Conflict de competenta Instante comerciale. Sentința 12/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara operator nr.2928
Secția Comercială
Dosar nr-
SENTINȚA CIVILĂ NR.12
Camera de Consiliu din 23 martie 2009
PREȘEDINTE: Florin Moțiu
Grefier: - -
S-a luat în examinare conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș privind pe reclamanta - SRL T în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect rezoluțiune promisiune de vânzare-cumpărare și pretenții.
La apelul nominal se prezintă pentru pârât, avocat, lipsă fiind reclamanta.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul pârâtului depune la dosar împuternicirea avocațială nr.25/2008 și o cerere prin care pârâtul arată că își alege domiciliul procesual la Societatea Civilă Profesională de Avocatură & cu sediul în T,-, în clădirea ( 17,.1, în partea ), jud.
Nemaifiind formulate alte cereri, instanța acordă cuvântul asupra conflictului negativ de competență.
Reprezentantul pârâtului solicită trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, Secția Comercială având în vedere obiectul cauzei, respectiv neîndeplinirea obligației cu privire la promisiunea de vânzare-cumpărare și la valoarea litigiului de peste 1 miliard lei. De asemenea, arată că terenurile erau dobândite în vederea revânzării lor, iar reclamanta avea în obiectul de activitate vânzarea-cumpărarea de imobile.
CURTEA
Deliberând supra conflictului de competență, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria Timișoara la data de 25.07.2009, sub nr-, reclamanta - SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare nr.461/20.03.2007 și a actului adițional nr.583/03.10.2007 și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 102.104,85 lei plătită cu titlu de avans, cu dobânzi și cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.16004/11.12.2008 Judecătoria Timișoaraa declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, Secția Comercială, reținând că, față de obiectul de activitate al reclamantei, așa cum a fost determinat prin statut, înregistrat la ORC și codificat conform legii, promisiunea de vânzare-cumpărare a unor terenuri, încheiată de un comerciant care are în obiectul său de activitate, activități de dezvoltare imobiliară și vânzare-cumpărarea de imobile, are, prin excelență, caracter comercial, fiind un fapt de comerț subiectiv, în sensul art.4 Cod comercial (pierzându-și caracterul civil tocmai prin înregistrarea reclamantei drept comerciant cu activitate în domeniul imobiliar). Astfel, conform art.2 pct.1 lit.1 Cod procedură civilă competența generală de soluționare a proceselor și cererilor în materie comercială (cu excepția celor a căror valoare este până la 100.000 lei) în favoarea tribunalelor.
Prin declinare s-a format la Tribunalul Timiș dosarul nr-, în care, prin sentința civilă nr.118/24.02.2009 s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Timiș în soluționarea cauzei și s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, reținându-se că, potrivit doctrinei și jurisprudenței, vânzările de imobile sunt acte de natură civilă, iar nu comercială, chiar atunci când intervin între părți care sunt comercianți, deoarece art. 3 Cod comercial în enumerarea faptelor de comerț nu prevede și aceste contracte, doar când imobilele vândute fac parte dintr-un fond de comerț, vândut în totalitatea lui, vânzarea poate avea caracter comercial, independent de persoanele între care a intervenit, iar în speță, prin actul săvârșit de o persoană fizică, acela de a vinde, prezumția de comercialitate este înlăturată în înțelesul art.4 Cod comercial, actul vânzării fiind de natură civilă. Astfel, tribunalul a considerat că, față de caracterul civil al cauzei și valoarea obiectului dedus judecății, sub 500.000 lei, competența de soluționare revine Judecătoriei Timișoara.
Examinând conflictul negativ de competență apărut între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș, Curtea constată că în prezenta cauză competența de soluționare a litigiului aparține Judecătoriei Timișoara, cauza fiind de natură civilă, pentru următoarele considerente:
În sistemul de drept român actual vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile este considerată a fi un act de drept civil și nu unul de drept comercial, conform art. 3 pct. 1 și 2 din Codul comercial. Astfel, în enumerarea faptelor de comerț legea nu a inclus decât vânzarea-cumpărarea bunurilor mobile, iar nu și a celor imobile, iar prezumția de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial este răsturnată în acest caz de natura civilă a contractului de vânzare-cumpărare de bunuri imobile.
Este adevărat că reclamanta are în obiectul său de activitate activități de dezvoltare imobiliară și vânzare-cumpărare de imobile, însă acest lucru, în absența unei dispoziții legale care să permită calificarea ca fiind comercial a unui contract de vânzare-cumpărare imobiliară, nu duce la schimbarea caracterului civil al unui asemenea contract.
În acest sens, în mod constant, încă din perioada interbelică, asemenea contracte au fost calificate ca fiind de natură civilă și nu comercială. În acest sens, fosta C de Casație a decis că, "dacă vânzarea privește o serie de bunuri imobiliare, iar nu un fond de comerț, care cuprinde nu numai imobilele în care se exercită comerțul sau industria respectivă, ci totalul elementelor ce servesc acestui scop, cum sunt firma, marfa, clientele etc. această vânzare este o vânzare civilă și nu comercială" (Curtea de Casație, secțiile unite, decizia nr. 183/27.04.1939).
În același sens, fosta C Supremă de Justiție a decis, prin decizia nr. 10/02.02.1994, că operațiile referitoare la bunurile imobile sunt supuse normelor de drept civil, conform art. 3 pct. 1 și 2. com. fiind considerate comerciale și supuse legii comerciale numai operațiunile referitoare la bunurile mobile, printre acestea aflându-se și fondul de comerț, ca bun mobil incorporal.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a stabilit, prin decizia civilă nr.1776 din 17 martie 2008, că contractul de vânzare-cumpărare a unui bun imobil nu se circumscrie raporturilor din sfera comercialului, din acest contract neizvorând obligații comerciale. De aceea, s-a arătat că este irelevant faptul că imobilul cumpărat de recurenta-pârâtă în baza contractului de vânzare-cumpărare formează fondul său de comerț și că este înregistrat în evidența contabilă a societății.
De altfel, la fila 35 din dosarul nr- al Judecătoriei Timișoara se regăsește, cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 1052/12.03.2002 a instanței supreme, prin care a fost soluționat, de către secția civilă a acestei instanțe, un recurs vizând acțiunea unei reclamante, societate comercială, formulată împotriva unor persoane fizice, având ca obiect rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil, adică exact situația juridică din prezenta cauză.
Așa fiind, considerând că litigiul dintre părți are caracter civil și valoarea obiectului dedus judecății este sub 500.000 lei, în baza art. 22. pr. civ. va fi stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 martie 2009.
Președinte,
- - Grefier,
- -
red./06.04.09
tehn./ 4 expl./06.04.09
emis 2 com.
Președinte:Florin MoțiuJudecători:Florin Moțiu
