Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 209/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 209
Ședința publică de la 26 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicolae Durbacă
JUDECĂTOR 2: Marius Irimie
JUDECĂTOR 3: Mircea Noșlăcan
Grefier - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de Direcția Generală a
Finanțelor Publice H împotriva Sentinței nr.815/F/2009 pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr- al Tribunalului Hunedoara.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, având în vedere actele dosarului și împrejurarea că s-a solicitat judecare și în lipsă, conform art. 242 alin. 2.pr.civ. lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față,
Constată că, prin Sentința nr. 815/F/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr- a fost respinsă cererea formulată de creditoarea DGFP H prin Administrația Finanțelor Publice H împotriva pârâtului pentru antrenarea răspunderii patrimoniale ca administrator al debitoarei SC SRL
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Prin Sentința nr.1020/F/2008 pronunțata la data de 5.11.2008 de judecătorul sindic s-a dispus închiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei, radierea debitoarei și descărcarea lichidatorului judiciar de îndatoriri și responsabilități, conform art.136 din Legea nr.85/2006. Totodată, s-a dispus disjungerea cererii privind antrenarea răspunderii fostului administrator.
Cererea a fost înregistrată sub nr-.
Conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 răspunderea organelor de conducere pentru pasivul societății debitoare se poate antrena în cazul săvârșirii faptelor limitativ prevăzute de textul de lege menționat și numai daca faptele respective au determinat starea de insolvență a debitoarei.
Atragerea acestei răspunderi implică dovedirea existenței elementelor constitutive în materia răspunderii civile delictuale, conform art. 998, 999 Cod civil, astfel încât creditorul este dator să probeze, conform art.1169 Cod civil, săvârșirea faptei ilicite determinate, cuantumul prejudiciului produs ca urmare a delictului comercial și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Această concluzie se impune având în vedere că dispozițiile de mai sus nu instituie o prezumție de culpă în sarcina fostului administrator al debitoarei din simpla existență a faptei ori a prejudiciului, atâta vreme cât nu s-a făcut și dovada raportului de cauzalitate dintre acestea, respectiv că la originea insolvenței se află una dintre faptele enumerate de art.138.
Creditorul s-a limitat la a invoca, în susținerea cererii, prezumția vinovăției pârâtului întemeiată pe continuarea activității debitoarei, fără a depune probe care să dovedească faptul că aceasta s-a făcut în interes personal ori a raportul de cauzalitate dintre continuarea activității și prejudiciu.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea DGFP H, solicitând modificarea în sensul obligării pârâtului să plătească către bugetul general consolidat suma totală de 185.653,54 lei, reprezentând pasivul debitoarei.
În motivarea recursului se susține că fostul administrator a derulat relații comerciale cu clienți rău platnici de la care nu a încasat contravaloarea serviciilor prestate și a neglijat plățile restante față de bugetul de stat, aspecte ce ar fi dus societatea în incapacitate de plată.
Recurenta mai susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind dispozițiile referitoare la mandat și se regăsesc toate elementele răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta prin care s-a contribuit la ajungerea societății în încetare de plăți și raportul de cauzalitate între fapta fostului administrator și prejudiciu.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041Cod pr. civilă, art. 138 din Legea nr. 85/2006, art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990, art. 998 Cod civil.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate se constată că recursul nu este fondat.
În primul rând, răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit. O atare legătură nici nu este posibilă întrucât printr-un contract, chiar de mandat comercial așa cum se susține, nu este posibilă mandatarea membrilor organului de conducere să nu săvârșească faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006.
În al doilea rând, textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Sub acest aspect, cât privește vinovăția membrilor organului de conducere, aceasta poate îmbrăca forma intenției sau a culpei, trebuind să existe la momentul săvârșirii faptei. Numai că, unele dintre faptele enumerate pot fi săvârșite doar cu intenție, iar altele presupun doar culpa ca formă de vinovăție.
Critica creditoarei DGFP H privind incidența dispozițiilor art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, întrucât administratorul social ar fi continuat în interes personal o activitate care ducea societatea la încetare de plăți este nefondată, întrucât nu s-a dovedit în sarcina pârâtului săvârșirea faptei prevăzute de textul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, respectiv "continuarea unei activități în interes personal", înregistrarea de pierderi de către o societate comercială pe parcursul unor exerciții financiare neexcluzând "ab initio" posibilitatea redresării financiare a societății.
Raportat la aceste considerente, curtea de apel constată că sentința atacată este legală și temeinică, judecătorul sindic abordând problemele deduse judecății prin prisma faptului că sarcina probei revine reclamantului, care a introdus acțiunea pentru suportarea pasivului debitoarei, iar prezumția de vinovăție este exclusă în această materie, astfel că, în baza art. 312 Cod pr. civilă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de DGFP
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de DGFP H împotriva Sentinței nr. 815/F/2009 pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr- al Tribunalului Hunedoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.02.2010.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Th.
Ex. 5/19.04.2010
Jud. sindic:
Președinte:Nicolae DurbacăJudecători:Nicolae Durbacă, Marius Irimie, Mircea Noșlăcan
