Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 39/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizia 39/C/2009-
ÎNCHEIERE
Ședința publică din 22 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Boța Marilena JUDECĂTOR 2: Filimon Marcela
JUDECĂTOR 3: Blaga Gabriela
Judecător: - -
Grefier: - -
Pe rol fiind judecarea recursurilor comerciale formulate de pârâții,din S M,-,.17,.94, jud.S M și,din M, nr.116, jud.S M, în contradictoriu cu intimata debitoareSC " " SRL,cu sediul în S M, B-dul -, -H 7. J-, CF R - -prin lichidator EURO,cu sediul în S M, str. -, nr.10, jud.S M, intimata creditoare DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S cu sediul în S M, Romană, nr.3-5, jud.S M și intimatul OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE, cu sediul în S M,-, jud.S M împotriva sentinței nr.59/F din 6 februarie 2008, pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosarul nr-, având ca obiect angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere (Legea nr.64/1995 art.137).
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă recurentul pârât - personal și reprezentat de avocat în baza împuternicirii avocațiale din 27 mai 2008, emisă de Baroul Satu Mare - Cabinete Asociate " - ", lipsă fiind recurenta pârâtă, intimata debitoare SC " " SRL S M - prin lichidator EURO S M, intimata creditoare Direcția Generală a Finanțelor Publice S M și intimatul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă TRIBUNALUL SATU MARE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursul declarat de este legal timbrat cu suma de 19,5 lei, achitată prin chitanța nr.93 - 1 - 66 din 2 aprilie 2008, emisă de Primăria Municipiului O, plus timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, recursul declarat de pârâta este de asemenea legal timbrat cu suma de 19,5 lei achitată prin chitanța nr.- din 11 noiembrie 2008, plus timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, SMa depus la dosar actele solicitate cu adresă la termenul anterior, precum și faptul că, cauza se află la al cincilea termen de judecată în recurs, după care:
Reprezentantul recurentului pârât - avocat -depune la dosar concluzii scrise. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii înaintate împotriva lui, precizează că soția recurentului a fost administratoarea societății și nu recurentul, acesta a fost doar asociat unic până în octombrie 1996. Recurentul în anul 1997 a solicitat dizolvarea și lichidarea judiciară a firmei, deoarece nu i s-a permis accesul în incinta și la actele societății a cărei asociat unic era, pentru a evita producerea faptelor ilicite comise de coasociata sa - care avea calitatea de administrator, precum și de contabila societății asupra căreia nu avea nici un control.
Precizează că nu poate fi angajată răspunderea administratorilor față de care nu a avut această calitate. Cu cheltuieli de judecată la fond cât și în recurs.
CURTEA DE APEL
în vederea deliberării,
DISPUNE:
Amână pronunțarea hotărârii pentru data de 29 ianuarie 2009, camera 46, pentru când părțile cunosc termenul și vor depune concluzii scrise la dosar.
Dată în ședința publică din 22 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECATOR GREFIER
- - - - - - - -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 39/C/2009-
Ședința publică din 29 ianuarie 2009
Președinte: - -- Judecător
Judecător: - -
Judecător: - -
Grefier: - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor comerciale formulate de pârâții, din S M,-,.17,.94, jud.S M și,din M, nr.116, jud.S M, în contradictoriu cu intimata debitoareSC " " SRL,cu sediul în S M, B-dul -, -H 7. J-, CF R - -prin lichidator EURO,cu sediul în S M, str. -, nr.10, jud.S M, intimata creditoareDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE Scu sediul în S M, Romană, nr.3-5, jud.S M și intimatulOFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE,cu sediul în S M,-, jud.S M împotriva sentinței nr.59/F din 6 februarie 2008, pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosarul nr-, având ca obiect angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere (Legea nr.64/1995 art.137).
Se constată că dezbaterea în fin fond a avut loc la data de 22 ianuarie 2009, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când s-a amânat pronunțarea pentru data de 29 ianuarie 2009.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin sentința nr. 59/F din 06.02.2008 Tribunalul Satu Marea admis cererea formulată de lichidatorul judiciar CABINET INDIVIDUAL LICHIDATOR, continuată de lichidatorul EURO S str.-, nr.10, în dosarul de faliment de față, privind pe debitoarea falită SC SRL S în contradictoriu cu pârâții, domiciliată în S M,-,.20 și, domiciliat în S M,-,.17,.94 și în consecință:
A obligat pe pârâți să achite în contul averii debitoarei-falite SC SRL S suma de 66.657 lei RON, reprezentând pasivul falitei, conform tabelului definitiv consolidat al datoriilor acesteia întocmit de lichidatorul judiciar.
Pentru a pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Astfel cum rezultă din fișa firmei falite și din rapoartele întocmite în cauză de către lichidatorul judiciar, SC SRL SMs -a înființat în anul 1993, avându-l ca asociat unic și administrator pe pârâtul, iar din anul 1996 devenit asociat și administrator și pârâta.
Prin Sentința civilă nr.213/3.05.1999 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosarul nr.2870/1997, atașat dosarului de faliment de față la solicitarea administratorului pârât, s-a constatat dizolvarea voluntară a SC SRL S M și a fost numit lichidator pentru întocmirea bilanțului de lichidare expertul ec..
Întrucât însă, în dosarul nr.75/2004, de asemenea atașat la dosarul de faliment de față, creditoarea DGFP SMa solicitat deschiderea procedurii falimentului debitoarei SC SRL S M și în acest dosar au fost depuse Procesul verbal de control fiscal din 14.08.2000 încheiat la debitoarea de mai sus de inspectorii DGFP S M și acte de executare silită, prin valorificarea bunurilor acesteia pentru datorii la bugetul de stat, se înțelege că lichidatorul nu a încheiat bilanțul de lichidare al societății și că societatea nu a fost lichidată și radiată din Registrul Comerțului S De altfel, acest lucru rezultă și din fișa firmei debitoare SC SRL SMc omunicată de ORC S M în dosarul de faliment de față, nr.59/2005, la data de 11.01.2005.
În dosarul de faliment nr.75/2004, susmenționat, prin Sentința nr.800/F/29.04.2004 a Tribunalului Satu Mares -a închis procedura pentru acoperirea pasivului debitoarei în ență conform disp.art.120 din Lg.64/1995, modif. prin 38/2002, aprobată prin Lg.82/2003, cu continuarea activității debitoarei, fără a se dispune radierea acesteia din Registrul Comerțului.
De altfel, prin Sentința nr.147/F din 01.04.2005 pronunțată în dosarul de faliment de față, nr.59/2005, prin care s-a admis cererea creditoarei DGFP S M și s-a deschis procedura enței debitoarei SC SRL s-a respins excepția invocată de contestatoarea debitoare privind decăderea creditoarei DGFP SMd in dreptul de a-și realiza creanța față de aceasta, precum și contestația formulată de aceasta împotriva cererii de deschidere a procedurii prevăzută de Lg.64/1995, republicată, motivat de faptul că, întrucât în dosarul nr.75/2004 s-a închis procedura pentru plata pasivului debitoarei fără a se fi intrat în procedura falimentului și fără radierea societății debitoare din Registrul Comerțului, creditoarea nu este împiedicată de nici un text de lege de a depune o altă cerere de deschidere a procedurii enței față de aceeași debitoare, care era în ființă și la acea dată.
În ce privește valoarea creanței DGFP S M, instanța constată că Procesul verbal de control din 14.08.2000 nu a fost contestat de către debitoare, conform prevederilor OG 11/1996.
Este adevărat că, în vederea realizării creanțelor sale față de debitoare, stabilite prin procesul verbal de control fiscal susmenționat, creditoarea DGFP SMa efectuat executarea silită asupra bunurilor debitoarei, însă, așa cum rezultă din situația statistică și explicativă întocmită de lichidatorul judiciar, făcându-se diferența dintre obligațiile fiscale stabilite prin actul de control și sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitoarei, au rămas sume neexecutate, reprezentând majorări de întârziere pe perioada 14.08.2000 - 1.10.2002 și, ulterior, pe perioada 1.10.2002 - 24.12.2005, data intrării în faliment a societății debitoare.
Astfel, creanța certă, lichidă și exigibilă a creditoarei DGFP SMf ață de falită este de 66.657 lei, sumă cu care aceasta a fost înscrisă pe tabelul definitiv consolidat al creanțelor întocmit de lichidator și pe care societatea debitoare nu a contestat-o, conform prevederilor legii privind procedura falimentului.
În ce privește săvârșirea de către pârâți a faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d din Lg.85/2006 privind procedura enței, aceasta rezultă din constatările organelor de control fiscal, consemnate în Procesul verbal din 14.08.2000, în sensul că s-a constatat inexistența situațiilor financiare și neconducerea la zi a evidenței contabile, motiv pentru care organele de control au dispus refacerea acesteia de către SC SRL, conform contractului de prestări servicii nr.16/1.04.2000, care a întocmit balanțele de verificare până la data de 31.03.1999.
Motivația pârâtului, că evidența contabilă era în sarcina contabilei angajate, nu poate fi luată în considerare, întrucât de activitatea firmei, inclusiv de întocmirea în conformitate cu legea contabilității a situației contabile sunt răspunzători administratorii societății, iar aceștia nu au făcut măcar dovada că ar fi luat măsuri de sancționare a contabilei angajate pentru neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Având în vedere faptul că cei doi pârâți erau împreună administratori ai societății debitoare, răspunderea acestora pentru bunul mers al activității este solidară, astfel că o expertiză contabilă nu ar putea stabili o departajare a răspunderii între cei doi,atâta timp cât în actele constitutive ale societății și în Registrul Comerțului aceștia au figurat ca administratori, până la deschiderea procedurii falimentului societății debitoare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au formulat recurs recurenții și.
Recurenta a solicitat în principal modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii introduse împotriva sa de lichidatorul Cabinet Individual Lichidator, iar în subsidiar trimiterea dosarului spre rejudecare la TRIBUNALUL SATU MARE.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că în mod nelegal a fost obligată, împreună cu celălalt administrator, la plata datoriilor societății debitoare, fără să se stabilească exact cât datorează fiecare dintre cei doi administratori. De asemenea, nu s-a ținut cont de partea din datorii pe care a plătit-o și nici nu s-a stabilit printr-o expertiză cât din prejudiciul Direcției Generale a Finanțelor Publice i se datorează ei ori dacă are vreo vina pentru faptul ca propria contabilă nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recursul nu a fost motivat în drept.
În ceea ce îl privește pe recurentul, acesta a solicitat modificarea în totalitate a sentinței civile nr. 59/F/2008 a Tribunalului Satu Mare, în sensul respingerii acțiunii îndreptate împotriva sa.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că, potrivit articolului 138 din Legea 85/2005 aliniat 4 în caz de pluralitate de persoane trase la răspundere, persoanele în cauză se pot apăra de solidaritate, dacă în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice s-au opus la actele care au cauzat ența, sau au lipsit la luarea deciziilor care au cauzat ența și au făcut să se consemneze ulterior luării deciziei opoziția lor la acestea.
El a făcut mai mult chiar decât să se ceară să se consemneze opoziția. Astfel, a) a solicitat dizolvarea și lichidarea societății, dovada fiind dosarul având acest obiect, atașat în probațiune la prezentul. Societatea și-a încetat activitatea tocmai datorită promovării acestei acțiuni.
b) a anunțat organele finanțelor imediat ce a aflat de faptul că firma nu lucrează în conformitate cu legea (nu cunoștea nimic în concret că nu a avut acces la acte) și a solicitat el însuși efectuarea unui control financiar, care să aibă ca finalitate sistarea activității acesteia, dacă sunt sesizate nereguli.
Conform vechii legi a apreciat că în cauză doar administratorul, directorul și cenzorul, puteau fi trași la răspundere pe calea unei astfel de acțiuni. După legea nouă membrii organelor desupravegheresau deconducere, precum șiorice altă persoană, care a acuzat starea de abilitate pot fi trași la răspundere pentru starea de ență a societății.
A mai precizat recurentul că nu a fost până în octombrie 1996 (când s-a asociat cu fiica vitregă ) nici administrator, nici director, nici cenzor. A fost doar asociat unic, ce lucra efectiv în firmă (făcea aprovizionare cu marfă și o distribuia efectiv în regim ann detaille).
În doctrină s-a apreciat că și administratorul de fapt poate fi tras la răspundere în baza prevederilor articolul 137 din Legea 64/1995, dacă administrarea debitorului a fost efectuată de altă persoană decât cea care figurează în mod oficial.
Cade în sarcina reclamantului-intimat de a dovedi că recurentul, deși nu a fost administrator până în octombrie 2006, a efectuat acte de administrare a societății. Cum nu s-a administrat nici o probă în acest sens, nu se poate reține ca dovedit acest aspect.
De altfel, recurentul a afirmat în dosarele atașate - astfel cum susține și în prezenta cauză, că până în momentul asocierii cu fiica vitregă dânsul s-a ocupat doar de coordonarea activității de aprovizionare și desfacere a produselor. Nu întocmit, nu a semnat acte întocmite în derularea activității comerciale. Competența o avea fosta lui soție.
Din octombrie 1996 când s-a asociat cu fiica vitregă, societatea a început să acumuleze datorii substanțiale. Cu toate că în octombrie 1996 d-l a avut calitatea de administrator, nu a putut exercita nici un act de administrare. Imediat după asociere, între cei doi au intervenit neânțelegeri grave, în câteva luni, d-l fiind alungat din firmă, acest aspect a fost dovedit cu martori și interogator, probe administrate în dosarele atașate. Deci este evident că nu d-l a dispus continuarea activității societății în interes personal.
În consecință, nici în prima perioadă - până în octombrie 1996 când avea calitatea de asociat unic și nici după această perioadă, până la încetarea activității societății, recurentul nu este vinovat pentru neținerea unei contabilități conforme cu legea.
Articolul 138 din Legea 85/2006 face referire despre faptul că o parte din pasivul debitorului să fie suportată de mai multe organe de conducere, sau alte persoane. În doctrină se arată că prin orice altă persoană se înțelege inclusiv - contabile, în măsura în care prejudiciul a fost produs prin fapta sa culpabilă.
Recurentul nu s-a opus niciodată să fie plătit un contabil care să șină evidența contabilă, mai mult, a sesizat chiar el însuși organele de control când a bănuit că sunt nereguli în contabilitate, solicitând să fie luate măsuri pentru sistarea activității societății. Tocmai din aceste motive, sub acest aspect nu i se poate reține nici o culpă.
Apreciază însă că instanța de fond a aplicat greșit prevederile Legii 85/2006, care nu este incidentă în cauză. Consideră că cererea reclamantului poate fi soluționată doar prin prisma reglementărilor Legii 64/1995, deoarece instanța de judecată are de analizat activitatea desfășurată de cei 2 pârâți într-o perioadă de timp - anterioară intrării în vigoare a legii -. Ca urmare, recurentului nu i s-ar putea reține vina de a nu fi respectat în anii 1993- 1997 dispozițiile unei legi ce a intrat în vigoare în anul 2006. Precizează că a fost încălcat principiul "tempus regit actum".
În doctrină se susține că producerea stării de ență prin una din faptele prevăzute în articolul 138 din lege, înseamnă producerea unui prejudiciu înpatrimoniul debitoruluiși nu în cel al creditorului. Nici lichidatorul judiciar și nici creditorul nu au făcut dovada prejudiciului în patrimoniul debitorului. Realitatea este însă, că societatea a avut datorii la DGFPS S M de 151.498.495 lei. cealaltă sumă reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, care au curs de-a lungul a peste 10 ani de zile. Privită prin prisma acestor argumente juridice, acțiunea reclamantului este nedovedită.
Mai arată recurentul că penalitățile și dobânzile solicitate de DGFPS au ajuns la acest cuantum extrem de M, numai datorită faptului că nu s- finalizat dosarul nr. 2870/1997 al Tribunalului Satu Mare având ca obiect dizolvare și lichidare judiciară.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimata Euro, în calitate de lichidator al societății debitoare - a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate împotriva sentinței comerciale nr. 59/F/2008 a Tribunalului Satu Mare, arătând în apărare că recurentul a deținut calitatea de administrator începând de la data înființării societății, astfel cum rezultă din istoricul societății comerciale atașat întâmpinării, respectiv din contractul de asociere.
Mai mult decât atât la punctul II paragraful al doilea din recurs s-a arătat că d-l nu a fost până în octombrie 2006(1996) când s-a asociat cu fiica vitregă, nici administrator, nici director, nici cenzor, fiind doar asociat unic, pe când la paragraful al șaselea se afirma chiar de către pârât faptul că în octombrie 1996 d-l a avut calitatea de administrator.
Totodată conform dispozițiilor legale în vigoare administratorii sunt solidar răspunzători față de societate de existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, strictă îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun 8printre care și ținerea contabilității în conformitate cu legea ).
Cu privire la susținerea conform căreia, nici lichidatorul judiciar, nici creditorul nu au făcut dovada prejudiciului, a cărui existență certă a fost constatată de către judecătorul sindic nu numai prin faptul că persoana juridică a ajuns în încetare de plăți, ci și prin împrejurarea că obligațiile față de creditori nu pot fi acoperite integral din averea debitoarei. Dobânzile și penalitățile care au curs de-a lungul a peste 10 ani de zile, sunt o consecință a faptului că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu dispozițiile legale, neexistând o situație clară a intrărilor și ieșirilor activelor din societate, ceea ce a dus la mărirea prejudiciului ce s-a produs în patrimoniul debitoarei. Ca și o dovadă a prejudiciului stau în acest sens tabelul creanțelor, hotărârea judecătorească de deschidere a procedurii la cererea Direcția Generală a Finanțelor Publice S M, bunurile debitoarei ce au fost insuficiente acoperirii pasivului debitoarei.
Administratorii societății nu se pot prevala de propria lor culpă, invocând faptul că nu s-a ținut evidență contabilă, indicând în acest sens ca și persoană răspunzătoare contabila angajată chiar de către recurenți.
Neținerea contabilității nu a durat un timp mult prea îndelungat pentru ca administratorii societății să invoce că nu au avut cunoștință de situația de fapt și de drept a societății.
În ceea ce privește susținerea recurentei pârâte conform căreia ar fi responsabilă contabila societății de ajungerea societății în stare de ență, arată intimata că responsabilitate evidenței contabile incumba administratorilor societății comerciale, așa cum rezultă din prevederile articolul 73 din Legea 31/1990, respectiv din legea contabilității.
Mai mult decât atât, persistența în timp, continuitatea lipsei unei evidențe contabile contrar cu prevederile legale, dovedește intenția, reaua-credință a administratorilor în ceea ce privește faptele ce li s-au imputat și legal constatate prin hotărârea de admitere a angajării răspunderii.
Examinând sentința recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum și din oficiu, potrivit art. 304/1 pr.civ. instanța reține că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise și modificată în parte sentința comercială nr. 59/F/2008 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE, pentru următoarele considerente:
Recurentul a avut calitatea de asociat și administrator al societății debitoare INPEX L de la constituirea acesteia - 22.07.1993, iar recurenta a dobândit de asemenea calitatea de asociat și administrator al aceleiași societăți la data de 19.11.1996, potrivit comunicării de la Oficiul Registrului Comerțului ( 123 vol. I din dosarul - al Tribunalului Satu Mare ).
Prin procesul-verbal din 14.08.2000, întocmit de Administrația Financiară a Municipiului SMs -a constatat că societatea debitoare datora la data respectivă suma de 76.371.072 rol impozit pe profit și 229.656.762 rol majorări de întârziere aferente, 52.238.271 rol TVA și 146.662.593 rol majorări de întârziere aferente, precum și 10.889.152 rol impozit pe salarii și 29.783.833 rol majorări de întârziere aferente, toate aceste datorii către bugetul de stat fiind aferente perioadei 01.01.1995-30.06.2000. În același proces-verbal s-a reținut că evidențele contabile ale societății au fost refăcute, ca urmare a faptului că au fost constatate lipsă prin procesul-verbal încheiat la data de 17.03.2000.
De asemenea, prin Nota de constatare încheiată de Administrația Financiară a Municipiului S M la data de 22.11.1999, s-a reținut că societatea nu poate prezenta situațiile financiare aferente anilor 1995 și 1996, deoarece acestea nu există.
Art. 124 alin. 1 lit. d) din Legea 64/1995 dispune cătribunalul poate dispune ca o parte din pasivul societății pe acțiuni sau al societății cu răspundere limitată, ajunsă în încetare de plăți, să fie suportată de către membrii organelor de conducere - administratori, directori, cenzori - care au contribuit la ajungerea societății în această situație, prin faptul că au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Răspunderea organelor de conducere ale societății comerciale nu poate fi decât o răspundere delictuală pentru fapta proprie, fiind dominată de principiile reglementate prin art. 998.civ. în sensul că reclamantul trebuie să dovedească fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul cauzat.
Examinând îndeplinirea în speță a tuturor acestor condiții, instanța reține că fapta ilicită reprezintă tocmai neținerea contabilității în conformitate cu legea, prin neîntocmirea actelor și documentelor contabile impuse de lege.
Potrivit principiilor generale ale răspunderii, fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune, ea putând fi reprezentată și de omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anume persoană.
unei contabilități fictive sau neținerea evidenței contabile, în principiu nu sunt activități direct producătoare de prejudiciu, însă ele pot ocaziona starea de abilitate, fiind asociate cu întârzierea în plata unor creanțe, fapt care a generat dobânzi sau penalități, ori pot fi puse în legătură cu creanțele neînregistrate în contabilitate și care nu au fost achitate. Pasivul societății sau o parte din el poate constitui un prejudiciu în măsura în care, prin acte sau fapte culpabile, conducătorii societății au contribuit la ajungerea societății în stare de ență. Prejudiciul este cauzat societății și doar indirect creditorilor.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, este evident că o societate comercială nu poate funcționa viabil în situația în care administratorii ei manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății. unei contabilități în conformitate cu legea presupune existența unei imagini fidele asupra patrimoniului social, situației financiare și rezultatelor obținute de societate.
Potrivit art. 73 alin. 1 lit. c din Legea 31/1990,administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. De asemenea, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea 82/1991,răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.
Or, în situația în care administratorii nu au ținut deloc contabilitatea, se poate spune că au renunțat voluntar la un instrument strict necesar conducerii activității societății.
Chiar dacă recurenta a dobândit ulterior - la data de 19.11.1996, calitatea de administrator, în privința ei operează cazul special de răspundere prevăzut de art. 144 alin. 4 din Legea 31/1990, potrivit căruia administratorii societății sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregularitățile săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor sau auditorilor financiari. Această dispoziție legală, chiar dacă vizează expres doar societățile pe acțiuni, poate fi aplicată și în cazul societății cu răspundere limitată. Din acest punct de vedere, recurenta avea obligația ca, la data numirii în funcția de administrator, să facă minime demersuri pentru a se interesa de situația firmei al cărei administrator devine. Mai mult, culpa sa în neținerea contabilității este cu atât mai evidentă, cu cât situația s-a perpetuat și după ce a devenit administrator, căci din actele dosarului rezultă că evidența contabilă nu a fost condusă până la data încetării activității societății, în martie 1999.
De asemenea, nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii obligației de reparare a prejudiciului că recurenta ar fi plătit o parte mai M din creanța creditoarei, căci această susținere este inexactă, din înscrisurile dosarului rezultând că au fost executate silit doar bunurile societății debitoare, nu și cele personale ale asociaților.
În ceea ce privește apărările formulate de recurentul, acesta a invocat, pentru a se apăra de solidaritate, prevederile art. 138 alin. 4 paragraf 2 din Legea 85/2006, potrivit cărorapersoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat ența sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat ența și au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziția lor la aceste decizii.Însă, nu se poate reține îndeplinirea acestor condiții, în contextul în care, în perioada 1995-1996 fost singurul administrator al societății, fără a-și respecta obligația legală de a ține evidența contabilă. De asemenea, nu a probat incidența celorlalte situații prevăzute de textul legal, care puteau înlătura solidaritatea.
Recurentul nu se poate apăra de solidaritate nici prin invocarea faptului că ar fi sesizat Direcția Generală a Finanțelor Publice SMd espre neregulile constatate în contabilitatea societății, căci înscrisul depus în copie la dosarul de recurs ( 17) nu poartă nici o semnătură, lipsind și ștampila de înregistrare la instituția arătată de recurent, simpla mențiune pusă probabil chiar de recurent pe înscrisul respectiv, cu privire la numărul și data înregistrării neputând fi luată în considerare.
În ceea ce privește faptul că, încă din anul 1997, recurentul a formulat cerere de retragere și dizolvare a societății, instanța de recurs va reține că abia la data de 03.05.1999 în dosarul 2870/1997 al Tribunalului Satu Mares -a constatat dizolvarea voluntară a societății, astfel că, până la data respectivă, recurentul a figurat înscris în evidențele ORC ca administrator. Acesta nu a adus nici o probă în fața instanței de fond, cum că, începând cu anul 1997, nu s-a mai ocupat deloc de administrarea societății, or în condițiile în care ența societății a fost determinată de neplata datoriilor către bugetul de stat pe perioada 1995-1999, în mod legal a apreciat instanța de fond că răspunderea ambilor pârâți este solidară, astfel că o expertiză contabilă nu ar putea stabili o departajare a răspunderii între administratori, atâta timp cât în actele constitutive și în registrul comerțului aceștia au figurat ca administratori până la deschiderea falimentului societății debitoare.
Nu poate fi reținută nici apărararea recurentului, în sensul că, deși figura la ORC ca administrator până în anul 1996, soția sa ar fi exercitat în fapt calitatea de administrator. Recurentul a invocat această împrejurare doar în fața instanței de recurs, fără a solicita, însă, nici o probă în dovedirea acestor aspecte.
În ceea ce privește apărările ambilor recurenți vizând exonerarea de raspundere, pe considerentul că exista contabilă angajată încă din anul 1993, instanța va avea în vedere că, potrivit art. 124 alin. 1 lit. d din Legea 64/1995, în varianta existentă în anul 1999, nu era permisă antrenarea răspunderii față de orice persoană care a cauzat starea de ența a debitorului, astfel cum se prevede la ora actuală în Legea 85/2006, ci este limitată posibilitatea atragerii răspunderii doar față de administratori, directori, cenzori.
Răspunderea membrilor organelor de conducere este o răspundere specială care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale, astfel că, sub aspectul condițiilor de fond, se impune aplicarea Legii 64/1995, în vigoare la data săvârșirii faptei susceptibile să atragă răspunderea patrimonială a persoanei. În contextul succesiunii în timp a mai multor legi, se aplică principiile neretroactivității legii noi și cel al aplicării imediate a acesteia. Desigur că recurenții au posibilitatea de a se îndrepta cu o acțiune în pretenții împotriva contabilei, în măsura în care dovedesc îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale, după caz.
Tot referitor la aspectul incidenței în speță a prevederilor Legii 64/1995, se impune precizarea că, deși instanța de fond a motivat în drept soluția pe prevederile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea 85/2006, această împrejurare nu se constituie într-un motiv de casare a sentinței, câtă vreme conținutul faptei pentru care s-a atras răspunderea administratorilor este la fel formulat în ambele acte normative, iar condițiile răspunderii civile delictuale sunt aceleași, fiind prevăzute de art. 998.civ.
Pentru considerentele expuse, instanța de recurs va reține că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică sub aspectul obligării în solidar a pârâților administratori la repararea prejudiciului cauzat societății debitoare și indirect și creditorilor, însă sub aspectul cuantumului sumei la care se impune obligarea pârâților, se va avea în vedere că starea de ență a societății a fost cauzată de neținerea contabilității si acumulării unor datorii importante către bugetul de stat din această cauză. Cu toate acestea, din situația prezentată privind datoriile acumulate - 64 si urm. din vol. II al dosarului - al Tribunalului Satu Mare, reiese că acestea se ridică la suma de 55.761 lei, reprezentând debit și majorări de întârziere calculate până la data de 14.08.2000, restul sumelor cuprinse în tabel, de 12.878 lei si respectiv 8.911 lei constituind majorări de întârziere calculate până la data de 31.12.2005.
Atât Legea 64/1995, cât și Legea 85/2006 prevăd că persoanele vinovate pot fi obligate să suporteo partedin pasivul persoanei juridice aflate în ență, nefiind deci obligatoriu ca suma pentru care se solicită antrenarea răspunderii să fie identică cu creanța unuia sau a tuturor creditorilor. Prin urmare, neținerea contabilității pe perioada 1995-1999 generat un prejudiciu în patrimoniul debitorului echivalent cu datoriile acumulate și majorările de întârziere care au curs pe respectiva perioadă. Chiar dacă la datoriile reținute de organele financiare au curs în continuare majorări de întârziere, nu se poate spune că prin acest fapt s-a cauzat ența debitoarei, astfel încât, ținând cont și de sumele deja recuperate de la societatea debitoare, în cuantum de 10.893 lei, în temeiul art. 312 alin. 2 și 3, raportat la art. 304 pct. 9.pr.civ. vor fi admise recursurile formulate și se va dispune modificarea în parte a sentinței nr. 59/F/06.02.2008 a Tribunalului Satu Mare, în sensul reducerii cuantumului sumei la care au fost obligați pârâții în solidar, la suma de 44.868 lei, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Nu vor fi acordate recurentului cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând onorariul avocațial, întrucât nu s-a făcut dovada plății acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admiteca fondat recursul declarat de recurenții pârâți,din S M,-,.17,.94, jud. S M și,din M, nr.116, jud. S M, în contradictoriu cu intimata debitoare SC " " SRL, cu sediul în S M, B-dul -, - 7. J-, CF R - - prin lichidator EURO, cu sediul în S M, str. -, nr.10, jud.S M, intimata creditoareDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE Scu sediul în S M, Romană, nr.3-5, jud. S M și intimatulOFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE,cu sediul în S M,-, jud. SMî mpotriva sentinței nr.59/F din 6 februarie 2008, pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosarul nr-, pe care o modifică în parte în sensul că:
Reduce cuantumul sumei de 66.657 lei, la care au fost obligați în solidar pârâții către averea debitoarei falite SC SRL S M, la suma de 44.868 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi 29 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECATOR GREFIER
- - - - - - - -
Red.dec. în concept/04.02.2009
Jud. fond
Dact./06.02.2009
Președinte:Boța MarilenaJudecători:Boța Marilena, Filimon Marcela, Blaga Gabriela
