Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 155/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator -2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ nr. 155
Ședința publică din 19 februarie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz Președinte secție
JUDECĂTOR 2: Dorin Ilie Țiroga
GREFIER:
S-au luat în examinare, la a doua strigare, recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2867/10.12.2007 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidator judiciar A și pârâtul intimat având ca obiect angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2867/10.12.2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Arada respins ca neîntemeiată cererea formulată de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva pârâtului pentru atragerea răspunderii speciale prevăzută de Legea nr. 85/2006 în ceea ce o privește pe debitoarea, societate în insolvență, reprezentată prin lichidator judiciar
Pentru a hotărî astfel judecătorul-sindic a reținut că la data de 3 mai 2007 s-a înregistrat la Tribunalul Arad, urmare a casării cu trimitere spre rejudecare a sentinței civile nr. 2949/23.11.2006 a aceleiași instanțe pronunțată în dosarul nr-, prin decizia civilă nr. 372/R/26.03.2007 a Curții de Apel Timișoara - secția comercială, acțiunea formulată de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva fostului administrator al debitoarei - d- pentru atragerea răspunderii sale până la echivalentul sumei de 1099,88
În motivarea cererii sale instituția creditoare a arătat că în baza nr.OUG 95/2003 și a Protocolului nr. 20/25.02.2004 a preluat creanțele bugetare de la Casa de Asigurări de Sănătate A, printre acestea regăsindu-se și creanța față de debitoarea în sumă de 1099,88
Societatea debitoare nu mai desfășoară activitate la sediul declarat la. de pe lângă Tribunalul Arad, nu are bunuri în proprietate, iar administratorul său, deși notificat cu privire la obligativitatea predării actelor contabile în temeiul art. 33 din Legea nr. 64/1995, republicată, nu s-a conformat dispozițiilor legale predând doar o parte din aceste documente, faptă sancționată de art. 137 lit. d) din același act normativ prin atragerea răspunderii patrimoniale. Ca urmare, în cauză nu a fost posibilă analizarea activului falitei, modul în care acesta a fost gestionat, dacă debitoarea a respectat dispozițiile legale privitoare la inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri și în ce condiții, precum și felul în care administratorul a folosit veniturile obținute, în susținerea acțiunii fiind invocate prevederile art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2, art. 134 alin. 1 și 2 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, republicată, precum și dispozițiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 82/1991, republicată.
Prin sentința comercială nr. 2949/23.11.2006 Tribunalul Arad, primind excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins acțiunea cu motivarea că cererea a fost formulată de un creditor și nu de comitetul creditorilor ales de adunarea generală a acestora, cu aprobarea judecătorului sindic.
Prin decizia civilă nr. 372/R/26.03.2007 Curtea de Apel Timișoaraa casat sentința menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe având în vedere faptul că în mod greșit cererea a fost soluționată pe cale de excepție fără ca în cauză să fie citat creditorul declanșator al procedurii, prin A, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă.
În rejudecare tribunalul a dispus citarea tuturor creditorilor societății debitoare avându-se în vedere că procedura insolvenței s-a desfășurat sub imperiul Legii nr. 64/1995, cererea de atragere a răspunderii fiind înregistrată la Tribunalul Arad la data de 19.06.2006, în condițiile în care Legea nr. 85/2006 a intrat în vigoare doar la 20.08.2006 și, dat fiind faptul că în ceea ce privește atragerea răspunderii fostului administrator dispozițiile Legii nr. 64/1995 erau diferite de noua Lege a insolvenței, s-a constatat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B avea calitate procesuală activă la momentul formulării acțiunii.
În ceea ce privește fondul pricinii judecătorul-sindic a constatat că în dosarul privind administrarea procedurii de insolvență față de lichidatorul judiciar nu a întocmit raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență a societății, raport în care era obligat să facă aprecieri privind eventualele cauze de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății debitoare.
Din întregul material probator administrat în cauză a rezultat faptul că practicianul a făcut numeroase demersuri, inclusiv formularea unei plângeri penale împotriva administratorului social pentru a-l determina pe acesta să predea actele societății, fapt ce s-a și întâmplat, de altfel, pârâtul depunând o parte din documente, despre restul declarând că nu le deține (fila 74 dosar de fond) întrucât sediul a fost închiriat și actele au dispărut în lipsa sa după expirarea perioadei de închiriere, activitatea persoanei juridice fiind suspendată încă din 31.08.2003, dată de la care nu s-a mai ținut evidența contabilă, insolvența datorându-se imposibilității încasării creanțelor datorate
Plângerea penală a lichidatorului a fost soluționată prin ordonanța din 03.04.2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad dată în dosarul nr. 348/P/2005 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a fostului administrator al debitoarei și aplicarea față de acesta a unei sancțiuni cu caracter administrativ.
Cu toate că lichidatorul nu a intrat în posesia tuturor documentelor societății, prin demersurile întreprinse practicianul a constatat lipsa bunurilor atât din patrimoniul falitei, cât și din cel al fostului administrator și, întrucât starea de insolvență a apărut anterior suspendării activității societății, recunoașterea pârâtului că nu a mai ținut contabilitatea după data de 31.08.2003 nu este suficientă pentru a se putea dispune antrenarea răspunderii sale patrimoniale, această răspundere putând fi atrasă doar pentru fapte, prevăzute la art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, care au dus la apariția stării de insolvență.
De asemenea, pentru a se putea face aplicarea art. 138 (fostul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată), text ce reglementează o răspundere care are caracter delictual, este necesară dovedirea elementelor acestei forme de răspundere și, mai ales, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta prejudiciatoare care îmbracă forma culpei civile, în speță nefiind aduse dovezi în acest sens de către nici una dintre părți, lipsa documentelor societăți datorându-se inexistenței acestora.
Împotriva sentinței comerciale nr. 2867/10.12.2007 a Tribunalului Arad, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cererile lor fiind înregistrate la Curtea de Apel Timișoara sub dosar nr-.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice A, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul obligării pârâtului la suportarea pasivului falitei, respectiv a creanței prioritare a statului nerecuperată în procedura falimentului din pasivul debitoarei, societate ajunsă în stare de insolvență, precum și dispunerea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor pârâtului, fără cheltuieli de judecată.
În mod greșit instanța de fond a reținut că pârâtul, în calitate de administrator, nu a contribuit la ajungerea debitoarei în încetare de plăți întrucât acesta a recunoscut faptul că după data de 31.08.2003 nu a mai ținut contabilitatea societății și a predat doar parțial actele financiare ale debitoarei, fapte care au dus la imposibilitatea întocmirii de către lichidator a raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței.
Nedepunerea actelor contabile și nerespectarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 64/1995, republicată, coroborate cu art. 35 din Legea nr. 85/2006 de către pârâtul intimat reprezintă una dintre faptele sancționate de art. 137 la lit. d) din Legea nr. 64/1995, actualul art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, ce duce la atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere, iar potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității persoanelor juridice revine administratorului.
Obligația ținerii contabilității nu se desprinde doar din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 137 alin. 1. lit. d), existând și alte acte normative care o prevăd și care, prin coroborare cu acest text de lege, își găsesc incidența în cauză. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate, printre altele, pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
Prin neplata la termen a datoriilor la bugetul de stat și folosirea sumelor de bani respective pentru susținerea activității curente a societății fostul administrator se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, faptă prevăzută de art. 137 lit. e) din Legea nr. 64/1995, republicată, Agenția Națională de Administrare Fiscală suferind un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea de către tribunal a faptului că debitoarea a ajuns în încetare de plăți și împotriva ei a fost declanșată procedura falimentului.
Debitoarea a ajuns în insolvență datorită faptului că a fost administrată cu rea-credință sau cu neglijență, creditorii săi neputându-și recupera creanțele, scopul dispozițiilor legale menționate fiind tocmai acela de a pune la îndemâna creditorilor anumite proceduri speciale pentru a-și acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Nici vechea reglementare și nici cea actuală nu prevăd în mod expres cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății debitoare, această omisiune nefiind una întâmplătoare, ci ea vine să sublinieze regimul agravat al răspunderii reglementate. Mai mult, legiuitorul a folosit în text expresia "au contribuit" la ajungerea societății în stare de insolvență, ceea ce sugerează aplicabilitatea normei și în situația în care fapta a constituit numai condiția favorabilă pentru realizarea efectului, din perspectiva reglementării prevăzute de Legea nr. 64/1995, actuala Lege nr. 85/2006, răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți fiind o răspundere specială, judecătorul-sindic putând să stabilească încadrarea vinovăției în baza rolului său activ, răspunderea trebuind să fie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate având în vedere că administratorii au acționat în temeiul unui mandat comercial.
În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041Cod procedură civilă, art. 33, art. 137 alin. 1 lit. d) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, art. 8, art. 35, art. 138 lit. d) și e) din Legea nr. 85/2006, art. 1, art. 5, art. 10, art. 26 din Legea nr. 82/1991 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată.
În schimb, creditoarea recurentă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas olicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre spre rejudecare cu continuarea administrării procedurii deschise și, implicit, obligarea lichidatorului judiciar de a proceda la convocarea comitetului creditorilor debitoarei n vederea supunerii la vot a oportunității formulării unei cereri de atragere a răspunderii persoanelor din fosta conducere a falitei, culpabile de starea de insolvență a societății, fără cheltuieli de judecată.
Instituția recurentă a arătat că, în opinia ei, se impune atragerea răspunderii membrilor fostei conduceri debitoarei, responsabili de insolvența societății, în co ndițiil n care speța se înscrie perfect în sfera de aplicabilitate a art. 138 alin. 1 lit. ) din Legea nr. 85/2006 (respectiv art. 137 alin. 1 lit. c în vechea reglementare).
În aceste sens, creditoarea a arătat că potrivit teoriei și practicii judiciare în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale, și anume: că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
Recurentă susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei.
În cazul de față, indiferent de faptul că administratorul falitei a încălcat din culpă (neglijență) sau cu intenție normele de drep care îi impuneau să solicite tribunalului stabilira stării de insolvență în termen de 30 de zile de la data apariției au iminenței apariției acesteia, sub sancțiunea răspunderii pentru prejudiciile cauzate creditorilor, acesta se face vinovat de nerespectarea legii (art. 32 alin. 1 și 2 din Legea. 64/1995, devenit ulterior art. 27 ), situație care, corelată cu proasta administrare a debitoarei, a determinat prejudicierea creditorilor societății.
În condițiile n care lichidatorul nu s-a pronunțat n sensul încălcării normelor contabile de către administrator și nu a găsit lipsuri în gestiunea sau n contabilitatea debitoarei, înseamnă că nu era obligatoriu un adminstrator strălucit ca să întreprindă demersurile necesare stabilirii stării de insolvență a persoanei juridice. Cu alte cuvinte, ajunge ceea ce doctrina caracterizează drept minimă diligență și ceea ce art. 1080 cod civil statuează: "diligenția ce trebuie să se pună n îndeplinirea unei obligații este întotdeauna aceea a unui bun proprietar".
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și dispozițiile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 137 în vechea reglementare) este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. În speță, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată. Răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Recurenta susține că prejudiciul produs există, constând din însăși creanța sa, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată. Or, art. 138 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
Pe de altă parte, deși era de datoria sa, n condițiile n care nu a înțeles să formuleze o cerere n temeiui articolului menționat lichidatorul trebuia să convoace comitetul/adunarea creditorilor n vederea analizării oportunităii formulării unei astfel de cereri de către aceștia.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu art. 11 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 85/2006 instanța de fond avea obligația de a analiza incidența n speță a tuturr împrejurărilor prevăzute de art. 138 alin. 1 (fostul art. 137), iar conform art. 139 din Legea nr. 64/1995, în vederea luării măsurilor prevăzute la art. 137, judecătorul-sindic va dispune măsuri asigurătorii, din oficiu sau la sesizarea facută de către administrator/lichidator, de către oricare dintre creditori, embri sau, după caz, asociați/acționari, ceea ce înseamnă că n baza Legii nr. 64/1995 oricare dintre creditori era abilitat să solicite atragerea răspunderii persoanelor culpabile de apariția stării de insolvență.
În drept a invocat dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă și art. 12 alin. 1 lit. din Legea nr. 85/2006.
Intimații, deși legal citați, nu s-au prezentat la dezbateri și nici nu au formulat întâmpinare.
Examinând recursurile declarate, în baza art. 304, art. 3041și art. 312 Cod procedură civilă, prin prisma criticilor formulate, precum și din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, Curtea constată că acestea nu sunt fondate, hotărârea primei instanțe fiind temeinică și legală, în conformitate cu prevederile incidente în cauză.
Astfel, judecătorul-sindic a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecății și a aplicat în același fel dispozițiile Legii nr. 64/1995, republicată, în speță nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și nici art. 3041din Codul d e procedură civilă invocat de recurente.
Singurele critici aduse de cele două creditoare sentinței comerciale nr. 2867/10.12.2007 a Tribunalului Arad se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a administratorului societății debitoare - d-, însă aceste critici nu sunt întemeiate, prima instanță reținând în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, actual art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce privește recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice A, deși prin cererea de recurs instituția a arătat pe larg care sunt temeiurile de fapt și de drept pentru care consideră că în cauză se impune angajarea răspunderii fostului administrator pentru suportarea pasivului societății falite, respectiv a creanței prioritare a statului nerecuperată în procedura falimentului debitoarei, precum și dispunerea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor pârâtului intimat, în fața primei instanțe această creditoare nu a solicitat aplicarea prevederilor art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, act normativ incident în cauză, situație în care susținerile sale nu pot fi avute în vedere de către Pe de o parte, motivat de faptul că din redactarea textului art.137 rezultă fără echivoc că o asemenea cerere nu se poate face decât pe perioada cât debitorul respectiv se află sub incidența procedurii de insolvență, și nu după ce procedura a fost închisă. Aceasta, întrucât art. 135 din Legea nr. 64/1995, republicată, preluat și de art.136 din Legea nr. 85/2006, arată că prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați. Pe de altă parte, dacă s-ar da curs solicitării recurentei s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție, ca regulă de bază a funcționării serviciului public al justiției, ceea ce creditoarea încearcă să facă prin formularea direct în recursului a unei cereri de aplicare a art. 137 și a art. 139 din Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare.
Nici recursul creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B nu este fondat.
Este de necontestat faptul că prin cererea depusă la tribunal în data de 19.06.2006 (filele 2-5 din dosarul nr-) această instituție a solicitat, în conformitate cu art. 137 alin.1 lit. d) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, fost administrator social al debitoarei falite, precum și luarea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestuia în temeiul art. 139 din același act normativ, cu motivarea că pârâtul, prin nedepunerea actelor contabile și prin neplata la termen a contribuției la Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate, ar fi determinat ajungerea societății în stare de faliment.
Judecătorul-sindic în mod just a apreciat că solicitarea creditoarei nu poate fi primită având în vedere că, pe de o parte, practicianul desemnat în cauză prin raportul de activitate din data de 03.05.2006 (filele 108-109 dosar de fond) a arătat că nu consideră oportună introducerea unei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, iar, pe de altă parte, prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad din 03.04.2006 dată în dosarul nr. 348/P/2005 plângerea penală a lichidatorului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 145 din același act normativ (refuzul administratorului social de a pune la dispoziția practicianului documentele și informațiile prevăzute de art. 33) a fost soluționată în sensul că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului.
În aceste condiții, cererea recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B de a se dispune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre spre rejudecare cu continuarea administrării procedurii deschise și, implicit, obligarea lichidatorului judiciar de a proceda la convocarea comitetului creditorilor debitoarei n vederea supunerii la vot a oportunității formulării unei acțiuni de atragere a răspunderii persoanelor din fosta conducere a falitei, culpabile de starea de insolvență a societății, este total neavenită, în speță neimpunându-se o asemenea măsură din moment ce chiar această instituție creditoare a formulat, sub imperiul vechii reglementări - Legea nr. 64/1995, republicată - o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 137.
Într-o altă ordine de idei, prin recursul declarat creditoarea invocă un alt temei legal al solicitării aplicării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 137 în vechea reglementare), și anume litera c) arătând că, în opinia ei, se impune atragerea răspunderii membrilor fostei conduceri, responsabili de insolvența societății, întrucât speța s-ar înscrie perfect în sfera de aplicabilitate a acestei norme. Însă, cum în fața primei instanțe s-a susținut incidența doar a faptelor prevăzute de literele d) și e) a aceluiași text de lege, raportat la prevederile art. 294, la care face trimitere art. 316 Cod procedură civilă, aceste afirmații nu pot fi analizate de C motivat de împrejurarea că în calea de atac nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel cum creditoarea încearcă să facă prin invocarea direct în faza recursului a unui alt caz de răspundere.
Este adevărat că scopul dispozițiilor art. 137, actualul art. 138, este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, însă susținerile recurentelor privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nici o bază legală.
În aceste condiții, tribunalul a reținut în mod corect că în speță nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea articolului menționat, acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe această normă având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea întemeiată pe art. 137, respectiv art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele enumerate de legiuitor să răspundă cu averea personală pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În prezenta cauză recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, prin cererea adresată judecătorului-sindic, deși a invocat prevederile art. 137 lit. d) nu a indicat în mod concret prin care fapte săvârșite de către fostul administrator, anterior deschiderii procedurii reorganizării și falimentului, s-ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare, învederând doar că paguba reclamată ar fi fost generată de neconducerea evidenței contabile conform dispozițiilor legale în vigoare la acea dată.
Acest text de lege statuează că se poate dispune antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei falite dacă acestea "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea". Este fără putință de tăgadă că legiuitorul a intenționat să dea un înțeles complex situației prevăzute la litera d) a art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, în care sunt necesare îndeplinirea mai multor condiții pentru a se putea dispune atragerea răspunderii personale patrimoniale, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin fapta respectivă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor (de exemplu neînregistrarea unei creanțe în contabilitate), iar între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
În speța dedusă judecății nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a acestor condiții, astfel că simplele susțineri ale recurentei în sensul că legătura de cauzalitate este evidentă, dat fiind faptul că situația contabilă a societății nu a fost condusă conform prevederilor legale nu pot fi avute în vedere de către instanță.
Afirmațiile acestei creditoare privitoare la obligația unui debitor aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului cu o cerere pentru a fi supus procedurii reglementate de fosta Lege nr. 64/1995, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006, deși reale, nu pot duce la modificarea hotărârii primei instanțe întrucât nerespectarea acestei îndatoriri are prevăzută în cuprinsul art. 141 (actualul art. 143) o sancțiune penală (infracțiunea de bancrută simplă) și nicidecum "sancțiunea" aplicării automate a prevederilor referitoare la răspunderea patrimonială personală, cum fără temei susține creditoarea. De asemenea, nevirarea lunară a contribuțiilor reținute la sursă în fondurile speciale are, la rândul său, o sancțiune cuprinsă în art. 3021Cod penal, cum, de altfel, chiar creditoarea a arătat în cuprinsul cererii de antrenare (fila 4 dosar de fond), o asemenea activitate neconstituind "deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice" care să atragă aplicarea dispozițiilor menționate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a achitat contribuțiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 137, respectiv art. 138 din noua lege, concluzie întemeiată, în măsura în care recurenta nu pretinde că aceste sume ar fi fost folosite de către pârât în folos propriu sau al altei persoane, în sensul literei a) a articolelor menționate.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage automat angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina foștilor administratori, cum în mod neîntemeiat afirmă creditoarele recurente, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, însă în speță nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituțiile creditoare prin cererile de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 137 din vechea Lege privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
Chiar dacă statul român, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas uferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentelor de a recupera aceste creanțe nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanțelor, cum fără nici un temei susțin creditoarele.
Potrivit dispozițiilor Legii insolvenței, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului și, în subsidiar, a comitetului creditorilor judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre faptele enumerate de legiuitor. Ca atare, judecătorul-sindic nu se poate autoînvesti nici cu privire la fapte și nici cu privire la persoanele vinovate, conform art. 149, fost art. 147, dispozițiile acestei legi completându-se, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului d e procedură civilă.
Principiul rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, nu conferă judecătorului-sindic posibilitatea de a pune în discuția părților atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei, în absența învestirii sale cu o cerere formulată de persoanele îndrituite de lege, din conținutul dispozițiilor art. 138 și următoarele din Legea nr. 85/2006 nerezultând nici obligația acestuia de a convoca comitetul creditorilor în vederea autorizării pentru formularea unei cereri pentru stabilirea răspunderii în situația în care practicianul nu a formulat o atare cerere. Deși art. 11 lit. g) din Legea insolvenței statuează că una dintre principalele atribuții ale judecătorului-sindic o reprezintă aceea de a judeca cererile de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, potrivit art. 138, aceasta nu înseamnă că prima instanță avea obligația de a analiza incidența n speță a tuturr împrejurărilor prevăzute de art. 138 alin. 1 (art. 137 în vechea reglementare), pentru că în tribunalul a fost sesizat de către unul dintre creditori cu o cerere de angajare a răspunderii pârâtului intimat numai pentru cazurile prevăzute de literele d) - ținerea unei contabilități fictive, dispariția unor documente contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea - și e) - deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivul acesteia. Nu în ultimul rând, cum în cauză nu se poate dispune antrenarea răspunderii fostului administrator social pentru creanțele instituțiilor recurente, instanța nu poate institui nici măsurile asigurătorii cerute de acestea.
Față de cele arătate, hotărârea atacată fiind temeinică și legală, iar recursurile declarate de creditoare nefondate, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea le va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2867/10.12.2007 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidator judiciar A și pârâtul intimat.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /25.02.2008
Tehnored./29.02.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător sindic:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Dorin Ilie Țiroga
