Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 383/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 383/
Ședința publică din 21 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
JUDECĂTOR 3: Florin Moțiu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B împotriva sentinței comerciale nr. 207 din 11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu debitoarea intimată - SRL prin lichidator judiciar - AR MANAGEMENT și creditorul intimat Inspectoratul Teritorial d e Muncă A, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății debitoare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea, reținând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă și nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 207 din 11.02.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins cererea formulată de reclamanta - SRL prin lichidator judiciar - AR MANAGEMENT, pentru atragerea răspunderii în baza Legii nr. 85/2006.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 26.11.2007 s-a înregistrat cererea formulată de reclamanta - SRL prin lichidator judiciar - AR MANAGEMENT, pentru atragerea răspunderii fostului administrator al reclamantei, cu motivarea că în speță sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. d din Legea 85/206, deoarece pârâtul nu a prezentat actele și documentele contabile prevăzute de Legea insolvenței, deși a fost notificat cu privire la această obligație, conform art. 39 din Legea 85/2006, iar pasivul societății în insolvență se ridică la suma de 46.407,83 lei. S-a mai arătat că prin imposibilitatea realizării unui control, creditorii sunt prejudiciați cu valoarea creanțelor înscrise în tabelul de creanțe al debitoarei, că sunt împiedicați a cunoaște activul real al acestei debitoare și a întreprinde demersurile necesare pentru îndestularea creanțelor pe care le dețin.
Reclamanta a considerat că raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu poate fi prezumat în vederea atragerii răspunderii administratorului.
Lichidatorul a arătat oral în fața instanței de fond că un raport privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei nu a putut fi întocmit tocmai pentru că lipseau documentele necesare întocmirii acestuia.
Judecătorul sindic a reținut că împotriva debitoarei a fost deschisă procedura simplificată a insolvenței prin sentința comercială nr. 1540/28.05.2007 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-; că în calitatea sa de lichidator, - AR MANAGEMENT a notificat pe fostul administrator al debitoarei, la sediul societății, să depună la dosar și la sediul lichidatorului, documentele prevăzute de art. 27 din Legea 85/2006, dar nu s-a conformat, astfel că lichidatorul a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii potrivit art. 138 alin. 1 lit. d din Legea 85/2006.
De asemenea, judecătorul sindic a constatat că la dosar nu există nici o dovadă de notificare a pârâtului la domiciliul său din Italia, pe care l-a declarat la Oficiul registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, ci s-a mulțumit ca această notificare să fie comunicată la sediul social al debitoarei, în condițiile în care contractul de închiriere pentru sediu a expirat la data de 01.08.2007, iar societatea comercială era dizolvată de drept pentru nedepunerea bilanțurilor anuale la ORC A, potrivit Legii nr. 359/2004, fiind în lichidare administrativă anterior deschiderii procedurii insolvenței.
Prima instanță a mai reținut că în condițiile în care existența prejudiciului este demonstrată prin declarațiile de creanță depuse la dosarul privind procedura insolvenței, nu a fost demonstrată nici vinovăția și nici raportul de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă, și culpa, respectiv prejudiciul adus creditorilor, deși răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea 85/2006 este o răspundere personală, de tip delictual, astfel că în nici un caz raportul de cauzalitate nu poate fi prezumat, ci trebuie dovedit prin orice mijloc de probă.
Raportat la dispozițiile art. 1169 Cod civil, judecătorul sindic, constatând că susținerile reclamantei au un caracter pur formal, simpla invocare a dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 neconducând la atragerea răspunderii și la plata pasivului societății, că nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, a respins cererea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI - AVAS B, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii formulată de lichidatorul falitei - - SRL, - AR MANAGEMENT împotriva pârâtului.
În motivarea recursului formulat, creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI - AVAS Bac onsiderat că se impune atragerea răspunderii persoanelor responsabile de starea de insolvență a societății, că speța se înscrie în sfera de aplicabilitate a art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
În acest sens s-a arătat faptul că potrivit teoriei și practicii juridice în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de cantitatea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
AVAS a suferit un prejudiciu a cărui existență certă s-a stabilit prin constatarea de către judecătorul sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite din averea debitorului ( - Răspunderea organelor de conducere ale debitorului în procedura insolvenței).
Se mai arată că indiferent dacă administratorul a acționat din culpă sau cu intenție, normele de drept care îi cereau să solicite tribunalului stabilirea stării de insolvență în termen de 30 de zile de la data apariției sau iminenței apariției acesteia, sub sancțiunea răspunderii patrimoniale a acestora pentru prejudiciile produse creditorilor, astfel că se face vinovat de încălcarea art. 32 alin. 1 și 2 din Legea 64/1995 și ulterior art. 27 alin. 1 și 2, situație care corelată cu proasta administrare a debitoarei a determinat prejudicierea creditorilor. Astfel, chiar în condițiile în care lichidatorul nu s-a pronunțat în sensul încălcării normelor contabile de către administrator și nu ar fi găsit lipsuri în gestiune sau în contabilitate, consideră că nu era necesar un administrator strălucit pentru a întreprinde demersurile necesare stabilirii stării de insolvență a debitoarei, ajungând minima diligență, conform art. 1080 Cod civil: "diligența ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este întotdeauna aceea a unui bun proprietar". Solicită să se aibă în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, și că potrivit art. 1540 Cod civil, mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului, precum și că potrivit alin. 2 al aceluiași ultim articol, conform căruia în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate. Se mai arată că potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, iar în speță administratorul nu a făcut dovada contrară.
Se mai arată că răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr.85/2006, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri necesare acoperirii pasivului debitoarei falite.
Recurenta AVAS consideră că pe tărâmul răspunderii contractuale, culpa administratorului falitei este prezumată potrivit art.1082 cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006, iar în cauză răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial.
În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil coroborate cu art. 1600 Cod civil devine operativ criteriul obiectiv, care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Prejudiciul produs există, constând în însăși creanța AVAS, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată. Se mai arată că art.138 din Legea nr. 85/2006 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol s-a angajat răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
Recurenta AVAS arată că își însușește punctul de vedere al lichidatorului, apreciind că sunt incidente în speță și dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea 85/2006.
Examinând recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art. 304 și art. 3041Cod procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Singurele critici aduse de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B sentinței comerciale nr. 207/11.02.2008a Tribunalului Arad se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere a societății falite SRL, respectiv a administratorului acesteia, însă aceste critici nu sunt întemeiate.
Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la alin. 1 literele a-g din lege.
În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Într-adevăr, lichidatorul judiciar - AR MANAGEMENT, a solicitat judecătorului-sindic din cadrul Tribunalului Arad, în temeiul art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței, antrenarea răspunderii patrimoniale personale a organelor de conducere și de supraveghere a societății debitoare SRL, respectiv a administratorului acesteia. S-a considerat că această normă este incidentă în speță deoarece, deși practicianul a făcut toate demersurile necesare pentru a-l contacta, acesta nu a luat legătura cu lichidatorul și nu i-a predat actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, fapte ce dovedesc reaua lui credință, putându-se prezuma că se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații legale.
Totuși, prima instanță a apreciat că cererea lichidatorului nu poate fi admisă deoarece răspunderea civilă întemeiată pe articolul menționat, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică), trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de acest text să răspundă cu averea personală pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului. În prezenta cauză practicianul, deși a invocat prevederile art. 138 alin. 1 lit. d), nu a dovedit prin probe certe și concludente fapta imputată organelor de conducere, culpa acestora și raportul de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății debitoare în stare de încetare de plăți.
Așa cum s-a arătat, acțiunea în răspundere reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi promovată numai de administratorul judiciar ori lichidatorul numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, comitetul creditorilor poate cere judecătorului sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1 și nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanță la masa credală. În speță, lichidatorul judiciar, deși a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, el nu a mai înțeles să declare și calea de atac prevăzută de lege împotriva soluției primei instanțe, ci doar instituția creditoare a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect.
Într-o altă ordine de idei, prin recursul declarat creditoarea invocă și un alt temei legal al aplicării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, și anume litera c) arătând că, în opinia ei, se impune atragerea răspunderii membrilor fostei conduceri, responsabili de insolvența societății, întrucât speța s-ar înscrie perfect în sfera de aplicabilitate a acestei norme. Însă, cum în fața primei instanțe lichidatorul judiciar a susținut incidența doar a faptei prevăzute de litera d) a aceluiași text de lege, raportat la prevederile art. 294, la care face trimitere art. 316 Cod procedură civilă, aceste afirmații nu pot fi analizate de C și motivat de împrejurarea că în calea de atac nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel cum creditoarea încearcă să facă prin invocarea direct în faza recursului a unui alt caz de răspundere.
Afirmațiile recurentei privitoare la obligația unui debitor aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului cu o cerere pentru a fi supus procedurii reglementată de Legea nr. 85/2006, deși reale, nu pot duce la modificarea hotărârii primei instanțe întrucât nerespectarea acestei îndatoriri are prevăzută în cuprinsul art. 143 o sancțiune penală și nicidecum "sancțiunea" aplicării automate a prevederilor referitoare la răspunderea patrimonială personală, cum fără temei susține creditoarea.
Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat. În speță însă nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenței.
Chiar dacă Statul Român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas uferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura de insolvență, imposibilitatea recurentei de a recupera aceste creanțe nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanțelor, cum fără nici un temei susține creditoarea.
Astfel fiind, constatându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, în conformitate cu probatoriul administrat în cauză și cu dispozițiile legale în materia Legii insolvenței și că în speță nu s-a evidențiat nici unul dintre motivele de modificare ori de casare a hotărârii dintre cele prevăzute de art. 304 punctele 1-9 Cod procedură civilă, recursurile de față vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B împotriva sentinței comerciale nr. 207 din 11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.04.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - (cu opinie concurentă)
GREFIER,
- -
Opinie concurentă
Deși sunt de acord că recursul declarat de creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B trebuie respins nu sunt de acord cu motivarea dată de colegii mei în cuprinsul considerentelor deciziei de față, apreciind că, în condițiile în care nu a fost parte la acțiunea formulată de lichidator împotriva fostului administrator al debitoarei, creditoarea nu poate ataca cu recurs hotărârea dată de prima instanță.
Astfel, criticile aduse de creditoare hotărârii primei instanțe se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite.
Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Într-adevăr, lichidatorul judiciar al debitoarei a formulat o cerere prin care a solicitat judecătorului-sindic din cadrul Tribunalului Arad, în temeiul art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței, antrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator al debitoarei, considerând că această normă este incidentă în speță deoarece, deși practicianul a făcut toate demersurile necesare pentru a intra în posesia documentelor contabile ale societății falite, pârâta intimată nu a luat legătura cu lichidatorul și nici nu i-a predat actele prevăzute de art. 28, ceea ce dovedește faptul că a făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Prima instanță a apreciat că cererea lichidatorului nu poate fi admisă deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii, nefiind dovedite prin probe certe și concludente fapta reținută, culpa și raportul de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în stare de încetare de plăți.
Așa cum am arătat mai sus, acțiunea în răspundere reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi promovată numai de administratorul judiciar ori lichidatorul numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor și nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanță la masa credală. În speță, lichidatorul judiciar, deși a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, nu a mai înțeles să declare și calea de atac prevăzută de lege împotriva soluției primei instanțe, ci doar creditoarea a formulat prezentul recurs, criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect.
Este adevărat că art. 73 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990 prevede că administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii insolvenței.
Însă, Legea insolvenței nr. 85/2006 reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, sau comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii individuali neavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare, iar, pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie.
Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de creditoare, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care, însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a insolvenței, fiind evident faptul că dacă în primă instanță creditoarele nu puteau să ceară aplicarea dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, ele nu pot solicita nici în recurs acest lucru.
Deși nici unui creditor în procedura insolvenței nu i se poate nega interesul de a solicita angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoare falite, aceasta nu înseamnă că un astfel de participant la procedură are și posibilitatea concretă de a cere aplicarea textului art. 138, fiindcă legiuitorul, în noua reglementare, a înțeles să modifice condițiile în care creditorii, numai prin comitetul creditorilor și numai în condițiile art. 138 al. 3 din lege, au dreptul să solicite judecătorului-sindic o astfel de antrenare de răspundere.
Cum în cauză lichidatorul judiciar al debitoarei nu a declarat recurs împotriva soluției de respingere de către judecătorul-sindic a cererii sale întemeiate de dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, în opinia mea recursul formulat de creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B nu poate fi primit pentru acest motiv, nemaiimpunându-se analizarea condițiilor cerute de legiuitor pentru a se putea dispune antrenarea acestei forme de răspundere civilă.
JUDECĂTOR,
- -
Red. /19.05.2007
Tehnored /2 ex./19.05.2007
Instanță fond: Tribunalul Arad
Judecător:
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Anca Buta, Florin Moțiu
