fost comunicată hotărârea recurată, la data de 27.11.2007 (fila 44 dosar ).

Procedura de comunicare a fost efectuată "prin afișare" pe ușa principală a locuinței.

Recurentul pârât susținut că a anunțat instanța de fond și, implicit părțile litigante, prin petiția depusă la dosarul cauzei prin serviciul registratură, despre schimbarea domiciliului, petiția respectivă neregăsindu-se însă la dosarul cauzei, iar instanța de fond a comunicat la data de 10.10.2008 (fila 243) că dosarul nr. - fiind înaintat Curții de Apel București la data de 19.08.2008, pentru soluționarea recursului declarat de SECTOR 1 împotriva sentinței comerciale nr. 2437/28.05.2008, nu este în măsură să ne comunice o copie a cererii depusă de recurentul în anul 2007 la dosar.

Curtea reține că instanța de fond nu a menționat că cererea respectivă nu există înregistrată în evidențele instanței, ci doar că nu este în măsură să transmită copie a acesteia, deoarece originalul se află depus în cadrul dosarului nr. - aflat pe rolul Curții de Apel București unde, de altfel, s-a susținut de către părțile prezente, s-ar afla și originalul .minutei hotărârii recurate în prezentul dosar.

Potrivit dispozițiilor articolului 8 alineat 3 paragraf 3 din Legea nr.85/2006, "În vederea soluționării recursului, se trimit la Curtea de apel,în copie certificată de grefierul șef al tribunalului,numai actele care interesează soluționarea căii de atac,selectate de judecătorul sindic".

Pe lângă faptul că actele selecționate de către judecătorul sindic pentru soluționarea recursurilor promovate împotriva sentinței comerciale nr. 3803/17.10.2007, nu sunt certificate potrivit dispozițiilor art. 8 alin 3 paragraf 3 din Legea nr.85/2006, în opinia judecătorului sindic minuta (dispozitivul hotărârii) nefiind necesară și neinteresând instanța de recurs(!), în mod contrar dispozițiilor legale precitate, dosarul cuprinzând toate actele originale ale procesului falimentului societății debitoare SRL, au fost înaintate pentru soluționarea unui alt recurs, vizând sentința de încheiere a procedurii falimentului.

Așa fiind, Curtea nu poate obliga partea interesată, respectiv pe recurentul, să depună în copie certificată, conform dispozițiilor art.8 alin 3 paragraf 4 din Legea nr.85/2006, cererea de anunțare a schimbării domiciliului, atâta timp cât dosarul de fond nu se mai află la instanța de fond, singura în măsură să "certifice" copia înscrisului respectiv, potrivit prevederilor legale.

Cum prezenta cauză necesită judecarea sa cu celeritate, iar termenele acordate pentru solicitarea copiei certificate a înscrisului respectiv au fost două, respectiv 22.09.2008 și 13.10.2008, iar cauza a fost repusă pe rol pentru termenul din 24.11.2008 pentru lipsa minutei hotărârii recurate în prezenta cauză, Curtea apreciază că față de principiul bunei credințe ( fi de presumitur), precum și de principiul - in dubio pro reo-, coroborate cu încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art.8 alin 3 paragraf 3 și paragraf 4 din Legea nr.85/2006 care obligau trimiterea în copie certificată a tuturor înscrisurilor ce interesau soluționarea prezentelor recursuri, precum și păstrarea dosarului original la instanța de fond și nu trimiterea acestuia integral unei alte instanțe pentru soluționarea unei căi de atac, Curtea apreciază că recursul formulat de către pârâtul a fost declarat în termen, față de absența comunicării hotărârii recurate către pârâtul recurent la domiciliul real al acestuia de la momentul soluționării cauzei, sens în care excepția de tardivitate invocată de către intimata - este neîntemeiată.

A proceda altfel, în condițiile în care datorită culpei instanței de fond partea este pusă în imposibilitate de a produce dovada necesară, înseamnă a-i limita într-un mod nepermis recurentului pârât liberul acces la justiție și la un proces echitabil, drept constituțional prevăzut de art. 21 din Constituția României: "(alin.1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (alin.2). Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (alin.3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil".

În același sens, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertății fundamentare garantează dreptul la un proces echitabil care presupune, înainte de toate, accesul liber la o instanță judecătorească.

Prin ratificarea de către România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertății fundamentale prin Legea nr.30/18.05.1994, această Convenție face parte din dreptul intern, astfel încât, potrivit deciziei nr. 145/2000 a Curții Constituționale, raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiași regim cu cel aplicabil raportărilor la dispozițiile din Legea fundamentală.

Recursul declarat de către pârâtul; față de analiza actelor și lucrărilor dosarului, a normelor de drept incidente și a motivelor de recurs dezvoltate în fapt, este fondat pentru următoarele considerente:

După cum am arătat și în considerentele pentru care Curtea a apreciat ca nefondat recursul creditoarei SECTOR 1, independent de cuantumul pasivului, răspunderea fiecăruia dintre administratorii societății debitoare se va limita laprejudiciul cauzatcuvinovățieprinfapta proprie sau fapta comună,iar vinovăția trebuie să îmbrace forma intenției. De asemenea, vinovăția nu este prezumată, ea trebuie dovedită.

Enumerarea faptelor ce trebuie dovedite a fi fost săvârșite cu vinovăție (intenția) de către administratorilor pârâți este vădit limitativă, neputând fi extinsă prin analogie (art.138 lit. a-g).

Așa fiind, faptele reținute de către instanța de fond în sarcina celor doi pârâți administratori ai societății debitoare, și, respectiv conducerea defectuoasă a societății, în sensul nedepunerii diligențelor în vederea recuperării creanțelor datorate debitoarei de terți (managementul defectuos), nu se încadrează în nici una dintre faptele ilicite prevăzute expres de către dispozițiile art. 138 literele a-g, instanțele respingând în mod constant cererile care au invocat asemenea temeiuri de drept.

În acest sens, și instanțele franceze au stabilit că un conducător care asistă ca spectator neputincios la degradarea mediului său economic nu a încălcat nici o obligație preexistentă (Curtea de Apel -en-).

De asemenea, concluziile instanței de fond în sensul că cei doi administratori pârâți și "au ținut o contabilitate fictivă", nu este susținută de probatoriul administrat în cauză, raportul administratorului judiciar menționând drept cauze ale instanței managementul defectuos și modul neglijent în care s-a tratat problema neîncasării creanțelor proprii, iar expertul contabil desemnat în cauză menționează expres în Suplimentul la expertiză (filele 217-220 dosar ) că "documentele prezentate nu evidențiază culpa administratorilor la starea de insolvență a debitoarei", starea de insolvență intervenind pe fondulerorilorde management, a neînțelegerilor dintre asociați, nerecuperarea creanțelor de la debitori și unor "abateri financiare" săvârșite de care s-a ocupat de evidența financiar - contabilă fără a face dovada prezentării în AGA a situației debitoarei conform statutului.

Opinia prezentată de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar prin Raportul nr. 15 din 16.11.2005 (filele 211-213 dosar ( cu referire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 137 (art.138) a fost în sensul că "evidențele contabile există și s-au făcut raportările legale către organele fiscale, nedepunerea completă a datelor solicitate la dosar îngreunând și tergiversând inutil procedura, dar "neputând constitui temei pentru atragerea răspunderii personală a administratorului pentru motivul prevăzut de art. 137 litera d din lege". (art.138 lit.d în actuala redactare a Legii nr.85/2006).

Așadar, nici lichidatorul judiciar, nici expertul contabil desemnat de către instanță nu fac vorbire despre "ținerea unei contabilități fictive", faptă reținută de către judecătorul sindic în sarcina celor doi asociați recurenți.

De asemenea, în mod greșit judecătorul sindic a apreciat că nu pot fi reținute ca relevante concluziile expertului contabil în sensul inexistenței faptelor de natură să atragă răspunderea personală a celor doi administratori, atâta timp cât acesta a reținut eroarea de management, neînțelegerile dintre asociați și abaterile financiare săvârșite de în sensul neprezentării situațiilor financiare în, deoarece "eroarea" nu este sinonimă cu "culpa".

În timp ce eroarea decurge dintr-o apreciere inexactă a faptelor, culpa decurge din neîndeplinirea unei obligații morale, contractuale sau legale. Orice obligare la suportarea pasivului trebuie să înceapă prin identificarea obligației neîndeplinite. Astfel, Curtea de Apel din a decis că simpla omisiune a președintelui consiliului de administrație (în speță a administratorului) de a prezenta documentația contabilă nu justifică obligarea acestuia la răspundere în absența dovezii relației de cauzalitate cu insuficiența activului.

În ceea ce privește fapta reținută de către judecătorul sindic a fi săvârșită de către cei doi administratori recurenți, de natură a cauza starea de insolvență a debitoarei, anume, continuarea activității debitoarei în condițiile în care se înregistrau pierderi serioase și se îndrepta spre "încetare de insolvență"(?!), Curtea apreciază că o condiție esențială pentru angajarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 lit.c din Legea nr.138, din Legea nr.85/2006, o reprezintă dovedirea "interesului personal".

Simpla continuare a unei activități nerentabile, care conducea vădit la insolvență nu este suficient pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal.

În cauză însă nu s-a făcut o asemenea dovadă, rapoartele întocmite atât de către lichidatorul judiciar, și care constituie de obicei o premisă a acțiunii reglementate de art. 138, cât și de către expertul contabil, consemnând, după cum am menționat, inexistența vreunei fapte prevăzută de art. 138 din lege în sarcina administratorului societății debitoare.

Ori pentru a hotărî obligarea administratorului să suporte pasivul debitorului persoană juridică, judecătorul sindic este obligat să respecte principiul nemijlocirii în sensul de ași baza sentința numai pe probele administrate nemijlocit, conform art 129 alin 5 Cod procedură civilă.

Preluarea simplelor susțineri ale creditorilor, neanalizarea probelor administrate și neverificarea apărărilor atrag netemeinicia și nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de către pârâtul este fondat și va fi admis, iar, pe cale de consecință, față de dispozițiile articolelor 47, 48 alin 2 Cod procedură civilă, cum prin hotărârea recurată pârâtul a fost obligat în solidar cu pârâtul la plata pasivului debitoarei SC SRL, efectele admiterii recursului declarat de către se vor extinde și la pârâtul al cărui recurs a fost respins ca tardiv fără a fi soluționat în fond ( a se vedea în acest sens, Plenul, decizia de îndrumare nr.3(18.01.1962), decizia civilă nr. 209/1.02.1992).

Pentru aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art. 8 alin 1 din Legea nr.85/2006, art.312 alin.1,2,3 Cod procedură civilă, art.304 pct 9 Cod procedură civilă, art.8 alin 2din Legea nr.85/2006.

Respinge recursul declarat de către creditoarea SECTOR 1 B ca nefondat.

Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul.

Admite recursul declarat de către pârâtul.

Modifică în parte sentința comercială nr. 3803/17.10.2007 a Tribunalului București - Secția a VI a Comercială în sensul că respinge ca neîntemeiate cererile de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâților și.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței comerciale atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1, în contradictoriu cu intimatele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, RA APPS, SC SA și, împotriva sentinței comerciale nr.3803/17.10.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-.

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul pârât .

Admite recursul declarat de recurentul - pârât.

Modifică în parte sentința comercială atacată în sensul că respinge ca neîntemeiate cererile de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâților și.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței comerciale atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 24.11.2008.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

GREFIER

Red.Jud.

Tehnored.

2 ex.

12.01.2009

Tribunalul București - Secția a VII a Comercială

Judecător sindic:

Președinte:Maria Speranța Cornea
Judecători:Maria Speranța Cornea, Elisabeta Roșu, Iulica

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 1267/2008. Curtea de Apel Bucuresti