Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 549/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 549
Ședința publică de la 09.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cosmin Mihăianu
JUDECĂTOR 2: Iulia Prelipcean I -
JUDECĂTOR 3: Aurică Avram
GREFIER - - -
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de către recurentul comitetul creditorilor debitoarei GENERALĂ, reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Sector 1, în calitate de președinte al comitetului creditorilor, împotriva sentinței comerciale nr. 5149/26.11.2008 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele, SDECTOR 1, și GENERALĂ, reprezentată de lichidator
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul, reprezentat de consilier juridic cu delegație la dosar, D-na, intimata-pârâtă, reprezentată de avocat cu delegație la dosar, D-na și intimata Sector 1, reprezentată de consilier juridic cu delegație la dosar, D-na, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care părțile reprezentate arată că nu au alte cereri de formulat sau probe de administrat, împrejurare în raport de care Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul, în dezbaterea recursului.
Reprezentanta recurentului pune concluzii de admitere a recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtei la suportarea pasivului societății.
Apărătoarea intimatei-pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimatei Sector 1 solicită admiterea recursului, în sensul precizat de către recurent.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 5149/26.11.2008, Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către comitetul creditorilor debitoarei GENERALĂ, reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Sector 1, în calitate de președinte al comitetului creditorilor, în contradictoriu cu pârâta; totodată, în temeiul art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei GENERALĂ și radierea acesteia din registrul comerțului, dar și notificarea hotărârii, potrivit art. 135 și plata onorariului lichidatorului, din fondul prevăzut la art. 4 alin. 4 din lege.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reținut că, în urma autorizării, comitetul creditorilor, reprezentat de către președintele său, Administrația Finanțelor Publice Sector 1, formulat la 04.05.2008, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, în contradictoriu cu fostul administrator al GENERALĂ,.
În continuare, instanța de fond a prezentat o amplă teorie a instituției răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și a reținut că starea de insolvență a debitoarei nu poate fi imputată pârâtei, din raportul lichidatorului rezultând că debitoarea a încheiat contracte de prestări servicii în valute, al căror curs a fost în scădere, că profitul realizat a fost mic în raport de volumul mare de lucrări, care au fost garantate cu imobilizarea sumelor, fapt ce a condus la afectarea cursului financiar, că au lipsit dotările tehnice pentru lucrările angajate, dar și că debitoarea a avut un deficit financiar, determinat de neîncasarea la timp a propriilor creanțe, aspect care a condus la acumularea de dobânzi și comisioane bancare, ce nu au mai permis încheierea unor noi contracte.
Așa fiind, judecătorul-sindic a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că pârâta a condus activitatea debitoarei în interes personal și că această atitudine ar fi fost de natură să determine apariția insolvenței, astfel încât a apreciat că dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 nu își găsesc incidența în speță, motiv pentru care a respins cererea de angajare a răspunderii patrimoniale, apreciind-o ca fiind neîntemeiată.
Totodată, reținând că bunurile aflate în patrimoniul debitoarei au fost valorificate, iar sumele au fost distribuite către creditori, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii și radierea societății din registrul comerțului, luând și măsurile subsecvente, reglementate legal.
Împotriva acestei sentințe, comitetul creditorilor, reprezentat de președintele său, Administrația Finanțelor Publice Sector 1, declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtei la suportarea pasivului debitoarei.
În motivare, recurentul a arătat că instanța de fond a pronunțat sentința recurată, aplicând greșit legea; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civ.; totodată, cum hotărârea atacată nu este supusă apelului, recurentul a solicitat Curții ca, în temeiul art. 3041.proc.civ. să examineze cauza sub toate aspectele.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a susținut că debitoarea-intimată nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, de a solicita ea însăși aplicarea prevederilor acestei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, astfel încât a acumulat datorii pe care nu și le-a putut achita în termenele legale. În aceste condiții, a apreciat că intimata-pârâtă, în calitate de administrator al societății, a încălcat obligația legală și a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit către încetarea de plăți, fapt care face să devină incidente prevederile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Recurentul a arătat că răspunderea intimatei, privită prin prisma dispozițiilor referitoare la mandatul cu caracter oneros, ar trebui apreciatăin abstracto,cu mai multă rigurozitate, dar și că art. 138 din lege nu conține în mod explicit cerința culpei membrilor organelor de conducere, însă aceasta este, oricum, prezumată, conform art. 1082.civ.
Recurentul a arătat că legătura de cauzalitate între fapta reclamată și ajungerea societății intimate în stare de insolvență este dată tocmai de dezinteresul manifestat de fostul administrator în bunul mers al societății.
Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea reține următoarele:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurentul susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipoteza reglementată de textul de lege menționat mai sus nu se regăsește în cauză.
Astfel, potrivit art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Recurentul a afirmat că intimata-pârâtă se face vinovată de fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, prin neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, aceea de a solicita ea însăși, în calitate de administrator al GENERALĂ, aplicarea prevederilor acestei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Această afirmație nu este fondată, pentru că faptele ilicite enumerate de art. 138 trebuie să fi cauzat apariția insolvenței.
Or, însăși obligația prevăzută de art. 27 al. 1 din Legea nr. 85/2006 presupune, ca situație premisă,apariția deja a stării de insolvență, astfel încât Curtea constată că neîndeplinirea ei nu poate cauza apariția acestei stări. Cu atât mai mult, continuarea activității nu poate cauza apariția insolvenței, iar interesul personal al intimatei-pârâte într-o astfel de atitudine a fost afirmat, dar nu și dovedit de către recurent.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurentul ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimata-pârâtă a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale recurentului, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169.civ. iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, constatând că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1.proc.civ. va respinge recursul, ca nefondat. În acest context, se impune a fi subliniat faptul că recurentul nu a adus nici o critică dispoziției de închidere a procedurii și măsurilor subsecvente acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de către recurentul COMITETUL CREDITORILOR DEBITOAREI GENERALĂ, reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Sector 1, în calitate de președinte al comitetului creditorilor, împotriva sentinței comerciale nr. 5149/26.11.2008 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele, SDECTOR 1, și GENERALĂ, reprezentată de lichidator
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - I - - -
GREFIER,
- -
Red. Jud. /2 ex./14.04.2009
Judecător-sindic -
Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială
Președinte:Cosmin MihăianuJudecători:Cosmin Mihăianu, Iulia Prelipcean, Aurică Avram
